Lucian CULDA

Evoluţiile din existenţa socială sunt departe de a fi cele pe care oamenii le doresc, inclusiv cei care îşi propun să influenţeze realităţile sociale au deziluzii. Deşi şi secolul de care ne despărţim cu greu infirmă opţiunile voluntariste – opţiuni ale unor oameni care nu pot aprecia corect natura fiinţei umane, existenţa socială a oamenilor – intrăm în noul secol cu scenarii voluntariste la fel de nesăbuite, care atestă nu numai că decidenţii încă nu dispun de interpretarea satisfăcătoare a existenţei sociale a proceselor care o întreţin, dar şi că decidenţii nu sunt sensibili la consecinţele care pot fi declanşate de intervenţiile lor. Se concep proiecte expansioniste şi reorganizări sociale în modalităţi care atestă că erorile trecutului încă nu descurajează comportamentele voluntariste. Nici opoziţia la astfel de scenarii nu fructifică concluziile care se pot identifica în analiza evoluţiilor geopolitice; opoziţiile sunt concepute de pe poziţii care se dovedesc a fi, şi ele, surse ale multor tragedii. De aceea, considerăm utile analize ale problematicii menţionate. Dacă evaluăm consecinţele jocurilor geostrategice încercate anterior, putem să ne raportăm mai realist la noile scenarii şi să desprindem concluzii de natură metodologică.
În secolul trecut s-au dovedit iluzorii scenariile expansioniste ale secolului XIX; toate construcţiile coloniale s-au destrămat. Dominaţia în modalităţi brutale, prin susţinere militară, a unor comunităţi umane, s-a dovedit a fi nerealizabilă, ca şi în secolele anterioare. Dramele umane şi sociale produse de politicile dominatoare generează ură, afectează interpretările, împiedică relaţiile realmente umane, întreţin suspiciuni şi dorinţe de răzbunare care nu se pot stinge de-a lungul multor secole.
Evoluţiile durabile din secolul XIX se dovedesc a fi cele realmente constructive; cele care au decurs din susţinerea căutărilor teoretice, din utilizarea pozitivă a rezultatelor cercetărilor teoretice (ele sunt cele care au dezvoltat industrializarea) şi din ameliorările care intervin în conştiinţa de sine a oamenilor şi organizărilor sociale. Astfel de evoluţii s-au produs îndeosebi în interiorul organizărilor sociale deschise spre inovare, spre noi organizări sociale, spre noi interacţiuni întru satisfacerea unor necesităţi. Dar nu se pot ignora consecinţele care au decurs din încercările de folosire a decalajelor produse de dezvoltarea diferită a capacităţilor de producere a bunurilor materiale. Decidenţii, îndeosebi cei implicaţi în deciziile politice, dar şi cei implicaţi în decizii economice, au considerat normal să folosească avantajele date de capacităţile de producţie întru dominarea comunităţilor cu capacităţi de producţie materială mai reduse. S-a acţionat apoi sistematic pentru amplificarea decalajelor prin blocarea evoluţiilor pozitive în organizările sociale deja dezavantajate de decalaje.
Au fost aceste manifestări consecinţe ale „naturii fiinţei umane”? Sunt numeroase situaţiile care infirmă un răspuns afirmativ; ele decurg doar din limite ale socializării oamenilor (cultivarea trufiei şi egoismului) şi din incapacitatea de a estima consecinţele, de a judeca obiectivele nu doar prin rezultatele scontate, ci şi prin reţelele de consecinţe pe care le generează şi întreţin.
Scenariile secolului XX se cer analizate nuanţat, inclusiv conexiunile dintre ele, deoarece înlesnesc evaluări ale proceselor globalizante, procese dominante în acest secol.
