Vasile SIMILEANU

Retrăim era marilor civilizaţii prin descoperiri arheologice. Niciodată lumea ştiinţifică nu s-a arătat mai interesată de originile omului ca în acest început de mileniu. Suntem surprinşi zi de zi cu noi descoperiri privind evoluţia vieţii pe Terra şi, implicit, a evoluţiei omului. Teorii care au ocupat mileniile devenirii noastre au naufragiat peste noapte, răpuse fiind de noile tehnologii aplicate în domeniile cercetării civilizaţiilor, care s-au manifestat pe Planeta Albastră.
România, ca întreg mapamondul, este pusă în situaţia complexă de a (re)cerceta evoluţia civilizaţiei în spaţiul care ne defineşte atât de mult: Spaţiul carpato-danubiano-pontic!
Ne întrebăm, justificat, care a fost locul şi rolul populaţiilor spaţiului carpato-danubiano-pontic între marile civilizaţii care au strălucit timp de milenii. Care sunt trăsăturile comune şi ce a determinat progresul sau regresul unei civilizaţii? A fost determinant spaţiul geografic în evoluţiile proceselor sociale? Care au fost evenimentele istorice ce au influenţat dezvoltarea sau regresul unui popor? Ce fenomen a putut declanşa migraţiile masive din protoistorie? Cum au fost percepute evoluţiile culturale şi religioase de autohtoni şi cum au fost asimilaţi imigranţii? Toate acestea se constituie într-un teren arid, de cele mai multe ori, greu de cercetat şi care lasă, de multe ori, locul interpretărilor eronate sau crează crize identitare.
Din nefericire, suntem tentaţi să acordăm mai multă importanţă unui eveniment social decât realităţii, invocând de cele mai multe ori existenţa şi supravieţuirea unei entităţi politico-sociale. Nu contest acest punct de vedere, deoarece noi, românii, am fost nevoiţi milenii de-a rândul să ne apărăm fiinţa naţională, mult mai mult decât alte popoare euro-asiatice sau occidentale. Dar, consider că este necesar să analizăm toate aspectele, plăcute sau neplăcute, care au concurat la dezvoltarea noastră istorică, culturală, religioasă şi lingvistică, în spaţiul Terra Daciae. Care au fost conjuncturile ce şi-au pus amprenta asupra dezvoltării etnopsihologice ale poporului român? Care au fost relaţiile ce au guvernat supravieţuirea unui popor „condamnat” la nesupunere în faţa năvălitorilor din stepa asiatică, dar şi cotropitorilor europeni?
Toate aceste întrebări pot primi răspuns numai în urma unei analize geopolitice realiste, care să acorde şanse egale teoriilor ştiinţifice actuale.
De la primele manifestări civilizaţionale şi până în prezent, populaţiile care s-au dezvoltat în spaţiul carpato-danubiano-pontic au fost martorele unor experimente sociale diferite faţă de alte zone ale lumii. Aici am cunoscut migraţiile indo-europene, invaziile romane, colonizările greceşti şi feniciene, tendinţele de supremaţie ale armatei romane, năvălirile popoarelor migratoare, conflictele cu Înalta Poartă, expansiunea Europei catolice, conducerea fanariotă, impunerea bolşevismului şi multe altele. Dintre toate relele care s-au abătut asupra popoarelor martire din acest spaţiu geopolitic, comunismul a reuşit, chiar dacă nu în totalitate, să distrugă tradiţiile, cutumele, culturile şi religiile acestora, subjugate victorios de Kremlin şi KGB. Sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial avea să anuleze unicitatea popoarelor din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi să creeze o masă amorfă uşor de manipulat şi condus. Cu toate acestea, cu privirile către Vestul care ne-a părăsit mai bine de cincizeci de ani, am reuşit să rezistăm şi să păstrăm licărul civilizaţiilor democratice brusc întrerupte de obielele staliniste.
