Vintilă MIHĂILESCU

Comunicare făcută la congresul profesorilor de geografie ţinut la Braşov în zilele de 26-29 iunie 1922

Românitatea formează un bloc compact strâns legat de Carpaţi şi Dunăre. În mijlocul ei şi în chip nenormal, insula secuiască – cea mai importantă ca număr şi ca întindere – îi întrerupe continuitatea.
Prezenţa şi persistenţa acestei insule etnografice înăuntru masei româneşti constituie o problemă istorică şi geografică de prim ordin. Vom căuta în cele următoare să schiţăm liniile mari ale acestei probleme, care în acelaşi timp aduce în planul întâi al discuţiei dispariţia aparentă a elementului naţional predominant dintr-un ţinut relativ întins.
Aşezările curat secuieşti sunt grupate de o parte şi de alta a munţilor vulcanici din Răsăritul Ardealului. Ele se sprijină în Nord pe Mureş (linia Oşorhei-Ditrău), în Sud pe Olt cuprinzând aici şi întregul bazin al râului Negru. În vest pe cursul superior al Târnavelor (aproximativ linia Oşorhei-Baraolt) se află cea mai compactă şi mai curată parte a Secuimei, pe când în Est aşezările persistente ale Românilor pe Bistricioara, Bicaz, Trotuş şi Oituz fac ca separaţia între Români şi Secui să fie mai puţin răspicată. Între graniţele astfel schiţate se cuprinde „blocul secuiesc”. Cu puţine excepţii, aproape în toate satele acestui bloc, populaţia secuiască se află în covârşitoare majoritate, cel puţin după statistica maghiară din 1900. Dincolo de graniţele „blocului” spre podiş ori spre munţi, Secuii sunt mai pretutindeni în majoritate sau extrem de risipiţi. Zona lor de risipire e foarte largă şi depăşeşte Carpaţii spre Est. Majoritatea o au în aceste părţi Românii fie singuri fie amestecaţi cu Saşii (spre Târnave, în şesul Bârsei şi spre Bistriţa).
În lucrarea de faţă nu cuprindem decât adevărata insulă secuiască, „blocul secuiesc” (vezi harta).
Lanţul vulcanic din Giurgeu în Baraolt desparte Secuimea în două printr-un masiv muntos împădurit şi lipsit de orice aşezări permanente (părţile albe pe hartă), lanţuri muntoase cu acelaşi caracter biogeografic separă pe Secui de Românii din Moldova. Între aceste două goluri de populaţie, la răsărit de Harghita, bazine întinse, bine caracterizate, cu fundul larg alcătuit din bazine aluvionare recente, oferind deci minunate locuri de aşezare şi cultură, stau în legătură, prin pasuri relativ uşor de străbătut şi mai numeroase, mai mult cu Moldova decât cu celălalt povârniş al munţilor vulcanici. Într-adevăr, trecătorile dinspre depresiunile intra-carpatice ale Oltului şi Mureşului de sus spre Vest erau şi mai puţine şi mai înalte şi mai anevoioase. Dintre cele două drumuri ce străbat şirul Giurgeului şi Harghitei, cel mai căutat de negustorii şi armatele venite dinspre apus a fost, cel puţin din epoca romană până în vremea noastră, cel ce corespunde văii Trotuşului şi leagă Miercurea Ciucului cu Odorheiul.
Pe povârnişul dinspre podişul Ardealului, aşezările numeroase, mărunte şi risipite în curături, încep de la contactul dintre rocile vulcanice şi depozitele terţiare ale podişului, contact scos în evidenţă printr-un şir de văi subsecvente, o linie de sate, în general mari (Praid, Corond, Zetelaca şi un drum vechi ce leagă Praidul de Odorhei). Satele secuieşti de tipul celor din pădurea câmpiei române se înşiră de-a lungul văilor spre vest şi sud-vest, mai rare pe Homoroduri şi Baraolt, mai dese între Târnave şi în special de o parte şi de alta a drumului (militar) Odorhei – Miercurea Ciucului – Trotuş.
La est de Harghita, deci, bazine largi închise, în legătură mai lesnicioasă cu Moldova, cu sate mari pe valea principală, în vest sate mici, numeroase, risipite pe văi şi între ele, păzind marginile drumurilor de pe Târnave. Depresiunile intracarpatice apar astfel cu un caracter de avantgardă; ele puteau supraveghea graniţa, şi apăra-o numai în caz de atacuri uşoare. Zona de concentrare era dincolo de al doilea val muntos în Odorhei şi regiunile învecinate. Se explică astfel pătrunderile Moldovenilor pe văi dinspre est şi persistenţa lor în Secuime şi colonizările secuieşti naturale sau silite între Carpaţi şi Siret, poate chiar între Buzău şi Teleajen. Tot aceleaşi legături mai dese şi mai uşoare spre Moldova mai explică şi îndelungata prietenie dintre Moldoveni şi Secui în timpul domnilor moldoveni. În fine tot din cele de mai sus putem şi mai mult înţelege de ce în Odorhei Secuimea s-a păstrat curată şi compactă.
