Extras din România şi colaborarea transfrontalieră în contextul integrării europene, Grant ANSTI 6207/2000, tema B 2,
Institutul de Geografie, Academia Română, Bucureşti, 2000

Petre DEICĂ

Frontierele de stat ale României au o importanţă politică, economică, socială, culturală şi administrativ-juridică. Acestea sunt rezultatul unui îndelungat proces istoric, în condiţiile când marile provincii istorice – Moldova, Ţara Românească şi Transilvania – au fost nevoite să reziste presiunilor marilor puteri.
Actualele frontiere s-au conturat în urma primului şi celui de-al Doilea Război Mondial. Înainte de Primul Război Mondial, suprafaţa României era de circa 131.357 km2, învecinându-se la est cu Rusia pe Prut, la sud cu Bulgaria şi Serbia pe Dunăre, iar la nord şi vest cu Austro-Ungaria, urmând creasta Munţilor Carpaţi. Cât de nejuste erau aceste frontiere reiese din faptul că provincii cu populaţii majoritar românească erau în afara statului naţional. Cât despre Carpaţi, H. Grote, istoric german, menţiona că aceştia sunt „coloana vertebrală a poporului român” (Grote, H. (1906), Zur Landeskunde von Rumanien, Franckfurt am Main).
George Vâlsan caracteriza astfel statul român înainte de Primul Război Mondial: „a fost una dintre cele mai ciudate formaţiuni geografice care se pot închipui. O Moldovă fără Bucovina şi Basarabia, cu un singur port la Dunăre necesar trebuia să cedeze pasul Munteniei şi capitalei sale, care putea servi destul de bine capitala noului stat. Dar ce fel de stat! O fâşie îngustă dând ocol Carpaţilor şi sprijinindu-se numai pe Dunăre ale cărei guri erau închise. Sub regele Carol, această formaţiune hibridă devine mai organică. Îşi capătă o faţadă la Mare, capătă gurile Dunării dar rămâne un stat dominat şi veşnic ameninţat de vecinii săi puternici (…)”. Geograful francez Leon Russel afirma: ”România este o ţară în stare de echilibru geografic instabil: centrul său de gravitate cădea în afară de teritoriul pe care evenimentele istorice i le-au delimitat” (Vâlsan, G. (1937), Evoluţia statului român în cadrul său geografic, Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, LVII, Bucureşti, pp. 30 – 31).
Începând din anul 1918, ca urmare a victoriei coaliţiei Antantei şi a Revoluţiei bolşevice din 1917, care a „retras” Rusia, pentru o numită perioadă, din postura de actor principal al Europei, s-a configurat harta politică a Europei de Est. Au devenit state independente, ca urmare a dezagregării Imperiului Habsburgic, Cehoslovacia, Ungaria, Austria iar în urma „retragerii” Rusiei – Finlanda, Letonia, Estonia, Lituania. A reapărut Polonia. Alte state – România şi Serbia – şi-au mărit teritoriul prin reunirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei în primul caz şi a Croaţiei şi Sloveniei în cel de-al doilea caz.
În consecinţă, suprafaţa României a ajuns la 295.049 km2, cu o lungime totală a frontierelor de 3.400,3 km. Noile frontiere au fost stabilite prin sistemul de tratate de la Paris. Astfel, frontiera de stat cu Ungaria (428 km, 12,6% din lungimea totală a frontierelor României) a fost trasată prin Tratatul de pace de la Trianon din 4 iunie 1920. Criteriul principal al trasării frontierei de către o comisie condusă de Emmanuel de Martonne a fost acela al naţionalităţilor, adică prezenţa majoritară a populaţiei româneşti, îndeosebi a celei rurale. Un argument în plus pentru justeţea acestei frontiere este acela că, înainte de Primul Război Mondial, o seamă de personalităţi politice maghiare ca Stefan Bethlen, Varga Gyula, Stefan Tisza au recunoscut că frontiera etnică română de la vest coincide aproape cu cea fixată prin tratatul de la Trianon (Seişanu, R. (1996), Principiul naţionalităţilor, Bucureşti, p. 335). Cu toate acestea, Ungaria nu a recunoscut niciodată hotărârile tratatului de la Trianon, desfăşurând o intensă campanie revizionistă.