Opoziţia sistemelor ideologice diametral opuse doctrinar, după încetarea celui de Al Doilea Război Mondial, a rupt lumea şi a creat două super-puteri apărţinătoare blocurilor militare estic şi vestic – susţinută de arsenalele militare nucleare şi convenţionale, cât şi de efectivele imense, cu extindere geografică regională, din emisfera nordică (de la Seatle la Sahalin), traversând Europa de la Stettin la Triest. Manifestarea celor două ideologii a creat dezechilibre majore în stabilitatea şi evoluţia societăţii umane la scară planetară, până în anul 1989, când sistemul socialist impus cu forţa de Rusia sovietică stalinistă avea să sucombe.
„Al Treilea Război Mondial”, cunoscut ca Războiul Rece, a atras lumea estică în cursa sărăciei şi prostituţiei intelectuale, teren propice evoluţiei regimurilor totalitare şi dictatoriale, prin mistificarea istoriei şi confiscarea conştiinţei individuale.
Dar, cum lumea este în continuă mişcare, şansa oferită de căderea zidului Berlinuluinaţiun avea să aducă eliberarea de ideologia comunistă şi reîntoarcerea la adevăratele valori morale specifice poporului român. Rememorând evenimentele din 1989, ne întrebăm ce a favorizat procesul Helsinki? Poate fermitatea preşedintelui Ronald Reagan, poate reformele iniţiate de Mihail Gorbaciov, alături de sprijinul divin al Papei Ioan Paul al II-lea – care au declanşat uvertura maghiară pe străzile Leipzigului şi Revoluţia de catifea cehă, culminând prin duritate cu evenimentele sângeroase din decembrie 1989 de la Bucureşti. Aceste revoluţii au determinat schimbări majore în viaţa popoarelor est europene, viciate de ideologia comunistă.
Euforia momentelor, considerate ca o primăvară a popoarelor, a trecut cu vederea inseparabilitatea libertăţilor democratice de conceptul de naţiune. Acest fenomen a fost sesizat şi contracarat foarte repede de Germania unită, dar şi de celelalte state eliberate de comunism sau din Uniunea Sovietică, reuşind să treacă la timp la reprimarea manifestărilor naţionaliste (Germania, România, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Republica Moldova). Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Iugoslavia şi Federaţia Rusă, unde mişcările naţionaliste fac în continuare victime şi ţin deschise, încă, conflicte care nu ar mai trebui să ia amploare în prezent. Revendicărilor minorităţilor etnico-religioase li se răspund cu acţiuni militare, uneori mai puternice decât cele provocate de structurile statale totalitare, acestea generând în adevărate masacre scăldate, de cele mai multe ori, în sânge.
Odată cu prăbuşirea comunismului, Europa a descoperit securitatea pentru puţină vreme. Speranţele sale au fost şi sunt năruite de conflictele locale şi crizele politice din statele est europene, aflate într-o prelungă şi interminabilă tranziţie socială.
Corupţia şi crima organizată, „sponsorizată” şi „reorganizată” de structurile, necunoscute publicului larg, care au susţinut dictaturile de tip comunist, constituie o problemă majoră a evoluţiilor sociale pe drumul democraţiei de drept.
În acest context complex, teoriile geopolitice s-au adaptat din mers noilor cerinţe şi manifestări.
Curente noi geopolitice şi concepţii geostrategice bat la poarta Europei secolului XXI. România, cu democraţia şi structurile organizatorice în reaşezare, este afectată în relaţiile interne şi internaţionale, simţind din plin rigorile teoriilor şi concepţiilor experimentate de vestul european. Deşi a aderat la unele organisme europene, la altele fiind doar asociată sau supleantă, România la început de mileniu se găseşte în situaţia de neinvidiat de dinaintea celor două conflagraţii mondiale.
Legitim, ne întrebăm care este rolul şi locul României în lume? Poate generaţiile care vin din urmă vor reafirma spiritul daco-roman care ne-a zămislit şi căruia îi suntem tributari!