Dar asupra acestui lucru ne dau lămuriri şi mai preţioase aşezarea generală a ţinutului secuiesc.
Carpaţii Moldovei alcătuiesc ultima barieră muntoasă a Europei peninsulare către Europa continentală, către întinsele şesuri, în care de la Sciţi, la Tătari şi Ruşi au rătăcit şi au întemeiat stăpâniri agresive nomazii şi imitatorii lor.
În drumul acestora spre vest, munţii erau o piedică, dar numai în cazul în care avea cine apăra pasurile. Ori de câte ori curente de emigrare şi expediţii de pradă porneau din stepa răsăriteană, populaţia din depresiunile Oltului şi Mureşului, ca şi cea din apusul lanţului vulcanic, pe pasurile Carpaţilor, trebuia să se sprijine pentru a-i opri pe năvălitori.
Puternicelor năvăliri pecenege, cumane, apoi tătare nu le putea pune stavilă însă o populaţie organizată primitiv pe văi în cnezate şi voievodate fără o închegare de stat unitară şi întinsă, cum era populaţia românească la acea vreme. Sarcina organizării apărării a căzut pe regatul apostolic ungar. Ardealul în întregime, dar mai ales ţinuturile secuieşti erau destinate să ajungă, în Ungaria Evului Mediu, postul cel mai înaintat spre răsărit din întreaga zonă de apărare ungară şi polonă spre Europa asiatică.
Poziţiile pe frontul ardelean au trebuit să fie întărite de îndată ce această ţară a intrat în stăpânirea coroanei Sfântului Ştefan. Pilda apărării prin îndesirea populaţiei în zonele expuse e veche şi izvorăşte dintr-o înţelepciune elementară. Ceea ce făceau românii ca să-şi asigure stăpânirea reală a provinciilor, ceea ce au făcut mult mai târziu turcii în Dobrogea de Sud era foarte natural să fi făcut şi regii unguri în răsăritul regatului lor. Analogia dintre insula turcă (inclusiv Găgăuzii) din Deliorman şi insula secuiască din Carpaţii vulcanici, e, în această privinţă lesne de pretins şi foarte instructivă. Cunoaştem precis rolul acestora de grăniceri-colonişti aduşi din Asia Mică şi din alte părţi ale Imperiului Otoman ca să separe printr-o barieră musulmană lumea creştinilor din Nord de cea din Sud. Pericolul cuman şi cel tătar au creat în acelaşi chip insula de Secui, grăniceri înspre Moldova. Apare astfel prea puţin probabilă sosirea secuilor în aceste părţi înaintea trecerii Ungurilor în Panonia. Pe de altă parte, e greu de admis că a putut nomadul din stepa Bugeacului, înaintea amestecului cu sânge slav şi românesc, care i-au transmis cultura traco-romană, să se prefacă de pe o zi pe alta păstor în ţinutul limitat al munţilor şi plugar – fără profesori – în şesurile intra-muntoase şi aceasta numai de hatârul preexistenţei lor în nişte locuri deosebit de atrăgătoare pentru aşezările oricărui popor, deci şi ale băştinaşilor Români.
Fără să fi găsit aici locuri goale Secuii nu pot fi decât coloniştii regelui, aduşi şi îngrămădiţi peste un substrat de populaţie băştinaşă rărită din cauza năvălirilor şi emigrărilor, acestea provocate, în primele timpuri ale stăpânirii maghiare în Ardeal, mai ales de smulgerea silnică a proprietăţilor din mâinile vechilor posesori.
Îndesirea în faţa pasurilor şi de pe lăturile drumurilor de pe Târnava în zona de concentrare din apusul Harghitei stă ca o dovadă directă a rolului lor de apărători ai graniţei.
* * *
În zilele noastre (la 1922, n.n.) Secuii alcătuiesc o masă omogenă şi compactă în care elementul românesc apare cu totul risipit şi deci lipsit de însemnătate. Într-adevăr, statistica maghiară nu înregistrează nici un român în cea mai mare parte a satelor dinspre Târnave, în jurul Odorheiului. Regiunea aceasta s-a păstrat, cum am văzut, cea mai curat secuiască. În restul ţinuturilor ocupate de ea, Secuimea îşi pierde din omogenitate.