Frontiera de stat cu Iugoslavia (Serbia n.n.) (557,3 km, 16,4% din lungimea totală) a fost stabilită prin Tratatul de Pace cu Austria de la Saint Germain din 10 septembrie 1919. Fixarea frontierei a fost dificilă, fiind rezolvată prin divizarea Banatului în două unităţi. Au rămas pe teritoriul sârbesc cca. 400.000 de români al căror număr astăzi s-a redus la mai puţin de 50.000. Frontiera cu Bulgaria (601,4 km, 17,7%), bazată dintotdeauna în principal pe Dunăre şi pe uscat începând din 1913, includea Cadrilaterul. Prin hotărârea Conferinţei de la Berlin (1878) România a primit Dobrogea în schimbul judeţelor din sudul Basarabiei care au fost atribuite Rusiei. De-a lungul timpului cercurile politice şi ştiinţifice bulgare au susţinut că întreg teritoriul Dobrogei a fost şi este bulgăresc (Gheografia na Bâlgaria, 1997, p. 18).
Frontiera cu Rusia (812 km, 23,8%) a cunoscut cele mai numeroase modificări de-a lungul timpului. Prima modificare a hotarului estic al Moldovei lui Ştefan cel Mare a fost efectuată de Imperiul Otoman prin transformarea în raiale a Cetăţii Albe, Chiliei şi Hotinului. Prin Diploma de la Luţk din 13-24 aprilie 1701, acordată de Petru cel Mare lui Dimitrie Cantemir, se recunoştea adevărata întindere a Principatului Moldovei: „Pământurile Principatului Moldovei vor fi puse sub stăpânirea domnului potrivit cu vechea hotărnicire a Moldovei, care este cuprinsă între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitarea făcută cu acele ţări”.
În pofida acestei recunoaşteri, în 1812 hotarul se va muta pe Prut, prin anexarea Basarabiei de către Rusia. Pentru o scurtă perioadă, după războiul Crimeei în 1856, Moldova va primi sudul Basarabiei, retrocedat apoi Rusiei în 1878.
Tratatul de pace de la Paris, din 28 octombrie 1920, a stipulat unirea Basarabiei cu România, stabilind frontiera pe Nistru. U.R.S.S. n-a recunoscut niciodată această frontieră. Dimpotrivă, la 12 octombrie 1924, în stânga Nistrului a fost formată Republica Autonomă Sovietică Moldovenească, cu capitala la Balta, subordonată Ucrainei. Prin noua hartă rezultată în urma Primului Război Mondial, România a devenit vecină cu Cehoslovacia (201 km, 5,9% din lungimea totală a frontierelor) şi Polonia (346,6 km, 10,2% din lungimea totală a frontierelor). Noua ordine instituită după 1918, consacra o distribuţie a puterii pe continent deosebită de cea anterioară, doi actori majori ai Europei (Germania şi Rusia) fiind „îngrădiţi”. Excluderea acestor mari puteri din regiune s-a reflectat şi asupra sistemului de alianţe, cu consecinţe directe asupra securităţii frontierelor României. Mica Înţelegere (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia), ca şi alianţa politico-militară româno-polonă a conferit un grad de securitate relativă pentru 32,5% din lungimea totală a frontierelor. În asemenea condiţii, este explicabilă absenţa oricărui punct de trecere a frontierei cu Rusia şi Bulgaria (cu excepţia unui singur punct din Cadrilater). Surprinde în asemenea condiţii existenţa la frontiera româno-ungară a 12 puncte de trecere, dintre care cele mai importante – Borş, Curtici – serveau tranzitul spre Europa vestică.
