Gheorghe NICOLAESCU
Motto: ”Dintre toţi slujitorii săi, singurii care se tem de Dumnezeu sunt învăţaţii”
(Coranul – versetul 28, surata 35)
Islamul este o religie îmbrăţişată de un miliard de credincioşi şi stă la originea unei civilizaţii care a exercitat şi exercită şi astăzi o influenţă extraordinară asupra omului, până astăzi.
În general, se recunoaşte că Occidentul cunoaşte mai puţin esenţa acestei religii importante şi de aici, o greutate în a o înţelege, în pofida unui fond documentar imens. Ca să nu mai amintim de acele paradoxuri care apar la o primă abordare sau la o analiză superficială.
Viaţa a demonstrat că această religie este îmbrăţişată de oamenii cei mai frustraţi din punct de vedere economic, cu cel mai limitat orizont intelectual, fiind, în acelaşi timp, abordată de gânditori şi filosofi de renume, care încearcă o analiză sistematică şi judicioasă a mecanismelor şi regulilor care o caracterizează.
Religia islamică se bazează, în primul rând, pe credinţa intimă a fiecărui individ, şi implicarea fiecăruia în practica religioasă, refuzând, prin urmare, existenţa şi rolul preoţilor. Din această cauză ea este resimţită în ultimă instanţă ca o lege destul de severă.
Religia islamică a fost abordată, de-a lungul timpului, din unghiuri şi de pe poziţii diferite, atât de către specialişti, cât şi de impostori.
Pe de altă parte, religia islamică a făcut şi face încă obiectul unei „imense maltratări” mediatice, acest fapt fiind o rezultantă a crimelor şi violenţelor comise în numele ei.
Cine se apleacă în mod serios şi lipsit de prejudecăţi asupra Islamului, trebuie să aibă în vedere că acesta nu se supune „normelor” şi să analizeze cu atenţie cauzele şi mecanismele care au determinat „revolta” Islamului faţă de „normele” Occidentului. Credem că de la aceste două idei trebuie plecat în tentativa de a înţelege religia islamică în complexitatea ei.
Ce înseamnă termenul de Islam?
În accepţiunea unor cercetători musulmani, cuvântul „ISLAM” este tradus în franceză prin cuvântul „soumission” care înseamnă „supunere”. Paradoxal, specialiştii francezi nu îmbrăţişează această soluţie, evidenţiind că în limba arabă echivalentul lui „soumission” nu este „ISLAM”, ci cuvântul „Khundu”, fără a se avea în vedere o eventuală contestaţie a faptului că religia islamică propovăduieşte, totuşi, în esenţa sa, supunerea totală faţă de Dumnezeu. Conform Coranului „Islamul este adevărata religie, indiferent de profetul care a iniţiat-o sau de epoca iniţierii …” (1), ISLAMUL fiind „adeziunea la pacea lui Dumnezeu” (2).
Cu toate că religia islamică contestă unele dogme creştine şi respinge unele practici religioase evreieşti, nu pune, totuşi, la îndoială mesajul acestora, confirmând veridicitatea ambelor religii. Musulmanul devine deci, într-un fel „monoteist ecumenic”.
Ce este Islamul în contextul istoriei şi civilizaţiei umane
„Islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavril”.
Această religie, după toate datele de care dispunem în acest moment s-a născut la Mecca în Arabia, la începutul secolului al VII-lea după Christos.
Profetul Mahomed
Un personaj plin de charismă, demn, onest şi corect. Locuitorii din Mecca l-au poreclit din această cauză „al-Amin”, adică „cel onest” sau „cel integru”. După anii majoratului, cei care îl ţineau sub observaţie constată că onestitatea sa era dublată de un discernământ şi de o judecată de excepţie, un om cu calităţi morale de excepţie.
O negustoreasă bogată pe nume KHADIJA îl ia sub protecţia sa, îi încredinţează misiuni deosebit de riscante şi, din clipa în care Mahomed preia afacerile acestei femei, câştigul întreprinderii comune a sporit substanţial. De aici şi până la căsătoria cu KHADIJA nu a rămas decât un pas. Femeia pe deplin încrezătoare în loialitatea lui Mahomed îl cere în căsătorie.
