Gheorghe NICOLAESCU
Motto:
„Putem, (…) pentru vecinii noştri de la EST şi din BALCANI, să devenim chiar noi EUROPA, lăsând în urmă mentalitatea de insulă şi ideea că odată intraţi, o să tragem uşa după noi?… Încercăm să devenim europeni jucând pe europenii, cumva cum fac copii care pretind. Încetând să fim o insulă, dar fără să devenim un avanpost către deşertul tătarilor. Încercăm.”
(Alina Mungiu-Pippidi – „Europa la Marea Neagră”, Dilema Veche, anul II, nr. 61 din 18-24.03.2005)
Nouă, românilor, ne-a devenit familiară şi uneori chiar ne-a plăcut obstinaţia cu care propaganda comunistă încerca să ne prezinte ca pe „cel mai harnic”, „cel mai ospitalier”, „cel mai viteaz”, în fine „cel mai …” dintre toate popoarele lumii. Istoria zbuciumată a ultimilor aproape 700 de ani ne-a întărit convingerea că dacă am supravieţuit, aceasta se datorează unui rol mesianic conferit de divinitate. Este adevărat că în ultimii 500 de ani am tot plătit haraci, tribut sau „contribuţii de război” şi turcilor şi ruşilor şi sovieticilor şi că de atunci ne „mândrim” cu ideea că singurul vecin şi prieten adevărat al românilor ar fi fost Marea Neagră. Ideea aceasta cu nuanţă politică, filosofică şi poetică a rezultat, se pare, din obişnuinţa, nenorocită, de a ne „negocia destinul” , care s-a tradus printr-o adevărată reticenţă în faţa provocărilor unei istorii care nu ne putea ierta nici pe noi, aşa cum nu i-a iertat nici pe alţii. Astăzi printr-un efort care pare scos din matca normalului, în opinia unora, obişnuiţi cu „mesianismul” de protocol al unor campanii diplomatico-politice iniţiate cu scopul refacerii unei imagini mediatice tacite, se încearcă, găsirea unei soluţii de politică externă plasată pe nişte coordonate reale şi realiste, în conformitate cu contextul geostrategic şi geopolitic regional, european şi mondial.
Într-un asemenea demers, atât viziunea cât şi motivele, va trebui să funcţioneze pe bazele unei alte filosofii, a unei altfel de percepţie a mecanismelor politicii internaţionale, a unei altei etici şi, de ce nu, maniere.
Va fi greu să trecem cu vederea că pentru Rusia, Moldova – în ciuda dimensiunilor sale – va constitui o zonă de maxim interes strategic. În acelaşi timp, trebuie să înţelegem că obiectivul major al Rusiei de menţinere a Moldovei sub tutela sa, utilizând, în principal presiunea transnistreană susţinută de impresionantul instrument militar (construit cu sprijin rusesc) va deveni insuficient în condiţiile în care Europa se mişcă permanent iar contextul devine din zi în zi altceva decât era acum 10-15 ani. În prezent, Europa se prezintă ca un creuzet care conţine state aflate încă în trei ipostaze diferite: integrate în Alianţa Nord – Atlantică, membre ale Uniunii Europene şi neintegrate în nici o structură. Această situaţie politico-militară inedită reprezintă, pe lângă perspectiva, într-un viitor nu prea îndepărtat, a unui continent unit şi nedivizat,
şi un factor de instabilitate şi nesiguranţă, în special, prin ţările neintegrate, pe de o parte, datorită condiţiilor din aceste zone, favorabile acumulării şi proliferării riscurilor şi ameninţărilor actuale, iar pe de altă parte, prin mărirea decalajelor economice şi sociale dintre acestea şi celelalte ţări integrate.
Romano Prodi arăta că Uniunea Europeană se doreşte a fi “…o Uniune de popoare şi de state, care să fie capabilă să-şi apere mai bine cetăţenii şi să le susţină interesele în domenii în care o singură ţară, prin ea însăşi, nu o poate face. Aceasta este soluţia noastră pentru o guvernare democratică într-o societate globalizată”. Pentru îndeplinirea acestor cerinţe, este necesară coordonarea politicilor economice şi de securitate, concomitent cu perfecţionarea modalităţilor şi metodologiilor de aplicare a acestora. În acest scop, procesul de decizie trebuie simplificat, astfel încât să implice un singur cadru instituţional, care să dea consistenţă hotărârilor adoptate şi să conducă în mod ferm la o acţiune unitară a tuturor membrilor uniunii.