În 1940, datorită modificării echilibrului de forţe geopolitice în Europa, prin pactul Ribentropp – Molotov încheiat între Germania şi U.R.S.S., frontierele României au fost arbitrar modificate. La 26 iunie 1940, în urma unui ultimatum, Uniunea Sovietică ocupă Basarabia şi Bucovina de Nord, inclusiv ţinutul Herţa. La 30 august, prin Dictatul de la Viena, sub presiunea Germaniei şi a Italiei, Transilvania de Nord este anexată la Ungaria. Ulterior, la 6 septembrie, Bulgaria folosind starea de slăbiciune geopolitică a României a cerut cedarea Cadrilaterului. După integrarea acestui teritoriu în statul bulgar, populaţia română şi-a pierdut dreptul de a revendica etnia română sau alte drepturi ale unei minorităţi naţionale.
În urma acestor amputări teritoriale, suprafaţa României s-a redus de la 295.049 km2 la 195.259 km2, cu 33,8% mai puţin.
Tratatul de Pace de la Paris (1947) a stipulat retrocedarea către România a Transilvaniei de Nord. În schimb, teritoriile estice au rămas în posesia Uniunii Sovietice în baza aşa-zisului acord din 28 iunie 1940, menţionat în tratatul de pace, ca şi a tratatului de pace între U.R.S.S. şi Republica Cehoslovacă cu privire la Ucraina Subcarpatică. În consecinţă, prin aceste modificări de frontieră Cehoslovacia şi Polonia au încetat de a mai fi vecine cu România, astfel că frontiera cu Uniunea Sovietică s-a mărit de la 812 km, înainte de război, la 1330,7 km ulterior. Această frontieră a durat în timp până în 1991, când a avut loc dezmembrarea Uniunii Sovietice şi declararea independenţei fostelor republici unionale. În acest mod, România devine vecină cu noile state Ucraina şi Republica Moldova.
Apariţia acestor două state la frontiera estică şi nordică a României are originea în perioada interbelică. Întrucât Uniunea Sovietică n-a recunoscut niciodată legalitatea unirii Basarabiei cu România, a fost înfiinţată Republica Autonomă Moldovenească în stânga Nistrului. Din acest moment, Moscova începe să vorbească de moldoveni ca despre o etnie separată de români, diferenţiere perpetuată până în prezent în fostul spaţiu sovietic.
În 1940, la 2 august, după anexarea Basarabiei, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice hotărăşte înfiinţarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova pe două treimi din teritoriul Basarabiei, la care a fost alipită o fâşie lungă de 200 km şi lată între 5 şi 30 km, în stânga Nistrului, actuala Transnistrie. Cea mai mare parte a teritoriului fostei Republici Autonome Moldoveneşti a fost înapoiată Ucrainei, dovedind că ceea ce sovieticii denumiseră „leagănul” Moldovei Sovietice a fost doar o fantomă.
Concomitent, judeţele Cetatea Albă şi Ismail, precum o parte din judeţul Hotin au fost atribuite Ucrainei. Prin anexarea Bucovinei de Nord şi, mai apoi, a Ucrainei subcarpatice de la Cehoslovacia, Uniunea Sovietică şi-a asigurat un coridor direct spre Europa Centrală, iar în sud şi-a asigurat accesul direct la gurile Dunării. Dezagregarea Uniunii Sovietice a permis transferul către Ucraina a acestor avantaje. Oferind Kievului aceste teritorii, Moscova nu visa că Ucraina va deveni cândva independentă. Restul Basarabiei ciuntite a devenit un stat cvasi-artificial. Relaţiile tensionate între Chişinău şi Tiraspol au fost valorificate de Moscova ca un mijloc de presiune asupra Republicii Moldova pentru a o menţine în sfera de influenţă a Rusiei.
S-a creat astfel o nouă situaţie geopolitică. Rusia, deşi s-a retras spre est, păstrează în Transnistria, prin prezenţa Armatei a 14-a, un cap de pod similar cu Kaliningradul în nord. Ucraina se situează într-o poziţie duplicitară faţă de România. În 1919, când încă nu aderase la U.R.S.S., ea recunoştea drepturile României asupra Basarabiei. Cu prilejul declarării din nou a independenţei în 1991 a denunţat acordul de asociere la U.R.S.S. din 1922, declarându-se succesoarea foste Republici Ucrainene, aceea care recunoscuse graniţele României Mari. Cu toate acestea, prin actualul tratat încheiat între România şi Ucraina sunt recunoscute actualele graniţe moştenite de la fosta U.R.S.S.. Recentul tratat prin care România a renunţat la fostele sale teritorii în beneficiul Ucrainei a lăsat, de asemenea, în suspensie apartenenţa Insulei Şerpilor.