Când El avea 20 de ani iar ea 40, comuniunea celor doi devine semnificativă. Cererea în căsătorie a KHADIJEI şi acceptarea ca soţie de către Mahomed – viitorul profet – au însemnat naşterea ISLAMULUI. Demonstrându-se astfel, pentru prima dată, libertatea şi consideraţia de care ar trebui să se bucure soţia în alegerea soţului său. Această idee este imposibil de acceptat în mediile musulmane, mai ales cele rurale de astăzi, excesiv de conservatoare, mai ales datorită unor modificări extrem de profunde şi mai ales extrem de rapide petrecute în contextul civilizaţiei musulmane în ultimii 50 ani care au dislocat efectiv o lume aparte, despărţită de puţine elemente definitorii de lumea creştină la începuturile ei.
La vârsta de 30 ani, Mahomed începe să mediteze în legătură cu autenticitatea lui Dumnezeu şi a cultului religios practicat de arabi, cu centrul la Mecca. Prima revelaţie a lui Mahomed are loc la vârsta de 40 ani, într-o peşteră în care se reculegea şi unde un personaj misterios îl învaţă să citească. Pe drumul către casă, Arhanghelul Gavril îi transmite Mesajul lui Dumnezeu prin care Mahomed este ales „Mesager al Domnului”. Urmează apoi o perioadă în care revelaţiile se succed regulat şi când Profetul lui Dumnezeu primeşte poruncă a anunţa Mesajul său, mai întâi familiei şi apoi celorlalţi credincioşi.
Mahomed moare în anul 632 fără să lase nici un succesor. În ce priveşte Islamul, el trebuie abordat din două unghiuri – doctrinar şi practic (deci, din punct de vedere al credinţei şi al legii).
Importanţa sentimentului religios
Coranul nu este adevărata sursă a sentimentului religios. Pentru credinciosul musulman aderarea la preceptele Coranului înseamnă credinţa în originea divină a acestuia, ceea ce înseamnă că originea sentimentului religios este situată în afara Coranului. Ceea ce face Coranul este să activeze şi să învioreze sentimentul religios, justificându-l şi nu creându-l. Coranul propune o varietate de credinţe şi insistă asupra preciziei lor. Din studiul Coranului rezultă că există o deosebire netă între sentimentul religios şi credinţă.
Sentimentul religios este generat de libertatea raţiunii şi căutării, independent de voinţa, amestecul şi influenţa altui subiect raţional, la adăpost de orice îndoctrinare, pasiune şi intimidare. În versetul 256, Coranul afirmă că „nu există nici o constrângere în religie….”.
Dacă pe Galileo Gallilei Forturile inchiziţiei l-au determinat să declare că pământul este un astru fix situat în centrul universului, nimic nu l-a putut împiedica să creadă în continuare că „e pur si muove”.
Realitatea sentimentului religios constă în imposibilitatea unei adeziuni la o idee, la o concepţie, la o teză, împotriva convingerii intime, în condiţiile unei raţiuni rămasă intactă. A obliga pe cineva să-şi modifice credinţa, a exercita presiuni fizice şi morale împotriva cuiva reprezintă o „absurditate paradoxală”, pentru că, în primul rând, credinţa nu poate să se nască pe baza unei decizii, indiferent de cât ar fi aceasta de elaborată şi, doi, pentru că credinţa se formează undeva deasupra nivelului raţional, acolo unde stăpâneşte factorul divin.
Despre un asemenea fenomen ne vorbeşte parabola „alungării zarafilor din templu”, căci „ne previne asupra acelor pseudomorfoze… care… tind să corupă templul, provocând o periculoasă degradare a sacrului, mai precis, pot deforma reţelele energetice şi sensul experienţelor spirituale, ba chiar pot răscoli < ordinea cosmică > rânduiala dumnezeiască a lucrurilor şi astfel satanizează lumea” (3).
