Vasile SIMILEANU

Dacă nu ar fi fost Rusia, „The World” ar fi inventat-o!
Mapamondul a avut, are şi va avea nevoie de Rusia – ca putere globală – pentru stabilitate şi echilibru. Ca stat euroasiatic – multireligios, multietnic şi multinaţional – Rusia reprezintă puntea şi amortizorul dintre civilizaţiile care se întrepătrund şi convieţuiesc în acest areal. Ne întrebăm adesea ce ar fi fost Lumea fără intervenţia rusă la cele două conflagraţii mondiale, unde pierderile umane au fost imense. Dar, în acelaşi timp, ne gândim ce ar fi reprezentat Rusia fără comunism. Dacă „experimentul” comunist nu se materializa, estul Europei nu ar mai fi trăit groaza celor cincizeci de ani de teroare comunistă. Rusia imperială şi monarhiile est-europene ar fi avut o cu totul altă soartă. Marea Revoluţie Socialistă din octombrie avea să transforme monarhiile est-europene în istorie. Rusia a devenit cenzorul civilizaţiilor democratice şi a impus în spaţiul euro-asiatic non-valori, care se mai fac simţite şi în prezent. La rândul său, Rusia a pierdut, alături de întreaga lume, potenţiale strategice care ar fi dus la salturi tehnologice benefice umanităţii. Aceste strategii nu au fost înţelese de puterile vremii – între 1945 şi 1989 – şi omenirea s-a fragmentat în blocuri cu ideologii diametral opuse.
Timp de peste 50 ani, opoziţia sistemelor ideologice ireductibile aparţinătoare blocurilor militare estic şi vestic – susţinută de arsenalele militare nucleare şi convenţionale, cât şi de efectivele imense, ocupând areale geografice de dimensiuni regionale, din emisfera nordică (de la Seatle la Sahalin), traversând Europa de la Stettin la Triest, a creat dezechilibre majore în stabilitatea şi evoluţia societăţii umane la scară planetară.
Perioada Războiului Rece a fost o etapă, în dezvoltarea omenirii, caracterizată de instabilitate, situaţii de criză şi încordări diplomatice, menţinând contradicţiile majore ale societăţii umane.
Această perioadă poate fi caracterizată, în acelaşi timp, cu un vid temporal, în Europa evoluând, de fapt, Al Treilea Război Mondial. Lumea bipolară cunoştea, pe de o parte, dezvoltarea societăţilor democratice occidentale, caracterizate de libertăţi religioase, lingvistice, culturale şi dezvoltarea economiilor de piaţă (unde proprietatea particulară este de mare însemnătate), la polul opus situându-se statele est-comuniste, în care constrâgerile şi persecuţiile culturale şi religioase, cultivarea cultului personalităţii, distrugerea valorilor morale şi spirituale de către o doctrină străină popoarelor subjugate de ideologia bolşevică, promovarea non-valorilor în structurile centrale politice şi decizionale ale partidului unic, dictatorialism şi jertfele umane imense se derulau într-o cenzură totală.
România, în această tristă perioadă, avea să împărtăşească soarta Rusiei, Poloniei, Ungariei, Cubei, Chinei, Albaniei, Iugoslaviei, Germaniei de Est, Bulgariei, Cehoslovaciei, Coreei de Nord, Viet Nham-ului, Cambodgiei şi a multor state asiatice, africane şi latino-americane, care au simţit din plin binefacerile comunismului. Dar, cum lumea este în continuă mişcare, şansa oferită de căderea zidului Berlinului, avea să aducă eliberarea de ideologia comunistă şi reîntoarcerea la adevăratele valori morale specifice poporului român.
Încetarea Războiului Rece în 1989 ne-a „aruncat” într-o lume nouă pentru generaţiile prezente, plină de riscurile economiei de piaţă, cu libertăţi şi drepturi specifice societăţii democratice, de care am fost privaţi în acea perioadă neagră a istoriei naţionale.