În acest context, este greu să vorbeşti despre relaţiile bilaterale dintre România şi Moldova, când de 15 ani contactele dintre liderii celor două state româneşti au avut doar scop propagandistic şi de etichetă.
O parte din tensiunile geopolitice cu care ne-am confruntat după căderea comunismului şi-au avut originea în „prudenţa” şi minima implicare ale României în planul relaţiilor cu Republica Moldova, în considerarea ca „tabu” a intereselor ruseşti în zona şi în grija de a nu deranja, probabil, în nici un fel, aceste interese.
Astăzi, când se vorbeşte despre „elipsa de securitate” centrată pe bazinul Mării Negre şi despre „axa Bucureşti – Londra – Washington, nu cred că trebuie avute neapărat în vedere soluţii care să vizeze indispensabil eventualitatea unor conflicte militare în regiunea Mării Negre, dar şi în spaţiul ponto-caspic. Lucrurile s-au schimbat, contextul geopolitic este altul, iar în România, schimbarea politică are toate şansele să fie benefică ameliorării relaţiilor, atât cu Republica Moldova cât şi cu Ucraina şi Rusia.
Normalizarea relaţiei cu Republica Moldova trebuie să se bazeze pe un plan de cooperare pluridimensional pe termen lung. Suntem pe drumul spinos şi plin de sinuozităţi al aderării la Uniunea Europeană. Sinuozităţile, sincopele, întârzierile, autoliniştirea, deznădejdile, erorile şi obstacolele de toate tipurile ni se datorează în exclusivitate şi nu vom putea să le depăşim decât dacă vom reuşi să convertim obsesiile noastre meschine de vecinătate în competenţe regionale .Din finalizarea cu succes a acestor obsesii va avea, cu siguranţă de câştigat nu numai România ci şi toată zona circumscrisă „elipsei de securitate”.
Determinarea Republicii Moldova de a-şi proiecta interesele către sistemul occidental de valori şi prin intermediul vectorului bucureştean va diminua până la limita evitării ei ameninţarea Moscovei cu „balcanizarea Basarabiei”, plan care până în prezent, s-a dovedit a fi falimentar în pofida regimului comunist instalat la Chişinău.
Eşecul impunerii unei conduceri aservite Kremlinului în Ucraina şi Georgia, dar şi mişcările de nuanţă „portocalie” din Belarus şi din alte regiuni ale C.S.I. vin să confirme lipsa de realism a unor astfel de planuri, bazate doar pe forţă şi ameninţarea cu declanşarea unor tensiuni interne.
Cât priveşte Ucraina, spectaculoasa schimbare de regim în această ţară considerată izolată temeinic în interiorul propriilor prejudecăţi naţionaliste şi de „putere regională”, a propulsat-o nesperat de rapid pe o orbită care să îi confere un sprijin european pe măsură. Nu trebuie subestimate, însă, problemele interne cu care se confruntă această ţară
şi acest lucru trebuie să constituie un subiect serios de studiu şi analiză pentru politica noastră externă. Mulţi au crezut că schimbarea de regim de la Kiev şi obţinerea statutului de „partener strategic” al Statelor Unite ale Americii vor rezolva de la sine atât problema privind construirea canalului Bâstroe cât şi altele, de interes bilateral, cum ar fi cea legată de statutul etnicilor români din Bucovina.
Exerciţiul democratic este lung şi greu şi va fi în continua remarcat şi în Ucraina, ca şi la noi, de multiple dificultăţi legate de oameni, de mentalităţi şi interese politice.
Analizând perspectivele evoluţiei zonei de interes pentru România (zona transnistreană) este de aşteptat ca rolul şi influenţa Ucrainei să crească, în detrimentul celor ale Rusiei. În perspectivă euroatlantică, Ucraina poate deveni ceea ce Rusia a sperat totdeauna că nu se va întâmpla – un centru geopolitic în care s-ar intersecta vectorii de interes ai complexului de securitate euroatlantică.
România simte că poate deveni şi tinde să devină „puntea” spre Europa, atât a Ucrainei cât şi a Republicii Moldova, sau, ca să fim mai expliciţi, una dintre cele mai importante şi mai eficiente punţi către continentul european.
