Dan DUNGACIU

Domnule Dan Dungaciu, cum apreciaţi Simpozionul Ştiinţific „Probleme actuale ale istoriei românilor” desfăşurat la Chişinău la 30 august a.c.?

Participarea unor nume grele ale istoriografiei româneşti de pe ambele maluri ale Prutului, plus academicieni dintre cei mai reputaţi a asigurat un prestigiu indiscutabil manifestării. Din acest punct de vedere a fost o reuşită.
Personal, aş fi dorit totuşi o dezbatere mai aplicată pe chestiunea pe care o consider astăzi drept cea mai actuală problemă a istoriei românilor, respectiv dosarul manualelor de istorie integrată de la Chişinău..

Cum vedeţi această dispută pe care aţi aborda-o şi în cartea dumneavoastră „Moldova ante portas” apărută anul trecut şi lansată şi la Chişinău?

Nu avem răgazul aici decât pentru câteva observaţii… În primul rând, trebuie să observăm că avem de-a face cu trei actori principali implicaţi în dispută.

Primul actor este tabăra istoricilor moldovenişti. Este un actor coeziv şi disciplinat, drapat în haine „europene” şi decis să stârpească „naţionalismul” românesc strecurat în manualele de istorie şi în învăţământul din republică. Şi asta e o minciună. În realitate, întregul proiect moldovenist funcţionează pe scenariul unui proiect „naţionalist” derulat şi urmat cu perseverenţă. Declanşarea diferitelor strategii de construcţie identitară după 2001 nu are nimic spontan. Ideea după care tabăra moldovenistă luptă împotriva forţelor „de orientare naţionalistă” – româneşti, fireşte – este un sofism şi el trebuie denunţat ca atare: căci aceştia îşi propun, explicit, să impună un stat, o limbă, o etnie, o limbă etc. Reprezintă, după toate normele sociologiei naţiunii şi naţionalismului, chintesenţa unui proiect sau program naţionalist, în ciuda lipsei de consistenţă şi a „argumentaţiei” pe care se bazează proiectul. Pentru tabăra moldovenistă, a fi naţionalist moldovean nu e naţionalism, dar a susţine limba, naţiunea şi etnia română… da! Ceea ce este cel puţin inconsecvent. Utilizarea atributului cu conotaţii negative – naţionalist – doar pentru ceea ce înseamnă „românesc” nu este, în fond, decât o tehnică de propagandă sau proba unei confuzii majore care fundamentează aceste documente sau practici.
De aici concluzia logică: proiectul moldovenist urmat cu cea mai mare acribie de Partidul Comuniştilor, este forma pură a „naţional comunismului”. De ce pură? Pentru că, în perfect acord cu scrierile marxiste din care îşi trage seva orice partid de această formulă, naţiunea în sine nu contează. Conţinutul ei este indiferent, căci este, oricum, ne-reală („opiu pentru popor”, s-ar putea parafraza). În alte spaţii unde „naţional-comunismul” a fost prezent – atât cât a fost şi în formele pe care le-a căpătat -, acesta a manipulat un material naţional-identitar pre-existent, pe care l-a adaptat şi modelat în funcţie de interesele politice. În Republica Moldova, tocmai „materialul naţional-identitar” – respectiv naţiunea şi limba „moldovenească” – este inventat şi impus de la centru de un regim de extracţie marxist-leninistă. De aici puritatea modelului şi unicitatea lui, mai ales după 2001.

Care este cel de-al doilea actor?

Al doilea actor este unul… multiplu, respectiv tabăra istoricilor care nu vor să se încoloneze în rândurile moldoveniştilor dirijaţi cu mână forte din sferele puterii… Aici, însă, atitudinea nu este coerentă sau unitară. În rândul acestei tabere – să spunem că ea cumulează cei mai prestigioşi istorici ai Republicii Moldova – atitudinile au variat de la opoziţie radicală şi rămânerea pe poziţiile „istoriei românilor” până la atitudini mai flexibile de genul propunerii unor manuale alternative pe structură „integrată”, respectiv o strategie de a pune accent pe conţinut, nu pe formă… S-a mai vorbit şi de o „variantă zero”, dar a fost ratată.
Eu nu fac judecăţi de valoare, ci de constatare: nu îmi permit să judec atitudinea diferitelor facţiunii din rândurile istoricilor de la Chişinău, dar să constat că lipsa de unitate a taberei ne-moldoveniste a generat ineficienţă şi incoerenţa la nivelul performanţelor acestei grupări. Cel puţin până în prezent…

Mai există şi un al treilea actor?

Există, şi el este Consiliul Europei, reprezentat de experţii direcţi sau indirecţi ai acestei instituţii. Din păcate, de la bun început activitatea acestora s-a desfăşurat într-un mediu nefast… Nu e vorba aici de a acuza aceşti oameni – de cele mai multe ori profesionişti şi bine intenţionaţi – dar trebuie să constatăm că există o serie de probleme asupra cărora aceştia nu au fost avertizaţi… Astfel că, până la urmă, în această dispută – şi cu ajutorul experţilor europeni! – a fost pusă căruţa înaintea boilor!