Dacă acceptăm că scenariul cu cea mai mare extindere a fost cel al „constituirii sistemului socialist”, lui trebuie să-i acordăm prioritate în analiză. A fost o consecinţă a dramelor care au marcat secolul anterior, a situaţiilor generate de ceea ce numim „primul război mondial”, o utilizare ideologică a unora dintre ideile teoretice emise de K. Marx, dar şi o construcţie de conjunctură concepută cu scopuri ascunse. Procesele declanşate de „revoluţia din Octombrie” au scăpat de sub controlul celor care le-au iniţiat, au generat situaţii problematice noi la care cei implicaţi au căutat rezolvări în modalităţi inerent greşite deoarece nici ei nici ceilalţi oameni nu deţineau capacităţi de analiză adecvate. Folosirea forţei era „la modă”, peste tot guvernanţii desconsiderau oamenii, ei erau trataţi ca o „forţă de muncă” care trebuie ţinută sub control şi ca „supuşi” ai statului. În acest context, „socialismul” a fost folosit ca o nouă încercare de dominare deşi mulţi oameni naivi l-au considerat o bună soluţie de organizare socială cât timp s-au raportat doar la ideologia utilizată, nu şi la modalităţile efective de intervenţie în social. Raportarea la noile organizări sociale conturate s-a făcut în modalităţi superficiale, inclusiv de decidenţii implicaţi în „construirea socialismului”; ei nu au fost capabili să estimeze reţelele de consecinţe pe care le produceau deciziile adoptate. Ca urmare, consecinţele „perverse” s-au amplificat şi diversificat. Concepţia „socialistă”” de organizare socială s-a dovedit vulnerabilă prin consecinţele pe care le-a generat iar modalităţile în care s-au conceput corecţiile la disfuncţiile pe care decidenţii au reuşit să le sesizeze au generat noi consecinţe perverse, care au amplificat procesele disfuncţionale şi, în cele din urmă, dezorganizare.
În condiţiile confruntării cu ideologiile dominante în lumea occidentală, procesele disfuncţionale generate de programele ideologice, voluntariste de organizare socială s-au agravat şi ca urmare a scenariilor care s-au proiectat şi declanşat pentru a se specula dificultăţile din statele „socialiste”. În ambele tabere, incompatibilităţile dintre cele două „sisteme sociale” au stimulat strategii de confruntare; deciziile macrosociale au fost susţinute de orientări geopolitice de tip expansionist.
Evoluţiile geopolitice care au decurs din conturarea „sistemului socialist” au fost de mare amploare şi particularizate de situaţia actorilor sociali. Strategiile expansioniste ale U.R.S.S., preponderent ideologice, au grăbit dezorganizarea sistemelor coloniale şi au generat numeroase opţiuni sociale cu intenţii constructive dar în modalităţi care au fost afectate de premise neadecvate şi de confruntările întreţinute de jocuri geopolitice regionale sau globale. Cea de a treia „lume” s-a dovedit a fi vulnerabilă.
Expansionismul, îndeosebi ideologic, al sistemului socialist, a generat şi reacţii de protecţie, reacţii care au produs şi N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Dar alianţele care iniţial s-au vrut a fi modalităţi de protecţie faţă de „pericolul sovietic” au evoluat în direcţii şi modalităţi particularizate de modificările care au intervenit în raporturile de forţă, de evoluţiile din interiorul alianţelor, de consecinţele coexistenţei mai multor alianţe („blocuri”) şi, nu mai puţin semnificativ, de consecinţele „revoluţiilor” din ştiinţă şi tehnologie. Consecinţe ample au decurs din faptul că S.U.A. au constituit şi întreţinut mai multe alianţe dar au rămas „deasupra” lor.
În astfel de condiţii, „sistemul socialist” se dovedeşte a fi vulnerabil. Ieşirea din situaţiile problematice generate de apartenenţa la „sistemul socialist” şi de aplicarea ideologiei socialiste se realizează în modalităţi particularizate de caracteristicile fiecărei naţiuni, de obiectivele centrelor de putere expansioniste, dar şi de capacitatea decidenţilor din interiorul naţiunilor-victimă de a identifica noile jocuri geostrategice şi de a rezista la presiunile care decurg din noile scenarii, şi ele eronate. De aceea, scenariile expansioniste în curs de implementare diferă de la un stat la altul, produc rezultate diferite şi generează consecinţe încă dificil de estimat.
În partea a doua a secolului, opţiunile geopolitice decurg tot mai mult din sesizarea avantajelor folosirii rezultatelor cercetărilor teoretice în mai multe domenii. Evoluţiile sunt sesizate iniţial vag şi interpretate în modalităţi diferite, în funcţie de orizonturile de interpretare ale analiştilor. Deoarece ei folosesc repere ale unor teorii preparadigmatice, şi analizele şi evaluările nu pot fi corecte iar propunerile de intervenţie în social nu pot fi eficace. Infirmarea studiilor viitorologice, inclusiv a celor patronate de Clubul de la Roma, este edificatoare. Cert este doar că decalajele în capacitatea de procesare a informaţiilor teoretice se dovedesc a fi cele care diferenţiază tot mai puternic statele dar şi centrele de putere financiare şi economice. Cei care au fost capabili să organizeze şi să stimuleze valorificarea cercetărilor teoretice au investit în viitorul lor dar au produs şi evoluţii pozitive şi negative; ultimele decurg inevitabil din limitele şi erorile orizonturilor de cunoaştere în care decidenţii s-au situat. Receptarea şi evaluarea neadecvată a evoluţiilor obţinute, în contextul proceselor socializante care cultivă individualismul şi dorinţa de putere, au favorizat şi noi genuri de scenarii expansioniste. Noile posibilităţi de intervenţie în social, favorizate de utilizarea sistematică a noilor rezultate ale cercetărilor teoretice, fac posibile strategii agresive de tipul unor subversiuni anterior dificil de conceput, în care componenţa militară tradiţională tinde să treacă pe plan secund.