Dumnezeu – Allah
Problema care se pune în acest binom este amploarea libertăţii de interpretare; „Dumnezeu sau Allah”, „Dumnezeu şi Allah”, „Dumnezeu, Allah”, „Dumnezeu Allah şi alţii”. Cât de mare poate fi libertatea de credinţă, cât de profund poate fi sentimentul religios, cât de fără echivoc trebuie să fie libertatea de conştiinţă (liberul arbitru) pentru a putea da un sens, o explicaţie raţională sintagmelor de mai sus.
Chiar dacă mulţi, în contextul unei gândiri rudimentare, afirmă că Allah este Dumnezeul musulmanilor, trebuie precizat că cuvântul Allah vine din idiomul arab şi nu din religia musulmană.
Dacă în interpretarea fenomenului islamic nu se pleacă de la analiza Islamului independent de limba arabă, rezultatul cercetării va fi unul fals. Cu alte cuvinte, Allah nu este un cuvânt inventat de Coran, ci este Dumnezeul arabilor preluat de Coran, cu mult înainte de apariţia Islamului.
Pe de o parte, este interesant de constatat că în întregul text al Coranului nu se face nici o demonstraţie prin care să i se dovedească omului existenţa lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Coranul nu se dovedeşte indiferent vis-a-vis de existenţa lui Dumnezeu, ci, din contră, degajă prin întreg conţinutul său existenţa lui Allah, fără nici o demonstraţie.
Pe de altă parte, Coranul îndeamnă la credinţa în Allah într-un limbaj extrem de simplu şi concis, fără teorii exemplificatoare. Deci Coranul nu pomeneşte nimic de ateism. Asta nu pentru că fenomenul în sine n-ar exista, ci datorită detaşării în tratarea fenomenului ateismului de către Coran, încât rezultă că nici nu merită o controversă pe această temă şi că, practic, există doar concepţii greşite despre Dumnezeu, care trebuie corectate, iară nu ateism.
Coranul luptă extrem de dur împotriva celor care îi asociază lui Dumnezeu alte divinităţi sau îi atribuie calificative contrare esenţei sale. Dumnezeu este unicul Atotputernicul Creatorul pământului şi al cerului. În credinţa islamică există o supunere totală faţă de Dumnezeu, aspect neîntâlnit în religia creştină.
Un musulman trebuie să creadă şi în existenţa îngerilor, deşi în tradiţia musulmană omul este mai important decât îngerul. Iată cum exprimă Coranul în versetul 34 întâietatea omului faţă de înger: „şi când am spus îngerilor <Îngenunchiaţi în faţa lui Adam> ei au îngenunchiat.” Cât despre diavol, el nu este un înger căzut. Satana în Islam nu este simbolul Răului, ci creatorul său.
În Islam, Scriptura nu este o relatare despre Dumnezeu, ci însuşi cuvântul lui Dumnezeu. Musulmanii cred că Dumnezeu a dezvăluit mesaje prin diferiţi profeţi, în diferite epoci.
În centrul religiei islamice se află Mesajul şi nu mesagerul. Mahomed profetul este, în religia islamică, un om ca toţi oamenii, care revelează mesaje, este slujitorul lui Dumnezeu, care după ce şi-a îndeplinit misiunea a murit ca toţi oamenii (Isus este de la bun început un sfânt prin natura divină a creaţiei sale). Dumnezeirea lui Isus nu poate fi contestată de la naştere până la moarte, decât de fiinţe pentru care simbolurile sacre ale creştinismului le sunt totalmente străine.
Mahomed profetul nu are originea divină şi acest lucru nici nu-i deranjează pe musulmani. El este pomenit, dar nu adulat din punct de vedere religios doar pentru că a revelat mesajele lui Allah. Mahomed îşi încheie ciclul şi moare ca orice om, dând posibilitatea apariţiei şi altor profeţi.
Trimiterea lor către mulţime reprezintă dovada că omul este liber şi responsabil de faptele pe care le face sub patronajul raţiunii. Profetul Mahomed nu a făcut miracole în adevăratul sens biblic, „dar cel mai mare miracol al profetului Mahomed constă tocmai în absenţa oricărui miracol”.