Ce înseamnă asta: înseamnă că înainte de a discuta concret o chestiune, trebuie să te siguri de chiar existenţa unui cadru de discuţie democratic, liber şi deschis pentru toţi… Or, aşa ceva nu există la Chişinău, iar experţii europeni au ignorat şi continuă să ignore acest fapt crucial.
Care sunt acele lucruri care nu li s-au spus experţilor europeni? Ce ar fi trebuit ei să audă?

Primul lucru este, cum mai ziceam, contextul dezbaterii legate de problematica identitară în Republica Moldova, în general, şi de problematica manualelor de istorie integrată, în special. Pentru a înţelege situaţia „spaţiului public” în Republica Moldova, cel puţin astăzi, trebuie să revenim la conceptul de „spaţiul public”, ca un loc de comunicare liberă, nedistorsionată, lipsită de constrângeri şi intruziuni externe. Această idee este crucială în orice democraţie! Nu există democraţie fără spaţiul public – de aici dificultatea de o crea o „democraţie europeană”. În democraţie, toate vocile trebuie lăsate să vorbească, toate trebuie lăsate pe scenă, iar decizia trebuie luată prin schimb de argumente şi „agreement”-uri rezonabile, fără – în nici un caz! – recurgere la forţă. Comunitatea – inclusiv cea ştiinţifică – comunică, trimite şi primeşte mesaje, le discută, le compară, le contestă raţional, acceptă argumente şi, încă o dată, nu recurge la alte „argumente” – la cele de „forţă”, generic vorbind. Acestea fiind spuse, spaţiul public devine acum locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive. Prin forţa cuvântului, nu cea a pumnului, „pumn” putând însemna orice intruziune de ordin politic, economic etc.
Sesizăm deci că democraţie, în această perspectivă, nu mai însemnă existenţa unui spaţiu public cantitativ, pe hârtie, un inventar inert de realizări bune de raportat. Nu este suficient să existe într-o societate un anumit număr de ziare, reviste, posturi de radio sau de televiziune. Acesta este un criteriu pur cantitativ! Ceea ce contează mai mult este maniera în care acestea se structurează, gradul de acces în spaţiul public, posibilitatea reală de a comunica eficace cu publicul şi, în plus, de a-i da şansa acestuia să se manifeste adecvat în polis. Criteriul devine acum calitativ, fără ca cel cantitativ să fie neglijat. Doar că, cel din urmă fără cel dintâi devine caduc, mai mult, riscă să justifice tocmai lipsa de democraţie pe care, iniţial, trebuia să o dezvăluie!
Cazul Republicii Moldova pare emblematic din acest punct de vedere.

În ce sens?

În Republica Moldova media există. Este indubitabil. Da, există ziare, posturi de radio, televiziuni. Orice oficial sau funcţionar public care face o statistică sau o dare de seamă poate zâmbi satisfăcut la finalul ei (ca în faimoasă glumă din vremea comunismului despre recoltele agricole: „am terminat de recoltat în ziare, mai avem să terminăm la radio şi la televizor).
Sigur, există, şi cine ar putea contesta asta. Dar, dacă luăm în serios ideea „spaţiului public” invocată anterior, lucrurile nu pot fi – şi nu sunt – atât de simple.
Conform tuturor sondajelor de opinie publică lansate le Chişinău de câţiva ani încoace (surse: Barometrul de Opinie Publică lansate de IPP, Chişinău, Sondajele IRI / Gallup etc.), presa scrisă este principala sursă de informare politică pentru circa 7-8% dintre subiecţi la nivelul întregii ţări. Dacă ne uităm la mediul rural, vom sesiza că, în ceea ce priveşte consumul de presă scrisă, cifrele sunt mult mai reduse decât media pe republică. Pe ţară, radioul urcă undeva la 11% ca sursă principală de informare, iar televiziunea domină copios: 50 – 70%, depinde de sondaje. Televiziunea naţională a Republicii Moldova este, practic, actor unic pe piaţa ştirilor politice cu un procent de circa 70% de încredere parţială sau deplină.
Cum „citim” democraţia / democratizarea Republicii Moldova prin aceste cifre? Vom spune, într-o primă instanţă, că diferenţele dintre presa scrisă şi audio-vizual sunt vizibile în orice ţară democratică din lume. Deci, Republica Moldova se înscrie într-un trend mai larg. Şi observaţia ar fi, din nou, exactă, dar nu adevărată. Căci, dacă aşa stau lucrurile, statistic vorbind, în ţările democratice, există acolo o curea de legătură între cele două componente ale media: televiziunile sau radiourile sunt cutii de rezonanţă pentru multe din subiectele livrate publicului de către presa scrisă. Altminteri spus, agenda presei scrise devine şi agenda audio-vizualului, iar diferenţele cantitative (procentuale) dintre ce apare în ziare şi ce se spune la televizor se diminuează sau devin irelevante.
Şi aici apare diferenţa crucială dintre media din Republica Moldova şi media din democraţiile funcţionale (România, de pildă). În Republica Moldova, cureaua de legătură dintre presa scrisă şi televiziune (în special cea naţională) nu există. Avem de-a face, de cele mai multe ori, cu discursuri paralele şi, practic, nu se confruntă la nivel naţional în nici un fel.

