Radu MOLDOVAN

O astfel de temă care la prima vedere pare interesantă sau, mai degrabă, inedită pentru zeloşii susţinători ai integrării României în Uniunea Europeană, semnifică, în fond, ample şi sinuoase analize sau dezbateri despre cum se desfăşoară un proces generator al unei realităţi ce stă sub auspiciile sintagmei “ european”. Acest proces, în care este angrenată şi ţara noastră, cuprinde o paletă multiplă de simboluri, instituţii, organizaţii, activităţi, etc., ce prefigurează calitatea de viitor actor cert al UE în cadrul ansamblului relaţiilor internaţionale, cu personalitate juridică internaţională.
Aş porni la drum prin a face referire la o reclamă comercială ce tot mai des se întâlneşte pe micul ecran: “Eurolines – Europa fără frontiere”. Faptic avem în faţa ochilor un simbol care certifică o nouă identitate – euro de la Europa şi/sau european – ce se concretizează prin dinamism, angajament, putere de persuasiune. Totul în spiritul depăşirii oricăror frontiere, obstacole, probleme; totul în spiritul proiecţiei ideii şi realităţii de unitate în diversitate. La scară redusă, fiecare stat-membru al UE întruchipează acest principiu. Să luăm spre exemplu, Grecia polisurilor din Attica, Peloponez, Macedonia, care au reprezentat idealul frumosului şi binelui, prin politică, economie, cultură şi artă şi care s-au diferenţiat între ele, din antichitate, printr-un mod de viaţă care s-a pretat în funcţie de aspectul geografic al fiecărei zone în parte. Attica deschisă către explorare, cunoaştere de noi orizonturi; Peloponezul închistat, rigid, urmărindu-şi cu multă osârdie utopia în a o realiza şi pune în practică şi Macedonia cea convulsivă, agresivă, expansionistă şi decadentă. Toate însă au glorificat spiritul grec, ce le-a unit şi le-a reprezentat peste mări şi ţări. Altfel spus, nucleul civilizaţiei europene.
Un alt exemplu ar fi Italia celor o mie de vise, cu ale sale capodopere antice romane, care deşi s-au concretizat în funcţie de fiecare etapă pe care Roma antică a traversat-o (principat, republică, imperiu), au asigurat continuitate decizional-organizatorică, culturală şi artistică, din care mai târziu s-au desprins reprezentanţi ai stilurilor renascentist şi baroc, ce-au împodobit fiecare oraş al Italiei cu frumuseţi inegalabile. Deşi Italia a reprezentat modelul de inspiraţie al multor şcoli de gândire ale Europei, lombarzii, piemontezii, liguricii, toscanii, veneţienii, latialii, napolitanii, appulii, sicilienii, sardinii şi cei din Umbria sunt mândri că spiritul cezaric-italian stă la baza construcţiei pan-regiunilor culturale ale Europei unite. Astfel, multe asperităţi, neînţelegeri între popoarele europene vor fi diminuate sau anihilate, căci noul spirit european înlesneşte întrepătrunderea şi interacţiunea elementelor simbolice naţionale şi sub auspiciile sale le dă o nouă turnură competitivă, maleabilă, flexibilă, charismatică şi globalizatoare.
Aşadar, aceste două exemple concludente ale simbolisticii europene, alături de restul, stau la baza formării a ceva nou şi modern şi care se va numi pe de-a-ntregul Europa şi se vor a fi unul dintre răspunsurile la întrebarea: “Quo vadis UE?”

Evenimentele tumultuoase care au decurs, după 1945, în plan politico-militar, au scindat suprafaţa geografică a continentului european în două. Una susţinută de Washington şi alta de Moscova. Se năştea o nouă eră, o nouă ordine mondială, iar Europa părea intrată în legendă, fiindcă nu se regăsea în procesul decizional la nivelul mapamondului. Europa se afla în criză de identitate, sub toate aspectele. De fapt, Europa părea că nu există, lucru care a condus la generarea de proiecte şi iniţiative ale reprezentanţilor de seamă vest-europeni, care începând cu 1952 au fondat organisme legiferate, ce-au stat la baza semnării Tratatului de la Roma din 1957, prin care s-a instituţionalizat cooperarea celor şapte state cu politici şi economii oarecum stabile şi securitare. Deşi planul Schuman-Monnet a cuprins sinteza pe larg a viitoarei Europe, o dată cu Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi mai târziu Comunitatea Economică Europeană (CEE). putem să ne punem cu fermitate întrebarea: “Quo vadis UE?”
