Roxana MANEA

Primăvara anului 2004 avea să aducă pentru Armata română recunoaşterea statutului de partener NATO!
Pentru mine, ca student, s-a deschis o nouă perspectivă: aceea de a face parte din Forţele Navale a unui stat membru al Alianţei Nord – Atlantice. În urmă cu doi ani, când am păşit în Academia Forţelor Navale „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, nu credeam că voi avea şansa să înving, şi la propriu şi la figurat, valurile vieţii. Mi-am dorit să călătoresc pe mare şi mă gândeam, cu oarecare regrete la colegii noştri aflaţi în practică pe bricul „Mircea”, în drum spre Statele Unite, înfruntând valurile Oceanului Atlantic. Urmând cursul firesc al vieţii din Academie, alături de celelalte colege, speram că, într-o zi, vom avea o şansă de a ne afla la timona unei nave militare, având în vedere că „laboratorul” ofiţerului de marină este nava.
Viaţa avea să-mi ofere o şansă nesperată de a demonstra că o femeie-ofiţer îşi poate găsi locul pe o navă militară. Ca urmare a susţinerii unui test, Academia mi-a oferit şansa unui stagiu de practică, timp de 21 de zile, pe fregata grecească  -F462 (Kountouriotis). În tot acest timp, fregata Kountouriotis şi nava transportor de blindate Icaria-l75 aveau să reprezinte „casa” şi „laboratorul” nostru şi al cadeţilor greci.
Academia elenă din Pireu nu este excesiv de impunătoare, dar are un avantaj primordial: ieşirea la mare. Această aşezare oferă studenţilor avantajul de a fi aproape de mediul în care vor lucra, dându-le posibilitatea de a practica această profesie de la ambarcaţiunile sportive, cu vele sau cu rame şi până la fregate sau alte tipuri de nave militare.
O surpriză plăcută ne-a fost oferită de respectul cu care sunt trataţi studenţii din anii mai mari, respectiv din anii 3 şi 4 de studii, ei fiind de fapt cei care „conduc” totul în Academie. După terminarea celor 4 ani de studii, studentul este avansat la gradul de aspirant şi este repartizat (în funcţie de media generală) pe o navă. Toţi absolvenţii sunt încadraţi pe nave!
Sistemul lor de învăţământ este puţin diferit de al nostru la partea teoretică (după cei 4 ani nu obţin şi diplomă de ingineri), dar partea practică este foarte dezvoltată. Astfel, în fiecare lună, pentru câteva zile toţi studenţii fac practică pe navă (deoarece nu au în laboratoare instalaţiile şi maşinile navale, aşa cum avem noi, nu au planetariu, dar au simulatoare de navigaţie foarte bune), iar la sfârşitul fiecărui an de studiu au un voiaj de instrucţie de aproximativ o lună, la care participă toţi studenţii. În acest voiaj, în „Noaptea Sf. Bartolomeu”, după câteva ore de exerciţii, pentru noi unele inedite, studenţii sunt avansaţi în gradul următor.
O satisfacţie deosebită mi-a fost oferită de şansa de a fi ortodoxă într-o armată ortodoxă. M-am simţit ca acasă, înconjurată cu căldură, prietenie şi dragoste creştinească, încă de la sosirea pe aeroportul din Atena. Această atmosferă s-a menţinut pe întreaga perioadă de stagiu. Singurul lucru care îmi lipsea cu adevărat era cercul meu de colege din Academia Navală din Constanţa!
Cu ocazia marşului celor două nave, s-a organizat o festivitate şi o ceremonie religioasă, la care au participat oficialităţile militare. Pe 11 mai, fregata Kountouriotis, navă destinată fetelor, comandată de cpt. cdr. Dionisios Makris, a ridicat ancora.
Grecii sunt ortodocşi şi sunt foarte mândrii de religia lor! La inspecţia de dimineaţă un ca det de anul I spune întotdeauna o rugăciune, iar când nava intră în port arborează în prova o cruce şi steagul Greciei.
