Tiberiu TRONCOTĂ

Marea Neagră rămâne încă un subiect amplu de discuţie, mai ales după transformarea conceptului de securitate după perioada Războiului Rece, atunci când acesta capătă o nouă substanţă, prin renunţarea la referinţele strict militare, dar şi un nou format, printr-o nouă relevanţă geopolitică şi geostrategică.
Zona Pontului Euxin reprezintă încă o oportunitate, dar şi o dilemă. Pieţele economice şi zonele de resurse sunt ameninţate de conflicte. În acest areal, NATO încearcă transformarea regiunii într-un cap de pod operaţional pentru zona fierbinte a Orientului Mijlociu, în timp ce UE dezvoltă politici de securitate concentrate, în principal, pe noile vecinătăţi.
România, ca membru NATO, dar si candidată la aderarea la UE, nu poate să nu aibă un rol activ în zonă. Contribuim astfel la îmbunătăţirea şi susţinerea reformelor democratice, dezvoltăm o cultură a cooperării, încercând în acest fel să găsim consens prin consultare şi relaţii de bună vecinătate.
Cu toate acestea, viitorul nu este clar. Atât stabilizarea, cât şi destabilizarea sunt scenarii posibile. Cu toate că statele estice Mării Negre sunt încă fragile, o prezenţă activă a unor actori regionali şi a unor organizaţii internaţionale ar putea constitui o condiţie necesară pentru crearea unui sistem regional stabil bazat pe conceptul de cooperative security. Regiunea poate deveni o platformă strategică, un centru pentru susţinerea dezvoltării, o zonă tampon pentru riscurile asimetrice la adresa securităţii euro-atlantice, dar şi o piesă de legătură într-o abordare lărgită a securităţii din Mediterana până în Asia Centrală.
România, ca stat membru, este deja capabilă să-şi transpună propriile iniţiative în structurile alianţei, pe problematica Mării Negre, deoarece ţara noastră înţelege pe deplin complexitatea regiunii din interior, ca parte integrantă a acesteia.