Lungimea totală a frontierelor actuale ale României este de 3 149,9 km, din care terestre – 1 085,5 km; fluviale – 1 817 km şi maritime 247,4 km. Rezultă că frontierele terestre deţin 34,5% din lungimea totală, cele fluviale 57,7% şi cele maritime 7,8%.

Frontierele sunt oficializate numai cu Iugoslavia şi Ungaria. Celelalte frontiere sunt calculate unilateral.
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1998, p. 11.

Din tabel rezultă că frontierele fluviale ale României deţin cea mai mare pondere (57,6%) faţă de cele terestre (34,4%) şi maritime (8%). Preponderenţa frontierelor fluviale prezintă un relativ dezavantaj pentru legăturile cu statele vecine. Frecvenţa punctelor de trecere presupune construirea de poduri, în timp ce în spaţiul terestru punctele de trecere pot fi deschise oriunde în funcţie de necesităţi.
Permeabilitatea unei frontiere depinde de mai mulţi factori. Ele pot fi trasate în mod convenţional sau pe baza unor repere naturale – cursuri de apă, lanţuri muntoase. Pe lângă aceasta, ele pot fi „transparente” sau „opace” în raport cu fluxurile de persoane şi de bunuri. Astfel, înainte de 1989, frontierele de stat ale României erau semi-opace, întrucât doar schimburile economice din cadrul CAER-ului se desfăşurau relativ liber, în schimb fluxurile de persoane erau foarte reduse, pe bază de vize, limitate la micul trafic de frontieră în cazul Ungariei şi Iugoslaviei. Dar, în urma accentuării tensiunilor cu Ungaria din ultimii ani ai regimului Ceauşescu, aceste schimburi au fost desfiinţate. Mult mai restrictive erau condiţiile de trecere la frontiera estică cu fosta Uniune Sovietică, pentru a împiedica legăturile cu populaţia românească din Bucovina de Nord şi Moldova Sovietică.
Din totalul frontierei terestre (1.085,5 km), cea mai mare parte revine frontierei cu Ungaria şi Iugoslavia (672,6 km). Frontiera cu Ungaria începe la nord, de la râul Turţ, urmând un traseu oscilant, stabilit pe bază etnică, până la sud de localitatea Beba Veche. Frontiera terestră este întreruptă, pe o distanţă de 32,2 km de râul Mureş, în dreptul localităţilor Cenad (România) şi Apatfalva (Ungaria). Frontiera cu Ungaria se caracterizează prin gradul cel mai ridicat de permeabilitate. În total sunt 11 puncte de trecere a frontierei, dintre care 7 rutiere, 3 feroviare şi unul mixt. În acest mod, un punct de trecere revine la 40,7 km, iar gradul de permeabilitate (numărul punctelor la fiecare 100 km) este de 2,5. Cu cât acest indicator este mai mare, gradul de permeabilitate este mai ridicat.
Dintre cele 11 puncte de trecere se evidenţiază Curtici şi Episcopia Bihorului, situate pe magistralele feroviare care fac legătura cu Europa Occidentală. Ultimul este asociat cu punctul rutier Borş, situat chiar la frontieră. Dintre cele 7 puncte rutiere mai importante sunt Nădlac, Vărşand şi Salonta. În deceniul opt, din cauza accentuării disensiunilor politice dintre România şi Ungaria, permeabilitatea frontierei comune s-a redus  la zero, ajungându-se la ridicarea unui baraj de sârmă ghimpată pe toată lungimea sa.