Aceasta, în virtutea faptului că factorii decizionali care asigură mecanismele de funcţionare ale comunităţii europene au înregistrat o schimbare fără precedent. Economicul primează în faţa politicului şi militarului, încadrând astfel Europa în zona actorilor dinamici, în plină creştere şi afirmare ideologică şi doctrinară. Cu alte cuvinte, Europa devine un pion geopolitic pe harta lumii. În ciuda faptului că spre început este divizată şi cu rol de zonă-tampon între SUA şi ex-URSS, ea îşi pierde treptat calitatea de regiune-marionetă (vestul european) şi dezvoltă o incipientă personalitate juridică internaţională. În sprijinul acesteia, sunt create principalele instituţii comunitare cu rol de coagulare a strategiilor comune a celor ce formează o parte din viitoarea Europă unită şi reprezentarea lor sub o formă unică, deci unificată în plan economic şi politico-diplomatic.
Comunitatea europeană se conservă până la 1989 într-o formă geografică şi geopolitică în cadrul unor frontiere ce cuprind teritorii de la Atlantic, Mediterană şi Marea Nordului înspre centrul şi estul continentului, sud-estul rămânând până azi într-o stare de convulsie şi insecuritate accentuate. O dată cu înglobarea primelor zone (mai puţin România şi Bulgaria), Uniunea Europeană conştientizează şi îşi augmentează capabilităţile de pol de putere în raport cu ceilalţi.
Aşadar, aplicând principiul uman al succesiunii generaţiilor, vorbim despre o nouă ordine mondială într-o eră a globalizării; o societate politică dinamică şi agresivă, interesată de asigurarea progresului, a satisfacerii intereselor proprii prin uzitarea mijloacelor ce contravin “bunele maniere”. Trăim într-o lume multipolară, cu noi actori politici, cu noi centre de decizie, cu un climat competiţional acerb, ce aduce cu sine provocări pentru testarea abilităţilor celor ce doresc să acceseze statutul suprem de putere mondială.
Uniunea Europeană se remarcă prin dezinvoltura cu care îşi gestionează proiectele de autoinserţie în situaţii speciale care să-i ateste importanţa rolului. Deşi la 1989 şi după, Uniunea şi-a definit agenda de lucru, în mare parte, odată cu Summit-ul de la Nisa, construcţia europeană s-a confruntat cu probleme interne de organizare instituţională, de aderare a noi state-membre şi a problemelor pe care le aduc şi creează, iar marea dilemă a reliefat-o proiectul constituţional care s-a soldat cu un eşec imens sub raport social, care la rându-i a influenţat ceilalţi factori, exemplul grăitor confirmându-l alegerile din Germania. În ciuda faptului că mulţi eurosceptici marşează pe adâncirea crizei identitare a Uniunii, în urma recentelor evoluţii ce-şi au rădăcinile în jumătate de secol de existenţă, important este că Europa este capabilă să se autoredreseze prin propria-i flexibilitate, ce are la bază factorul economic esenţial în perioada globalizării.
Sigur că uşoara notă de instabilitate care planează asupra continentului aproape unit aruncă conducerea bicefală a Uniunii (Franţa şi Germania) sub peniţa unor analize maliţioase şi, deşi unii comentatori anunţă începutul sfârşitului, odată cu integrarea noilor membri s-au creat nişe şi debuşee, prin care proiectele europene stau la baza remodelării marii table de şah.
Demantelarea imperiului sovietic a însemnat accesul proaspătului actor internaţional, Uniunea Europeană, la nişte zone şi arealuri ce păreau de mult timp ieşite din calculul Bruxelles-ului. Aş începe cu relaţia cu Rusia, una de parteneriat economic, comercial şi investiţional. Colapsul Kremlinului în primii ani ai lui ’90 se datorează şi azi lipsei de democratizare. Rusia este păstrătoarea unei imagini ţariste, sovietice de cotropire şi spoliere a popoarelor subjugate, a aplicării realismului politic de tip “divide et impera”. Contactul frontalier al ex-statelor sovietice cu Uniunea, ,la rându-i, şi-a păstrat atributele principalelor case imperiale, este unul diferit. Deşi unele regiuni ale unor state au făcut parte cândva din fostele imperii central-europene (Silezia în imperiul austriac şi prusac sau vestul-ucrainean din cel habsburgic), piaţa de valori cu care au interacţionat acestea a lăsat cicatrici mental-ideologice, care azi recidivează sub aspecte mult mai complexe, specifice erei globalizării.