Dar strategiile expansioniste bazate pe avantajele create de decalajele tehnologice se dovedesc din ce în ce mai clar a fi eronate.
• Prin natura lor, oamenii, oricât ar fi de săraci material, doresc să trăiască în demnitate. Nu individualismul, demnitatea este o expresie a naturii umane. Demnitatea omului este resortul care a declanşat acţiunile prin care s-au dezorganizat de-a lungul secolelor toate formele de opresiune.
• În noile condiţii tehnologice, acţiunile expansioniste, dincolo de consecinţele menţionate, generează şi situaţii care periclitează tot mai profund fiinţarea socială a oamenilor, mediul biotic al oamenilor, sănătatea mentală a populaţiei, chiar posibilităţile de reproducere a vieţii pe planetă.
Utilizarea tehnologiilor fără estimarea satisfăcătoare a consecinţelor este o eroare deja sesizată; sunt numeroase centrele de cercetare care o investighează şi caută soluţii. Cel puţin două tendinţe pozitive se conturează:
• sporeşte interesul pentru protecţia mediului şi a fiinţei umane;
• se caută alternative la organizările piramidale, ele fiind cele care promovează raporturi de putere şi vectori de dominare.
Sunt indicii că omenirea se apropie de stadiul în care interacţiunile constructive, dovedindu-şi eficacitatea, vor marginaliza raporturile de dominare, raporturile favorizate de organizările sociale piramidale. Câştigători se dovedesc a fi cei care au investit în dezvoltarea tehnologică orientată spre finalităţi civile (constructive) şi care concep raporturile cu ceilalţi ca interacţiuni. Avem în vedere îndeosebi Japonia şi „tigrii asiatici”. Dar şi aici sunt evoluţii macrosociale contradictorii, care decurg din erorile strecurate în opţiunile strategice, erori inevitabile cât timp analizele şi deciziile se realizează în orizonturi cognitive încă preparadigmatice.
Intrarea cercetării teoretice a existenţei sociale în stadiul paradigmatic este condiţia succesului interacţiunilor constructive. Apropierea de buna organizare socială presupune ”revoluţii” în cercetarea ştiinţifică, departajarea critică de explicaţiile preparadigmatice, pregătirea condiţiilor pentru ca buna explicaţie a existenţei să facă posibilă buna existenţă a fiinţei umane. Evoluţia a fost sesizată şi argumentată cu subtilitate de Constantin Noica în urmă cu peste trei decenii. (Devenirea întru fiinţă)
Scopul nostru în acest studiu este unul metodologic. Considerăm că raportarea critică la modalităţile de procesare socială a informaţiilor, îndeosebi la orizonturile cognitive în care se adoptă decizii cu consecinţe pentru mediul social este oportună; ea poate furniza datele utile pentru a se depăşi poziţiile partizane în analizele macrosociale. Studiile care pot fundamenta decizii strategice realmente constructive nu pot fi cele concepute de pe poziţii ideologice. Studiile geopolitice care au încurajat strategia expansionistă a Germaniei în perioada dominaţiei naziste nu au fost în măsură să simuleze consecinţele care puteau să se dezvolte din încercarea de ocupare şi controlare a spaţiului european. Implicarea americană în susţinerea victimelor agresiunii naziste era predictibilă. Cât realism era în convingerea că germanii sunt o naţiune care poate să asimileze sau să distrugă alte zeci de naţiuni? Întrebările au sens şi dacă se adresează strategiei expansioniste a Japoniei. Sunt posibile scenarii care să facă credibil succesul coaliţiei germano-japoneze la mijlocul secolului XX?