Profetul a spus: „Dacă cineva face efortul de a chibzui şi se înşeală, el este răsplătit, iar dacă nu se înşeală este răsplătit îndoit”. Această afirmaţie reprezintă un apel la „inteligenţa şi raţiunea umană”, o invitaţie la „efortul de gândire personal şi colectiv”. Credinciosul musulman crede cu toată fiinţa sa că Coranul este „Cuvântul lui Dumnezeu” (4).
Jihadul
Etimologic acest cuvânt înseamnă „efortul de realizare a unui scop determinat”. Sensul său juridic (ortodox) constă însă în „lupta armată în scopul expansiunii Islamului sau al apărării sale” (expresia completă este „al Jihad fi sabil Allah” şi înseamnă „lupta pe calea lui Dumnezeu”).
Încă de la începuturile sale, Islamul s-a manifestat ca o religie cu caracter „universal”, în contextul căreia credincioşii trebuie să-şi pună toate forţele, fizice şi spirituale, să se sacrifice pentru a consolida comunitatea musulmană şi pentru a-i asigura dezvoltarea.
Jihadul reprezintă deci o consecinţă a universalităţii Islamului şi are, în acelaşi timp, o limită, cea a toleranţei comunităţii musulmane.
Să nu uităm că, în epoca Islamului unitar, luptele între musulmani erau interzise. Prin urmare, această unitate a fost marcată de numeroase războaie între statele musulmane, fără ca aceste războaie să nu intre în categoria Jihad din punct de vedere ortodox. Jihadul nu este un scop în sine, ci mai degrabă o obligaţie perpetuă a fidelilor, un act de credinţă pură. Poate şi de aceea este considerat al şaselea pilon de forţă al Islamului. Jihadul este obligatoriu pentru fiecare musulman de sex masculin şi reprezintă pentru fiecare „Luptător al lui Dumnezeu” una dintre „porţile Paradisului”.
Trebuie subliniat că musulmanii cei mai devotaţi credinţei şi mai pioşi înclină către o spiritualizare excesivă a Jihadului.
Islamism şi Fundamentalism
După ce am explicat termenul de islamism, să încercăm să dăm o explicaţie concisă a termenului de fundamentalism.
De mai mult de 25 de ani, am văzut că cuvintele „islamism” şi „islamic” au dat conotaţii nenumărate interpretării din punct de vedere politic a Islamului. În acest fel, au apărut termeni noi precum „fundamentalism”, „tradiţionalism”, „khomeynism” etc. În consecinţă, au apărut o puzderie de societăţi şi organizaţii musulmane, printre care cea mai cunoscută fiind cea a „fraţilor musulmani”, care de la bun început s-au pronunţat împotriva expansionismului şi imperialismului european. Baza programelor acestor organizaţii constituind-o lupta pentru eliberarea teritoriilor Islamului cucerite de Occident: Africa de Nord, India musulmană, ţări din Caucaz şi Asia Centrală, Europa etc.
Se poate spune că naţionalismul arab de la începutul secolului, panarabismul, mişcarea „nasseristă” din perioada ‘54 – ’70, „baasismul” sau „socialismul” şi „colectivismul” Frontului Naţional de Eliberare Algerian (FNL) – toate aceste mişcări, organizaţii şi ideologii îşi au originea în Occident. Toate aceste modele au eşuat cu excepţia baasismului, care a declanşat războiul pentru hegemonie şi care în final a eşuat şi aceasta.
Idealul organizaţiei „Fraţilor musulmani” a părut a fi utopic în perioada ’60 – ’70, însă după aceasta devine încet-încet o speranţă pentru numeroşi tineri musulmani. În Iran, de exemplu, tinerii musulmani şiiţi au reuşit să dea un exemplu de integrism musulman reuşit. Fraţii musulmani contestă modelul lui Nasser şi Sadat şi pe 1 aprilie 1979 ayatollahul Khomeyni instaurează o republică islamică dură.
Triumful khomeynismului şiit în Iran şi extremismul Fraţilor musulmani suniţi reprezintă pentru occidentali una şi aceeaşi problemă, ceea ce este o eroare. Islamismul este un termen specializat şi nu trebuie confundat cu fundamentalismul, doctrină care propovăduieşte reîntoarcerea la Coran.