Interesul României pentru Ucraina şi al Ucrainei către România va spori, pe măsura apropierii acestora de finalizarea visului european, când şi politica „agresivă” a Ucrainei se va diminua în consecinţă, până la stadiul de „eveniment de domeniul trecutului istoric”. Este de aşteptat ca Ucraina să acorde în continuare o atenţie sporită Transnistriei, care să constituie un factor – chiar pe calea integrării europene.
Mileniul trei a deschis o nouă eră în politica internaţională, în care securitatea şi, implicit, competiţia pentru afirmarea şi consolidarea noilor actori în jocul puterii mondiale ocupă locul central în determinarea evoluţiei lumii şi stabilirea noii ordini internaţionale.
Reacţiile determinate de procesele globale, extinderile europeană şi euro-atlantică, preocupările Rusiei de a dobândi un rol de decizie în problemele internaţionale, afirmarea tot mai puternică a ţărilor asiatice în viaţa politică mondială, la care se adaugă criza din lumea islamică şi denunţarea de către Coreea de Nord a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, precum şi creşterea tensiunilor dintre două ţări posesoare de armament nuclear, India şi Pakistan, caracterizează evoluţia actualului mediu de securitate. Pentru controlul şi gestionarea prezentă şi viitoare a acestor zone, SUA solicită o implicare mai semnificativă a NATO şi propune redislocarea unor forţe, baze şi facilităţi militare către Est, pentru a-şi asigura proiectarea intereselor proprii de securitate, în special în zona Mării Negre şi Orientului Mijlociu, unde ele au interese economice foarte mari, acum şi în perspectivă, în zona securităţii energetice şi a asigurării libertăţii de utilizare a căilor de comunicaţii terestre, aeriene şi navale.
Noile provocări globale au determinat relaţii care înainte de 1989 nu erau posibile. În prezent, există tendinţa reorientărilor politicilor globale şi deschiderea către spaţii de interes. Existenţa în zona euroasiatică a unor enorme zăcăminte de gaze naturale şi rezerve de petrol, la care se adaugă minerale importante, îi conferă acesteia o dimensiune geostrategică, geopolitică şi geoeconomică aparte.
În studiul “O strategie pentru Eurasia”, Brzezinski aprecia că această regiune reprezintă axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina acest supercontinent va avea influenţă decisivă asupra evoluţiei mondiale. Analistul american concluzionează că rolul SUA de superputere mondială nu va fi contestat de nimeni, dar acest impact mondial impune găsirea unor modalităţi de abordare a relaţiilor internaţionale, care să vizeze:
– implicarea, alături de Marea Britanie, Germania şi Franţa, pentru extinderea UE şi NATO, aceasta servind intereselor americane atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung;
– atragerea Rusiei într-un cadru mai larg de cooperare europeană, concomitent cu sprijinirea independenţei noilor săi vecini;sprijinirea Chinei ca ancoră estică, considerând că această ţară reprezintă o mare putere regională, iar aspiraţiile sale de superputere mondială sunt încă greu de realizat (China având nevoie în acest scop, la actualul ritm de creştere economică, de minimum 20 de ani de efort susţinut);
– pe termen lung, stabilitatea Eurasiei va fi realizată printr-un sistem de securitate trans-eurasiatic, prin extinderea NATO, alături de aranjamente de securitate colectivă cu Rusia, China şi Japonia.
Ca o consecinţă a mutaţiilor de natură geopolitică şi geostrategică petrecute în zona europeană a C.S.I., Kremlinul a demarat iniţiative de „criză” cu caracter de surpriză. Turneul (neconvenţional) al preşedintelui Vladimir Putin în Egipt, Israel şi în teritoriile Autorităţii Palestiniene a încercat să compenseze, într-un fel, „pierderile politice”, prin recâştigarea influenţei în zona Orientului Mijlociu. Tonul folosit pe parcursul acestui turneu a fost unul obişnuit, chiar dacă s-au încercat şi unele subtilităţi. Prin acest demers, politica rusă intervine „discret” peste priorităţile politicii externe americane: Orientul Mijlociu, cu extensie către Asia Centrală şi zona caucaziano-caspică.