Pe perioada stagiului, colegii greci s-au purtat poate mai bine decât ne aşteptam, punându-ne totul la dispoziţie, iar dacă aveam nevoie de ceva, mereu era cineva care ne putea ajuta. Deşi a fost puţin dificilă comunicarea în engleză, totdeauna am găsit un bun translator care să ne pună în temă cu ordinele sau indicaţiile date în limba greacă.
După plecarea din Pireu, toţi studenţii de pe Kountouriotis (noi am fost integrate într-una din grupele de pregătire) am fost împărţiţi în trei grupe de serviciu. Astfel am început să facem carturi pe puntea de comandă. În timpul acestor servicii am putut învăţa aproape tot: cum să lucrăm cu radarul, cum să punem punctul pe hartă utilizând diferite metode, cum să aflăm vântul adevărat, am stat de veghe şi la timonă, lucruri pe care le ştiam teoretic, iar acum le-am putut pune în practică.
Am tras cu tot armamentul lor uşor (G3, Oerlicon, Browning), ne-au învăţat să conducem şalupa navei, am participat la exerciţii MOB (Man Over Board), la comunicarea cu Icaria prin codul Morse, am făcut tot ce se putea face într-o zi normală de marş. Echipajul navei, foarte bine instruit, ne-a făcut să ne considerăm parte integrantă a acestuia, rezolvând cu brio situaţiile tactice ale alarmelor de exerciţiu. Mi-a făcut deosebită plăcere să constat că echipajul din care am făcut parte s-a constituit ca o echipă bine pregătită, unită la bine şi la rău, capabilă să înfrunte orice greutăţi. Chiar dacă nu toţi au fost cei mai buni prieteni, atunci când este vorba de a forma o echipă au trecut foarte uşor peste mentalităţi, demonstrând că sunt cu adevărat profesionişti.
Acest stagiu a fost pentru mine o activitate foarte importantă, din mai multe aspecte:
• în primul rând, şi cel mai important, aveam să cunosc pe viu şi să trăiesc intensitatea, dar şi libertatea de a fi pe navă;
• am luat contact cu realitatea „locului de muncă” reprezentată de spaţiul Mării Negre, despre care aveam doar cunoştinţe teoretice;
• aveam să aplic cunoştinţele teoretice în practică, pe o navă străină. Consider că la bordul fregatei s-a pus baza practică la o parte din deprinderile carierei de ofiţer al Marinei Militare;
• cu această ocazie mi-am verificat şi capacitatea de adaptare în diferite colectivităţi, dar şi în cadrul unor activităţi specifice profesiei de marinar;
• şi nu în ultimul rând, aveam să-mi îndeplinesc visul de a călători.
Dar, fiind voiaj de instrucţie pentru studenţii academiei, toată lumea, de la comandant la subofiţeri, au încercat să facă din cadet un ofiţer din cap până-n picioare. Studenţii din anul trei au comandat nava pe timpul cartului, îndrumaţi de ofiţeri, iar când am întrebat un subofiţer de ce ei nu fac curat pe întreaga navă, mi-a răspuns că studenţii trebuie să înveţe cum să dea ordine, nu cum să spele puntea. Încet, încet, oprindu-ne pentru exerciţii, am trecut de Marea Egee, Marea Marmara, Strâmtoarea Bosfor (a cărei traversare a fost foarte tensionată, datorită conflictelor dintre Grecia şi Turcia pentru Cipru) şi în final Marea Neagră.
Pe timpul stagiului, odată cu intrarea în Strâmtori şi până la revenire, Marea Neagră a fost destul de calmă (de grad maxim 3), parcă aşteptând ca Ovidiu să revină. Pe tot timpul marşului am simţit privirea lui Eminescu pierzându-se în asfinţit. De fapt, cred că nu există nici o diferenţă între apusul de soare de la Cap Sunnion şi în orice loc de la Marea Neagră, poate sigura diferenţă este dată de încărcarea istorică a unor localităţi, multe dintre ele vizionate doar de la bordul fregatei.
