Ion DRAGOMAN

Prin intermediul dreptului, statele au monopolizat folosirea forţei armate, actele de violenţă fiind în afara legii indiferent că sunt individuale sau colective iar organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale a fost prohibită.
La nivelul comunităţii internaţionale, violenţa este asociată, de obicei, cu războiul interacţional, adică, cu violenţa fizică, cu confruntarea forţelor armate ale statelor şi numai în epoca relativ recentă s-a conştientizat că există şi alte mijloace violente decât războiul propriu-zis, ceea ce înseamnă că războiul nu e decât una din formele violenţei internaţionale, cea mai extremă şi ucigătoare, decurgând din anarhia internaţională.
Din punct de vedere juridic, din cele mai vechi timpuri până în secolul XX, războiul a fost considerat ca o activitate licită a statului suveran, utilizarea forţei armate fiind un act voluntar al statelor, bazat pe puterea discreţionară a acestora de a-şi conserva existenţa şi de a-şi promova interesele; libertatea de a face război era o prerogativă esenţială a suveranităţii, tot atât de naturală ca şi capacitatea statelor de a încheia tratate de pace, singurele limitări ale recursului la forţa armată fiind de natură etică, aşa cum o demonstrează teoria războiului just.
Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut ca, în secolul XX, statele suverane să-şi dea consimţământul la limitarea şi reglementarea utilizării forţei pentru a asigura coexistenţa paşnică, armonioasă şi mutual avantajoasă a naţiunilor în societatea internaţională.
Scoaterea în afara legii a uzului de forţă reprezintă piatra unghiulară a sistemului comunitar interstatal bazat în continuare pe suveranitatea şi autonomia statelor, dar declarând pacea şi securitatea internaţională ca fiind valoarea supremă a sistemului juridic mondial.