Cum afectează acest fapt disputa legată de manuale?

O afectează în mare măsură. Căci dacă privim cine are acces la spaţiul public şi la instrumentele cele mai eficiente – evident, am în vedere televiziunea public – sesizăm că avantajul este net de partea taberii moldoveniste, care mai este susţinută public şi de cei mai importaţi lideri politici ai republicii, de guvern etc. Deci, avantajul de imagine este incomparabil mai mare. Prin urmare, nu avem de-a face în realitate cu o dezbatere, ci cu o mimare a ei, căci una dintre tabere – culmea, cea mai profesionistă, academic vorbind – nu are cum să își lanseze, mediatizeze şi susţină mesajul…
Cazul istoricului Ion Varta, blocat iniţial să participe la un seminar dedicat explicit problematicii manualelor de istorie este scandalos…. Dar acest caz este doar un vârf al aisbergului. Trebuie să ne întrebăm, de pildă, cât de des apar cei care se opun moldovenismului primitiv la televiziunea naţională? În ce contexte? La care media au acces? Ce tiraje au ziarele unde scriu? Cum ajung ei să comunice cu pedagogii din raioane? Ce resurse au ei, în comparaţie cu istoricii moldovenişti care se bazează pe resursele statului? Ce cărţi primesc micii pionieri, gratis, din banii publici, la diverse manifestări? Etc., etc., etc.
Problema nu este, într-o primă instanţă, cine are dreptate în această dispută, ci dacă există şanse egale, corecte, pentru toţi participanţii la dezbatere…

E limpede… Care ar fi o altă problemă?

O a doua chestiune despre care experţii europeni nu ştiu sau nu dau semne că ar ştii se referă la modul selectiv în care guvernarea de la Chişinău adoptă normele europene… Ceea ce face suspect tot discursul „european” al celor care guvernează astăzi în republică.
Mai concret. Justificarea celor care promovează astăzi manualul de istorie integrată este că „Europa ne cere asta!”. Şi asta nu e, propriu-zis, o minciună, dar e o… jumătate de adevăr. Şi care e mult mai periculos decât o minciună! Căci Europa cere, fireşte, adecvarea problematicii educative a Republicii Moldova la norma europeană. Dar nu doar a unora dintre ele, cele care, pe moment, sunt pe placul guvernanţilor comunişti! Astăzi, la Chişinău, una dintre normele europene, care se referă la descentralizarea şi anularea monopolului politic / ideologic asupra învăţământului este sistematic ignorată, respectiv introducerea în Republica Moldova a unui sistem real şi funcţional de „manuale alternative” – cum există, de exemplul, în România.
În Republica Moldova există încă manualul unic, selectat şi stabilit de guvern, care prin mecanisme economice şi financiare poate implementa ce manual doreşte şi numai pe acela. Restul manualelor care pot circula la un moment dat nu sunt subvenţionate de guvern, deci vor trebui plătite de elevi. Ceea ce, fireşte, nu este şi nu va fi cazul, mai ales în mediul rural. Mai mult, şi în eventualitatea subvenţionării lor din surse neguvernamentale, guvernul comunist poate să le elimine de pe piaţă printr-o procedură foarte simplă: reintroducerea la Bacalaureat a disciplinei „istorie”, unde vor fi date subiecte selectate numai şi numai din manualul „integrat” preferat de guvern… Este limpede atunci că şi dascălii şi elevii vor trebui să aleagă doar ceea ce guvernul alege!
Lipa unui mecanism real şi eficient de „manuale alternative” – să mai adăugăm aici că cele trei edituri care participă la tipărirea manualelor de „istorie integrată” sunt toate de stat!!! – face ca la Chişinău învăţământul, în special cel istoric, să rămână politizat. Este un lucru pe care nici istoricii sau jurnaliştii de la Chişinău nu l-au semnalat cu suficientă insistenţă, ca să nu mai vorbim de (unii) experţi europeni care, pur şi simplu, se prefac că nu îl văd…
Personal nu înţeleg cum poţi să fi un susţinător al schimbării curiculare în ceea ce priveşte disciplina „istorie” în Republica Moldova, dar să nu te intereseze cadrul acestei schimbării, şi, mai ales, să nu fi deranjat de faptul că monopolul statului se păstrează din toate punctele de vedere în chestiunea educaţiei. În actualele condiţii, orice dezbatere pe această temă riscă să se transforme în opusul ei. Adică, legitimarea statutului de monopol al guvernului şi a celor care gândesc la fel, atât la nivelul spaţiului public, cât şi la nivelul implementării cursului de istorie integrată.
Experţii europeni ai Consiliului Europei au căzut în capcana procedurilor de implementare a istoriei integrate… E forma „europeană” de a nu vedea pădurea din cauza copacilor şi care poate avea consecinţe extrem de grave pentru funcţionarea democratică a spaţiului dintre Prut şi Nistru.
august 2006