În primul rând în toate bazinele superioare ale afluenţilor Carpatici ai Siretului, Bistriţei şi Trotuşului, românii alcătuiesc uneori majorităţi, de cele mai multe ori se află însă în minoritate: statistica îi înregistrează ca români. Amestecul cu românii e şi mai puţin pronunţat în regiunea Mureş-Niarad. Aici numărul satelor cu populaţie românească în majoritate este destul de însemnat. Şi tot astfel Românii sunt semnalaţi în mai toate văile ce străbat secuimea din Odorhei, dar mai ales în regiunea Olt-Baraolt.
Din cea mai mare parte a satelor Secuimii însă, românii lipsesc cu totul.
Poate să fie aceasta o dovadă că nu există şi n-au existat chiar şi în partea cea mai curată a Secuimii ?
Desigur că nu.
E aproape de prisos să mai aducem dovezi în favoarea preexistenţei românilor în ţinuturile din estul Ardealului. Când jur împrejurul Carpaţilor în depresiunile sub şi intracarpatice şi în dealuri, populaţia românească arată o îndesire pe care numai cea de pe valea Dunării se mai apropie puţin (60-150 locuitor la km2), o îndesire pe care numai o veche şi persistentă locuire şi cultură o poate explica, e cel puţin curios să admiţi că numai în ţinuturile excepţional de atrăgătoare, ocupate acum de aşezările secuieşti şi săseşti a fost din veacul al X-XII un gol absolut, pe care l-au umplut noii veniţi. Când ţinuturile Haţegului, Sibiului, Făgăraşului, Bistriţei şi Năsăudului au păstrat o populaţie românească deasă, e cu totul nelogic să admiţi că numai regiunile dintre Harghita şi Carpaţi n-au atras de cu vreme pe locuitorii băştinaşi ai Ţării. Între defileul Mureşului (românesc) şi Buzăul tot românesc, între Trotuşul românesc şi Târnave (cu numeroase aşezări româneşti) trebuie neapărat să admiţi ori puternice ziduri care au căzut numai la venirea Secuilor, ori prezenţa aceluiaşi element străvechi mascat acum de stratul secuiesc şi săsesc. Şi legile Etnografiei şi cele ale Geografiei umane se opun concluziei contrare.
Continuitatea pânzei româneşti, ca substrat al coloniştilor din Ardealul estic, apare astfel ca o necesitate geografică şi etnografică.
Sunt însă şi probe directe.
Ce poate dovedi astfel presărarea unor nume toponimice româneşti, care se întâlnesc chiar în urma unei analize sumare a hărţii ungureşti? Între ele sunt caracteristice astfel, Bogdan, vârf de munte pe drumul Ditrău-Praid şi cele două Olah-falu tocmai pe drumul Miercurea Ciucului – Odorhei, la ieşirea din munţi spre vest. Şi e de semnalat că nimeni n-a făcut încă de la noi un studiu critic asupra toponimiei, pe care ortografia ungurească, o ascunde, sub o haină străină, în Secuime.
Ce poate însemna tot astfel, între probele istorice, pe care iarăşi încă nimeni dintre noi nu le-a adunat cât mai complete, pentru ţinutul secuiesc, existenţa cneazului Ursu şi a satelor româneşti (ville olachales) în secolul XIV în jurul Odorheiului, în inima Secuimei? .
Ce poate însemna mai presus de toate păstrarea conştiinţei româneşti la unii din „Secui” care deşi nu vorbesc româneşte, se declară români, asemănarea în port, în tipul casei, în ornamentarea ei interioară, în făptura fizică chiar? .
În lipsa unor studii speciale, nepreocupate de idei preconcepute asupra înrudirii evidente dintre cultura românească şi cea secuiască, între tipul săcuiesc şi cel românesc, sunt mai concludente constatările logicii geografice, decât cele ale cercetărilor îmbibate de şovinism. Avem însă mijlocul să urmărim, puţin mai de aproape acest substrat românesc.
În această parte răsăriteană în care catolicismul s-a păstrat numai graţie aceleiaşi izolări geografice, ce le-a garantat şi naţionalitatea Secuilor, singurii ortodocşii, care puteau să dea greco-catolici după 1700 sau să rămână, deşi vorbind limba secuiască, ortodocşi, erau românii.
În statistica maghiară cifrele din rubrica naţionalităţilor nu corespund cu cele din rubrica religiei catolice, calvine sau unitare. Aproape întotdeauna ele sunt mai mari. În Secuime ca şi într-alte părţi apar astfel înglobaţi între Secui, o sumă de greco-orientali şi greco-catolici. În estul ardealului aceştia nu pot fi decât români, care şi-au uitat limba, români secuizaţi deci.
Înăuntrul blocului secuiesc, statistica maghiară din 1900 dă circa 50.000 români (din 340.000 secui); iar la rubrica greco-catolicilor şi greco-orientalilor un plus de circa 40.000 ceea ce reprezintă mai bine de 28% români din totalul secuilor cuprinşi în bloc.