Rememorând evenimentele din 1989, ne întrebăm ce a favorizat procesul Helsinki? Poate fermitatea preşedintelui Ronald Reagan, poate reformele iniţiate de Mihail Gorbaciov – care au declanşat uvertura maghiară pe străzile Leipzigului şi Revoluţia de catifea cehă, culminând prin duritate cu evenimentele sângeroase din decembrie 1989 de la Bucureşti. Dar şi transformările statelor ex-sovietice determinate de scena revoluţiilor portocalii neîmplinite şi a trandafirilor – atât de scumpi în acest areal.
Aceste evoluţii ale unui proces în plină dezvoltare, şi în prezent, au determinat schimbări majore în viaţa popoarelor est europene şi au dus, în acelaşi timp, la apariţia unor organizaţii şi alianţe, care nu funcţionează la parametrii normali. Este o stare reală, care nu va duce la dispariţia contradicţiilor etnice şi religioase ale acestui spaţiu foarte complex geopolitic.
Teoria „divide et impera”, adoptată de politica stalinistă, a creat noi victime şi după 1989. Euforia momentelor, considerate ca o primăvară a popoarelor, a trecut cu vederea inseparabilitatea libertăţilor democratice de conceptul de naţiune. Acest fenomen a fost sesizat şi contracarat foarte repede de Germania unită, dar şi de celelalte state est-europene eliberate de comunism, reuşind să treacă la timp la reprimarea manifestărilor naţionaliste (Germania, România, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia şi statele baltice). Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Iugoslavia şi Federaţia Rusă, unde mişcările naţionaliste se fac în continuare simţite, prin apariţia enclavelor sau a statelor arbitrar înfiinţate şi conduse de lideri totalitari contestaţi de comunitatea internaţională. Această reacţie a dus la intervenţii militare, uneori mai puternice decât cele provocate de structurile statale totalitare, conflictele etnice degenerând în adevărate masacre sângeroase (Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Cecenia, Azerbaijan şi, mai nou, Kârghistan).
Odată cu prăbuşirea comunismului, Europa a descoperit securitatea pentru puţină vreme. Speranţele au fost şi sunt năruite de conflictele locale şi crizele politice din statele est europene. Apariţia şi manifestarea actelor teroriste pe teritoriul imperial rus a creat prejudicii imense Kremlinului (Beslan, Teatrul Dubrovska sau asasinarea liderilor politici din statele caucaziene), care nu gestionat operativ crizele generate. În acelaşi timp, în unele state musulmane ale Asiei Centrale s-au reîntors dictaturile la o scară mult mai amplă – aşa cum este cazul Turkmenistanului. Reaşezarea statelor ex-sovietice a dus la apariţia unei minorităţi ruse – aflată în criză identitară – care aşteaptă reacţia Kremlinului în rezolvarea problemei acesteia.
Curente noi geopolitice şi concepţii geostrategice bat la poarta Europei secolului XXI. Rusia, cu democraţia şi structurile organizatorice în reaşezare, este afectată, în relaţiile interne şi internaţionale, de noile contradicţii şi crize politico-militare şi umanitare, care par a nu avea, pentru moment, rezolvare. Deşi a aderat la unele organisme europene, la altele fiind doar asociată sau supleantă, Rusia la început de mileniu se găseşte în situaţia de a se opune extinderii spaţiului NATO şi Uniunii Europene.
Cu toate acestea, deşi preşedintele Putin se află la ultimul mandat, Rusia tinde să evolueze ca centru de putere într-o lume multipolară, alături de China şi SUA – pentru a duce mai departe greutatea unui testament imperial – în condiţiile în care problemele de stabilitate federală sunt din ce în ce mai complexe. Dar Putin are un sprijin nesperat: Occidentul şi organizaţiile globale au nevoie de Rusia mai mult ca oricând şi speranţa de a deveni liderul unei organizaţii regionale pe structura Federaţiei Ruse.