Ana-Maria PAPUC

Schimbările în arena politică internaţională de la sfărşitul ’90 au impus o ajustare a relaţiilor dintre structurile europene şi nord-atlantice. În locul unei extinderi rapide a Uniunii Europene către ţările est-europene pentru a crea ceea ce fostul preşedinte sovietic, Mihail Gorbaciov, a numit “casă europeană comună“, alianţa militară reprezentată de NATO, instrumental defensiv al Vestului din timpul Războiului Rece, a continuat să existe şi a dezvoltat noi roluri, în afara celor tradiţionale: peacekeeping, peace enforcement, crisis management. Alianţa Nord-Atlantică a ajuns să fie privită ca un instrument de răspândire a democraţiei, acest nou rol al Alianţei explicând dorinţa fostelor ţări comuniste de a adera la alianţă. În această cursă către Est, Uniunea Europeană a pierdut startul, preferând o “aprofundare“ unei extensii rapide. Pe de altă parte NATO a ales lărgirea către fostele state comuniste, transformându-se într-o comunitate de securitate în expansiune. Aceste evoluţii post Războiul Rece sunt fenomene politice care nu pot fi considerate izolate unele faţă de altele, ci mai degrabă într-o relaţie dialectică. De asemenea, securitatea Europei şi a Americii de Nord sunt legate, iar NATO este principalul instrument de cooperare militară între Europa şi SUA.