Într-un sens larg, toţi islamiştii sunt fundamentalişti, pentru că cer o reîntoarcere la rădăcinile Coranului şi ale Sunnei. Această „reîntoarcere” este destinată însă integrării tehnicii moderne şi raporturile cu lumea nemusulmană. Fundamentaliştii clasici se referă doar la înscrierea societăţii musulmane într-un cadru strict moral.
***
„Istoria universală e manifestarea neîntreruptă a lui Dumnezeu; chiar izbânzile necredincioşilor sunt voia lui Dumnezeu. Războiul total este permanent, şi, deci, indispensabil ca toată lumea să se convertească la monoteism. În orice caz războiul este preferat apostaziei şi anarhiei.” (5)
Aprecierile lui Mircea Eliade apar astăzi ca profetice. Lumea musulmană reprezintă astăzi realitatea geopolitică şi culturală de o importanţă covărşitoare în echilibrul fragil al lumii în care trăim.
Interesele globale, militare, politice, teritoriale, economice etc. au dus fiecare la mutaţii care au transformat din temelii lumea musulmană. După încetarea Războiului Rece, valorile Islamului au fost reintroduse în circuitul mondial. S-a produs un regres vizibil al regimurilor dictatoriale (Irak, Siria, Iran). S-au accentuat tendinţele de modernizare a societăţii, concomitent cu aprinderea şi intensificarea unor conflicte regionale „tradiţionale” (arabo-israelian, arabo-iranian, turcico-iranian, şiito-sunit etc.); există în continuare o problemă nerezolvată kurdă şi una cecenă. S-a intensificat influenţa politico-militară a S.U.A., în special în cursul celor două acţiuni militare din Golf din anii 1991 şi 2003, concomitent cu extinderea acţiunii economico-politice şi militare a Occidentului.
În consecinţă, întreaga umanitate a fost în ultimul timp confruntată cu o recrudescenţă a mişcărilor islamice şi a terorismului internaţional, care se vor resimţi pe termen lung. Terorismul internaţional de origine islamică este la fel de nociv ca şi terorismul internaţional de natură ideologică. Ambele tipuri de terorism sunt purtate în numele unor ideologii extremiste. Fundamentalismul musulman este un mod de a interpreta prevederile Coranului.
În nici un caz nu trebuie pus semnul egalităţii între fundamentalism, extremism şi terorism: poţi fi musulman fără a fi fundamentalist, fundamentalist fără a fi extremist, extremist fără a fi terorist şi poţi fi terorist fără a fi nimic din toate celelalte, poţi fi de toate la un loc sau nimic din toate câte sunt.
- Gaudin Philippe, coordonator, Marile religii – Iudaismul, Creştinismul, Islamismul, Hinduismul şi Budismul, Editura ORIZONTURI, Bucureşti 2004
- Gaudin Philippe, coordonator, Marile religii – Iudaismul, Creştinismul, Islamismul, Hinduismul şi Budismul, Editura ORIZONTURI, Bucureşti 2004
- Bădescu, Ilie, Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică, Editura VALAHIA, colecţia Euxin, Bucureşti 2002, pag. 613
- Bădescu, Ilie, Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică, Editura VALAHIA, colecţia Euxin, Bucureşti 2002, pag. 181
- Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1994
Bibliografie
Gaudin Philippe, coordonator, Marile religii – Iudaismul, Creştinismul, Islamismul, Hinduismul şi Budismul, Editura ORIZONTURI, Bucureşti 2004
Bădescu, Ilie, Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică, Editura VALAHIA, colecţia Euxin, Bucureşti 2002
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1994
Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Bucureşti, 1999
Bodunescu, Ion, Terorismul – fenomen global, Bucureşti 1997, Editura Odeon
Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, vol. I şi II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994
Brisssard, J.C., Dasquie, G, Ussama bin Ladin, Paris 2001, Editura De Noël
Eliade, Mircea, Culianu, Ion P., Dicţionar al religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
Kernbach, Victor, Biserica în involuţie, Ed. Politică, Bucureşti, 1984
Coments