Frontiera cu Iugoslavia (546,4 km) este mixtă, fiind constituită din 256,8 km frontieră terestră şi 289,6 km frontieră fluvială pe Dunăre. Frontiera terestră începe la Beba Veche străbătând Banatul istoric până la Banatska Palanka (Baziaş) după care frontiera urmează cursul Dunării. Pe traseul frontierei cu Iugoslavia funcţionează 7 puncte de trecere dintre care Jimbolia şi Stamora Moraviţa sunt puncte feroviare şi rutiere, Drobeta – Turnu Severin este feroviar, rutier şi fluvial; Orşova, feroviar şi fluvial; Naidăş, rutier; iar după construirea sistemului hidroenergetic s-au creat punctele Porţile de Fier I şi Porţile de Fier II, rutiere. La cei 546,4 km de frontieră, un punct de trecere revine la 78 km iar gradul de permeabilitate este de 1,3.
Frontierele cu Ungaria şi Iugoslavia sunt singurele oficializate în prezent pe baza tratatelor bilaterale cu aceste ţări. Astfel, în Tratatul cu Ungaria, încheiat în septembrie 1996 la articolul 4 se stipulează „inviolabilitatea frontierei comune şi integritatea teritorială a părţilor, care confirmă că nu au revendicări teritoriale reciproce şi nici nu vor avea în viitor”.
Frontiera sudică separă în totalitate România de Bulgaria. Lungă de 613,3 km este constituită din 470 km frontieră fluvială şi 139,1 km terestră. Pornind de la întretăierea cu frontiera iugoslavă, urmau cursul Dunării până la est de oraşul Silistra, după care se continuă frontiera terestră până la ţărmul Mării Negre, la sud de Vama Veche. Frontiera cu Bulgaria are un specific aparte. Principalul punct de trecere este Giurgiu – Ruse, unde se află singurul pod feroviar şi rutier care leagă cele două ţări, două puncte terestre – Negru Vodă, feroviar şi rutier, şi Vama Veche, rutier, alături de Calafat, fluvial şi rutier. Pe lângă aceste puncte principale, funcţionează ca puncte sezoniere fluviale Olteniţa, Bechet, Călăraşi, Turnu Măgurele, Zimnicea, Ostrov. Prezenţa „Podului Prieteniei” la Giurgiu a permis realizarea unor schimburi economice intense între Bulgaria şi U.R.S.S. alături de alte ţări foste socialiste, via România, din perioada CAER-ului. După 1989, în condiţiile crizei generale din zonă, intensitatea schimburilor s-a redus considerabil. În schimb, a crescut intensitatea traficului la punctul Calafat – Vidin, care face legătura Bulgariei cu ţările occidentale, intensificare cauzată şi de embargoul impus Iugoslaviei. Plecând de la această situaţie, Bulgaria, de circa 10 ani, face presiuni asupra României pentru a accepta construirea unui pod la Calafat – Vidin ca o alternativă la coridorul 4 european: Arad – Piteşti – Bucureşti – Constanţa. Construirea acestui pod ar furniza avantaje economice imense Bulgariei şi Greciei, ambele fiind interesate să elimine Constanţa în favoarea Salonicului.
După al Doilea Război Mondial, Dunărea a devenit o axă atractivă pentru industrie – combinate chimice la Vidin, Turnu Măgurele, Sviştov, Giurgiu, combinatul siderurgic de la Călăraşi, centrala nucleară de la Kozlodui. Toate acestea au provocat probleme ecologice de poluare transfrontalieră.
În perioada comunistă a funcţionat o cooperare transfrontalieră în domeniul construcţiilor de maşini pe baza oraşelor Giurgiu şi Ruse.
Bulgaria continuă să aibă pretenţii teritoriale asupra teritoriului românesc, în speţă asupra Dobrogei. În monografia „Geografia Bulgariei”, editată de Institutul de Geografie al Academiei Bulgare de Ştiinţe, se afirmă că, „Dobrogea, pământ istoric bulgar, ca problemă teritorială a apărut la Congresul de la Berlin (1878). Prin hotărârea adoptată România a înapoiat Rusiei Basarabia de Sud primind în schimb Dobrogea. Imediat oamenii politici şi unii savanţi români au susţinut teza că Dobrogea este românească, colonizând-o intens cu populaţie românească (…). Pierderea Dobrogei de Nord a micşorat ţărmul dunărean şi maritim al ţării, îngreunând contactul Bulgariei cu Rusia” (Gheografia na Bâlgaria, 1997, p 13, 18).