Cifra aceasta poate corespunde realităţii , însă numai raportată la suprafaţă şi urmărită înăuntrul regiunilor naturale, apare în curata ei valoare.
Într-adevăr, calculând pentru fiecare sat în procente raportul dintre aceşti români desnaţionalizaţi şi secui am construit două hărţi, una arătând distribuirea lor reală, pe sate, alta distribuirea medie pe regiuni naturale. Din aceste hărţi cea de a doua este reprodusă şi în această lucrare – ies în evidenţă câteva fapte foarte sugestive şi anume:
1. Păstrarea românilor nedesnaţionalizaţi la periferia blocului secuiesc, însă în minoritate.
2. Procentul slab de greco-orientali şi greco-catolici, înăuntrul masei secuieşti dintre Târnave şi prelungirea lui, mai ridicat însă, de-a lungul drumului Odorhei – valea Trotuşului.
3. La nord şi la sud de regiunile cu puţine urme de români secuizaţi spre Mureş şi spre Olt, la vest şi la est de Harghita, procentul acestora creşte, trecând apoi la regiunile periferice menţionate la punctul 1.
4. Cu excepţia zonelor limitrofe Odorheiului mai ales, românii desnaţionalizaţi se prezintă risipiţi într-o pânză continuă. Datele sematismelor româneşti mai vechi (1871-76-90-96) arătând o descreştere în unele perioade de timp sau o creştere slabă a enoriaşilor greco-catolici din unele protopopiate ale Secuimii, ne îndreptăţesc să credem că această pânză era mai deasă dacă nu şi mai întinsă chiar la jumătatea secolului trecut; cu atât mai mult în timpurile mai depărtate . Dăm, după şematisme, următorul tablou:
No. Protopopiate 1871 1876 1890 1896
1 Giurgeului 17.893 16.895 15.474 16.745
2 Odorheiului 2.563 2.142 3.030 3.073
3 Trei Scaune 2.200 2.212 3.184 3.744
Din faptele expuse se pot scoate câteva concluzii preţioase:
Românii din Secuime – primul strat de populaţie în această parte – au suferit o desnaţionalizare continuă care poate fi urmărită chiar documentar în trecut.
Desnaţionalizarea s-a făcut mai ales de-a lungul drumurilor militare unde îngrămădirea coloniştilor unguri a fost mai puternică în vederea apărării Statului contra atacurilor venite din estul Carpaţilor. Aşa se explică dispariţia românilor din lungul drumului Odorhei – Trotuş şi, mai puţin, a celui Praid – Tulgheş. Urmele lor au rămas însă în toponimie.
Pe văile mai largi unde legătura cu masa românească a fost relativ mai liberă (spre Mureş, Tulgheş, Trotuş, cotul Oltului şi Buzău), românimea s-a păstrat în minoritate sau nu şi-a pierdut religia (semnul naţionalităţii, în acest caz). În unele localităţi de pe Olt de pildă Bicsad, Micfalău, sau dinspre Mureş (Ilieş) numărul lor trece de 50% şi chiar 100% din cel al romano-catolicilor.
La baza Secuimei stă deci sângele românesc şi cultura veche traco-romano-slavă. E cea mai firească concluzie la care se poate ajunge în urma unei cât de sumare analize a trecutului acestui colţ de ţară şi mai ales a caracterelor lui geografice speciale :
1. Ţinut de bazine şi văi fertile închise între munţi şi izolate deci în timpuri liniştite;
2. Zonă de pază între Europa continentală (asiatică) cerând o organizare militară specială.
Importanţa acestui proces etnic, foarte explicabil prin acest dublu caracter geografic al regiunii, depăşeşte valoarea pe care i-ar da-o probele directe cunoscute (în primul rând, cele istorice). Dozarea părţii de românism din Secuime e prin urmare lucru greu dacă nu imposibil. Lumina se aşteaptă de la o analiză amănunţită şi comparativă a lumii secuieşti şi a vecinilor ei, românii şi saşii. Până la precizarea fenomenului constatarea amestecului cu populaţia românească şi preexistenţa acesteia în ţinutul secuiesc, pot fi socotite fapte câştigate. Între secui şi maghiari nu e identitate cel puţin atât cât nu e între saşi şi germani. Substratul etnic pe care s-au sprijinit coloniştii privilegiaţi ca şi influenţa îndelungată a mediului fizic, economic şi politic regional, au modificat caracterele noilor veniţi creind tipuri etnice noi.
Nu se vede de ce s-ar feri cineva de aceste adevăruri, care departe de a însemna duşmănie seculară, e tocmai singura dovadă de conlocuire şi bună înţelegere între băştinaşi şi coloniştii regilor unguri de pe vremuri.
Reproducere actualizată din Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, tomul XLI, 1922, Bucureşti, 1923, pp. 112-118.