Cu toate că Rusia nu a reuşit încă să pună capăt tendinţelor regionale centrifuge şi este angajată într-un îndelungat şi costisitor război intern în Cecenia, pe plan extern, se străduieşte să-şi recapete cât mai mult din influenţa şi ponderea de altădată, dezvoltându-şi relaţiile cu Uniunea Europeană spre care tinde, aliind-se cu SUA în lupta împotriva terorismului internaţional şi căutând mijloace pentru a avea un cuvânt de spus în luarea deciziilor NATO, în condiţiile în care Alianţa se extinde tot mai mult spre frontierele sale.
Nemulţumită să se vadă considerată o putere de rangul doi, din cauza economiei sale precare, Rusia a încercat să pună în valoare cele două atuuri rămase: primul, forţa sa armată şi complexul său militaro – industrial şi, al doilea, propriile resurse energetice, ca şi cele din apropierea sa, din Caucaz şi Asia Centrală. Convergenţa celor două elemente de putere au determinat principalele aspecte ale politicii ruseşti din ultimii ani.
În Caucaz şi zona Mării Caspice, acţiunile Rusiei sunt mult mai active şi mai consistente, având în vedere importanţa resurselor acestei regiuni în construcţia noii arhitecturi mondiale. Astfel, Moscova a recurs la toate mijloacele politice şi economice pentru a restabili sau a întări influenţa sa asupra republicilor ex-sovietice, inclusiv asupra republicilor “autonome” din Caucaz şi Asia Centrală. În acest sens, în anul 2003 s-a semnat la Yalta acordul privind crearea unei uniuni economice între Rusia, Belarus, Kazahstan şi Ucraina (un fel de zonă de schimb liber în cadrul unei pieţe comune). Motivaţia acestor acţiuni combină interesul economico-strategic al controlului direct sau indirect al resurselor de hidrocarburi din Marea Caspică, cu interesul militaro-strategic al dominării teritoriilor din vecinătate, de care depinde accesul Rusiei la zona din Orientul Mijlociu. În acelaşi timp, zona Mării Caspice reprezintă o miză enormă şi pentru companiile multinaţionale, îndeosebi cele occidentale care încearcă să se implice cât mai mult în republicile din regiune pentru facilitarea desprinderii acestora de influenţa şi controlul rusesc.
În viziunea Rusiei, starea de echilibru s-ar traduce prin eforturile centrelor de putere de stopare a tendinţei de devenire a oricărei puteri locale. Ori, în ultimă instanţă, aceasta se poate traduce prin rezervarea, de facto, pentru marile puteri a rolului de intervenţie şi arbitraj în aceste zone.
În ce priveşte „democraţia”, Putin afirma la Cairo că aceasta „nu este un produs pentru export dintr-o ţară în alta, deoarece imediat cum se transformă în produs de export, devine un instrument pentru atingerea scopului unei părţi, în detrimentul alteia”. Deocamdată, în zona noastră geopolitică, nici un stat nu este în stare să exporte democraţie, şi asta spune mult!
Odată finalizat acest proiect, „jocul se va sfârşi” şi în spaţiul „ponto-caspic”, urmând să ne confruntăm, probabil, cu demersuri noi, atât din parte Rusiei, cât şi din partea Occidentului. În noua configurare a zonelor de interes major pentru NATO, României i s-a recunoscut valoarea geostrategică şi, ca urmare, i se va atribui un rol deosebit ca “punct de control strategic” al spaţiului situat la est de Marea Neagră, pe care numeroşi analişti îl denumesc deja “punctul zero” al politicii globale pentru următoarele decenii. Prin aderarea României la NATO se va asigura controlul Alianţei asupra bazinului Mării Negre şi Eurasiei, precum şi facilitatea legăturii cu zonele fierbinţi din Orientul Mijlociu. Totodată, proximitatea zonei de responsabilitate a NATO în bazinul Mării Negre va asigura un control direct asupra zonelor de criză din Asia Centrală şi supravegherea traseelor resurselor energetice din spaţiul Caucazian şi al Mării Caspice, oferind totodată un plus de credibilitate propunerilor României privitoare la realizarea unei legături directe, peste Marea Neagră, a reţelei de transport a petrolului dinspre Caucaz spre Europa.
Iar eventuale instalare a unor baze americane în România, şi de ce nu, şi în Ucraina va schimba scenariu geopolitic dar şi fizionomia NATO.
[…] Gheorghe NICOLAESCU – România şi noile realităţi geopolitice – înţelegere sau reticenţă la provocările is… […]