Putem conchide: tragediile secolului XX decurg din scenarii nerealiste, din opţiuni susţinute ideologic, nu şi de analize pe care cercetarea teoretică le face posibile. Avem în vedere toate strategiile expansioniste, nu doar cele incriminante de învingători. Numai dacă trecem dincolo de analize centrate pe evoluţii regionale şi globale care decurg din opţiuni ideologice, descoperim explicaţii de fond ale dramatismului vieţii sociale. Le localizăm la nivelul capacităţilor sociale de procesare a informaţiei.
Evoluţiile din secolul trecut atestă implicarea puternică a jocurilor geopolitice în evoluţia evenimentelor sociale dar şi insuccesul lor. Deplasarea analizelor de la procesele declanşate de opţiuni geopolitice la fundamentele lor face posibile constatări deosebit de utile: analizele care au fundamentat deciziile geopolitice fiind de natură ideologică, partizană, nu au reuşit să exploateze consecinţele deciziilor strategice pe termen mediu şi lung. Poziţiile ideologice şi confruntările de interese nu au favorizat astfel de analize dar şi cercetarea teoretică încă nu produsese teorii suficient de performante, care să facă posibile simulări ale consecinţelor deciziilor preconizate capabile să descurajeze opţiunile voluntariste. Trebuie să luăm în considerare că în secolul trecut starea preparadigmatică a cercetării teoretice a socialului este fundamentul pe care se realizează procesarea informaţiei sociale.
În condiţiile în care omenirea nu dispune încă de explicaţia satisfăcătoare, paradigmatică a existenţei sociale, opţiunile oamenilor care se referă la propria fiinţare şi la intervenţiile în organizările sociale nu pot să nu fie surse ale unor consecinţe „perverse”. Spre exemplificare, utilizarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice în scopul creşterii profiturilor se concepe din ce în ce mai mult la nivelul planetar, în modalităţi care decurg din opţiuni geostrategice expansioniste. Deşi astfel de scenarii transnaţionale au dezvoltat deja ample consecinţe dăunătoare, care pun în pericol fiinţarea socială a omului, care periclitează chiar viaţa pe această planetă, deşi reacţiile sociale sunt din ce în ce mai ample, „logica profitului prin orice mijloace” nu este încă părăsită.
Actuala analiză poate şi trebuie să fie aprofundată.
Dacă analiza este corectă, se justifică atitudini critice dar şi căutări ale alternativelor realmente favorabile fiinţei umane. Decidenţii publici pot şi trebuie să treacă de la acţiuni tip „guvernare” la acţiuni prin care îşi propun să identifice necesităţile sociale şi să gestioneze domeniul public întru crearea condiţiilor favorabile satisfacerii necesităţilor identificate.
Secolul XX are şansa să depăşească situaţiile conflictuale care au dramatizat viaţa oamenilor în secolele anterioare (şi încă o dramatizează) numai dacă deciziile geopolitice valorifică informaţiile care pot fi furnizate de studii fundamentate teoretic, dacă, desigur, astfel de studii sunt în măsură să modeleze existenţa socială, inclusiv procesele globalizante.
Astfel de reconsiderări sunt din ce în ce mai necesare deoarece în această evoluţie contradictorie a existenţei sociale emerg şi se amplifică presiunile care decurg din procesele globalizante. Globalizarea începe când oamenii din toate organizările sociale adoptă sistemul de numărare în baza 10 şi evoluează în modalităţi care sunt puternic afectate de promovarea raporturilor de putere (dominare). Globalizarea este o consecinţă a sporirii capacităţilor sociale de manifestare. Ea poate fi favorabilă fiinţării sociale a oamenilor dar cu condiţia ca raporturile de putere (de dominare) să le ia locul interacţiunile constructive, adică raporturile de tip parteneriat. Deci se cer a fi concepute noi genuri de scenarii geopolitice, care să compatibilizeze naţiunile, nu să le dezorganizeze. Nici o ideologie, fiind partizană, nu poate să fie favorabilă tuturor participanţilor la globalizare, deci nu poate să fie promovată cu succes. Apelul la forţă, ca şi subversiunile concepute pentru a impune anumite evoluţii în procesele globalizante sunt indicii că se conştientizează caracterul nesatisfăcător al soluţiilor preconizate. Dacă în secolul anterior cercetarea teoretică nu a reuşit să furnizeze explicaţii ale existenţei sociale cu caracter paradigmatic, eforturile pentru a se obţine starea paradigmatică a cercetării ştiinţifice sunt o urgenţă.