Frontiera nordică şi estică, ce despărţea altădată România de Uniunea Sovietică, în prezent face legătură cu Ucraina şi Republica Moldova, state devenite independente după dezmembrarea în 1991 a Uniunii Sovietice.
Frontiera cu Ucraina, în lungime totală de 649,4 km, este secţionată în două porţiuni prin intercalarea frontierei cu Republica Moldova. Începând de la râul Turţ, respectiv frontiera cu Ungaria, traseul cu Ucraina trece pe lângă Tarna Mare, până la Teceu Mic, pe culmile Munţilor Oaş, urmând apoi cursul Tisei, până la confluenţa cu râul Vişeu. Mai departe se trece de izvorul Ţibăului, afluent al Bistriţei Aurii, ajungând la nord de Rădăuţi-Prut.
A doua porţiune, pe Dunăre, începe la sud de oraşul Reni, trece prin Ismail, Chilia, Vâlcov până la Marea Neagră.
Deşi prima porţiune este de circa 270 km, există doar trei puncte de trecere: Halmeu – feroviar şi rutier; Dorneşti – feroviar şi Siret – rutier, ceea ce face ca un punct de trecere să revină la 90 km, iar rata permeabilităţii să nu fie mai mare de 1.
Frontiera nordică cu Ucraina este un exemplu tipic de permeabilitate redusă, din cauza traversării unei zone cu relief accidentat, la care s-au adăugat restricţiile impuse de fosta Uniune Sovietică în comunicarea românilor de pe ambele părţi ale frontierei.
Pe porţiunea dunăreană, singurul punct de trecere este oraşul Galaţi, legat prin cale ferată şi rutieră şi fluvială cu oraşul ucrainean Reni. Acest punct feroviar este folosit numai pentru traficul de mărfuri.
Frontiera maritimă ridică unele probleme neclarificate de actualul tratat cu Ucraina. Pe lângă faptul că el consfinţeşte renunţarea României la recâştigarea fostelor teritorii anexate de Uniunea Sovietică, tratatul nu precizează nici statutul Insulei Şerpilor, anexată la Uniunea Sovietică printr-o înţelegere ulterioară Tratatului de la Paris (1947). În acest mod, România a pierdut nu numai cele 17 ha de teren insular, ci şi 12 mile marine, ape teritoriale în jurul acestuia (Săgeată, Radu (1999), Tratatele internaţionale şi evoluţia graniţelor de stat ale României în secolul XX, Comunicări de Geografie, III, Ed. Universităţii Bucureşti, pp. 343 – 347). Ucraina emite pretenţii şi asupra zonei economice exclusive, care se apropie mult de zona platformelor de foraj româneşti.
Intercalată la nord şi la sud de Ucraina, Republica Moldova are frontiera fluvială cea mai lungă (681,3 km). Începe la Rădăuţi-Prut în nord, acolo unde în perioada antebelică exista un pod Rădăuţi – Lipcani, distrus de sovietici, până la Galaţi – Giurgiuleşti. Principalele puncte de trecere sunt Iaşi – Ungheni, feroviar şi Albiţa, rutier. Pe lângă acestea, mai funcţionează puncte de trecere la Fălciu, feroviar şi Stânca Costeşti, rutier, inaugurat în 1999. Mai figurează ca puncte secundare Sculeni, Oancea şi Giurgiuleşti.
Realizarea unei permeabilităţi mai mari a frontierei cu Ucraina şi Republica Moldova se impune în condiţiile funcţionării euroregiunilor Carpatică, a Prutului Superior şi a Dunării de Jos. Pentru înfiinţarea de noi puncte de trecere se preconizează refacerea podului Rădăuţi – Lipcani şi construirea unuia nou la Ungheni.