Astfel, o Ucraină care nu demult (până la revoluţia portocalie) era pivot al Rusiei în relaţia cu UE, devine, după refuzul diplomatic de a mai face parte din construcţia economică la care era afiliată împreună cu Kazahstanul şi Belarusul, sub patronajul Rusiei, atât pivot, cât şi iniţiator al proiectelor şi principiilor europene. Vorbim, deci, despre o mutare a conceptului cultural şi politico-ideologic “mitteleuropean” către est. Geografic şi geopolitic, el reuneşte trei state: Ucraina, Moldova şi România, şi consolidează raporturile de colaborare între ele şi de soluţionare paşnică a conflictului activ transnistrean, de care niciunul dintre cele trei state nu este străin şi a celor pasive dintre ele (problema minorităţilor naţionale). În consecinţă, apariţia sau profilarea pe fundalul acţiunilor a Bruxelles-ului, în detrimentul Moscovei, reprezintă o nouă abordare a Uniunii Europene, cea asupra statutului Mării Negre.
Marea Neagră, ca spaţiu maritim, devine asemeni teritoriului ucrainean, în relaţia cu Rusia şi cu lumea Imamului, o punte de legătură, de tranziţie şi de export a valorilor europene şi import a zăcămintelor naturale şi intelectuale ale statelor central-asiatice şi caucaziene. În felul acesta, UE devine arbitru în disputa dintre Rusia şi Turcia vizavi de acest spaţiu, asupra controlului de exercitat asupra lui, prin racordarea mentalului central-asiatic şi caucazian la ideea europeană. Statele din acest areal vast percep în modul de acţiune al Bruxelles-ului o democratizare a drepturilor şi libertăţilor omului, a interacţiunilor cultural-artistice, ele fiind susţinute de politici publice şi o administrare a patrimoniilor naţionale, în aşa măsură încât elementele lor de marcă să germineze nucleul formării unei societăţi aparte, în cadrul căreia conflictele şi asperităţile indirect alimentate de teoria dominoului să dispară şi să se instaureze climatul de colaborare, încredere şi respect reciproc. Proiectul Uniunii Europene devine aşadar exportabil, reluându-şi sub o nouă formă charisma şi etalonul pierdute după 1945.
Se spune de multe ori că istoria se repetă sub diverse moduri. Se pare că şi în privinţa Uniunii se poate afirma acelaşi lucru. Atât Primul, cât şi cel de-Al Doilea Război Mondial au internaţionalizat conflictele dintre Marile Puteri ale vremurilor respective. Nu numai metropola intră în conflict armat cu alta. Ea tracta în urmă-i şi coloniile, lăsându-le pradă, ulterior, dictaturilor, tiraniilor şi neconcordanţelor dintre ele; de cele mai multe ori exacerbarea naţionalismului şi rasismului fiind cauzele principalele ale derulării războaielor. Dialogul mediteranean este un alt proiect iniţiat şi derulat de Uniune, tocmai pentru a apropia şi reface configuraţia de altădată, dar perspectiva este una culturală, acest element putând fi utilizat cu mai multă facilitate în democratizarea societăţilor africane şi vest-asiatice.
Relaţia cu SUA este una a orgoliilor, dar şi a prinosului de recunoştinţă adus societăţii americane, care a salvat Europa de la “moartea roşie” şi de a inspirat-0 în metamorfozarea ei politică, economică, militară, socială şi culturală. Altfel spus, SUA este azi, social-perceptual vorbind, continentul bătrân, iar Europa cel nou. Iar, dacă doctrina Monroe a însemnat pentru America şovăiala de a intra pe scena armată internaţională, euro pentru europeni a reprezentat scutul de apărare în faţa tuturor vicisitudinilor vremii şi “parola” profeţiilor huntingtoniene.
În final, conchid cu opinia că viitoarea Uniune Europeană “dodoloaţă” se configurează ca un pol regional de putere şi care cu reprezentanţi însemnaţi în Consiliul de Securitate al ONU sau în NATO ori G8 va putea într-un viitor apropiat să decidă soarta Terrei. “Quo vadis UE?” pare să călăuzească construcţia europeană către limpezimea cerului albastru presărat cu steluţe aurii.