Marius LAZĂR

Invadarea Kuweitului de către Irak, în 2 august 1990, constituie deja un reper simbolic în istoria relaţiilor internaţionale, evenimentul care a provocat accelerarea intrării într-un nou context geopolitic mondial, caracterizat prin trecerea de la o epocă a bipolarismului, specifică perioadei Războiului Rece, la una în care se înfruntă două mari tendinţe: unipolarismul – caracterizat de speranţa Statelor Unite de a deveni unica superputere globală, şi multipolarismul – reprezentat de ascensiunea crescută a ponderii economice şi geopolitice a puterilor „secunde”: Europa, China, Asia de Sud-Est, India şi – de acum, Rusia. Criza a demonstrat interdependenţa crescândă dintre factorii politici internaţionali şi faptul că, în epoca globalizării, efectele evenimentelor locale au repercusiuni asupra întregului sistem politic, economic şi securitar mondial, îndeosebi când ele afectează interese vitale marilor puteri.
În ce priveşte lumea arabo-musulmană, îndeosebi spaţiul Orientului Mijlociu, criza irakiană a produs o serie de modificări care au schimbat profund vechiul status-quo, fără însă să conducă la o atenuare a tensiunilor din regiune. Ea a produs o restructurare de alianţe, refacerea imaginii sau importanţei unor state corelativ cu scăderea influenţei altora, mai ales a Arabiei Saudite, implicarea sporită a Statelor Unite în asigurarea securităţii în Golf şi în aplanarea tensiunilor din Orientul Mijlociu, în special a problemei palestiniene, dar, totodată, şi accelerarea procesului de re-islamizare a societăţilor din zonă, întărirea autoritarismului liderilor politici şi, corelativ, a opoziţiei islamismului radical faţă de ei.