Pe 14 mai am acostat în dana pasager a portului Varna. Bulgarii ne-au primit destul de bine, cu fanfară şi cu gardă de onoare. Am vizitat Academia Navală din Varna, în cadrul căreia existau Facultăţile de Marină Militară, cea de Marină Civilă şi cursurile de perfecţionare pentru ofiţeri. Totuşi, aici am descoperit un mister: au studente în primii doi ani, dar numai la specializarea Electromecanici; pe puntea de comandă bulgăroaicele n-au ce căuta. Am încercat să aflu de ce întrebând profesorii care ne-au arătat academia şi pe două studente, dar nimeni n-a putut să-mi dea un motiv: este un obicei şi el se păstrează şi acum.
Varna este un oraş destul de mic, în comparaţie cu alte porturi, fără o arhitectură deosebită, singurele puncte de atracţie fiind plaja şi catedrala din centrul oraşului. Pe de altă parte, pentru studenţii greci a fost portul preferat, datorită preţurilor foarte scăzute la haine, îmbrăcăminte şi în restaurante.
În 17 mai, la ora 10.00 am ridicat ancora şi am plecat în marş spre următoarea destinaţie: Odessa. Timp de trei zile am mers în zig-zag prin Marea Neagră (nu am stat nici măcar o oră la ancoră deoarece pe fregată era o noua grupă de studenţi ce trebuiau instruiţi până în următorul port), deoarece distanţa era prea scurtă pentru un marş de trei zile. Aşadar, pe 19 mai navele au acostat paralel în dana pasageri (lângă Hotel Odessa) a portului Odessa. Din cauza unor neînţelegeri cu autorităţile ucrainene, care au solicitat lista echipajului, cu gradul, CNP şi specializarea fiecăruia (cerere ce nu a fost aprobată de autorităţile elene), nu ni s-a permis să coborâm de pe nave până la ora 20.00, şi chiar atunci numai cu liste făcute la plecare de un ofiţer ucrainean şi de unul grec, pe care se trecea fiecare, cu carnetul de serviciu, la coborârea şi urcarea pe nave.
La ora 19.00, în prima zi, a fost organizat un cocteil pe puntea heliport a fregatei (cum de altfel se organiza în fiecare port), la care a participat Consulul României în Ucraina, Excelenţa Sa, dl. Marin Segău însoţit de primul secretar, dl. Mihai Stratulat. În urma invitaţiei făcută de cei doi diplomaţi, a doua zi am avut deosebita plăcere de a efectua o vizită la consulat, pentru a afla ultimele noutăţi din ţară (şi nu în ultimul rând pentru a mai vorbi româneşte). Ne-a făcut deosebită plăcere să ne aflăm pe pământ românesc, cu atât mai mult cu cât ne-am adus aminte de vestita ospitalitate românească, care a stârnit curiozitatea colegilor greci.
În restul timpului am avut ocazia de a face turul oraşului cu un ghid. Acesta era cel mai bun mod de a afla lucruri interesante despre Odessa: istorie (dar şi durere…), arhitectură, cei mai faimoşi scriitori care au locuit aici (mai ales pentru climatul recomandat pentru tratarea bolilor de plămâni), cele mai bune restaurante şi cluburi de noapte. Este un oraş foarte frumos, patriarhal (în zona veche, cu puternice accente preluate de la civilizaţia şi cultura românească) şi impunător (prin cea ce s-a realizat în oraşul nou), cu aproximativ 1 milion de locuitori, în care zona industrială este situată destul de departe, ceea ce ajută foarte mult la scăderea nivelului poluării.
Pe 22 mai am părăsit Ucraina, cu gustul amar lăsat de comportamentul de tip sovietic al celor de la vamă.
Pentru noi, ziua de 24 mai avea o mare însemnătate. Urma portul mamă Constanţa. Cele două zile pe care le-am făcut de la Odessa la Constanţa au reprezentat pentru mine o veşnicie. Cu cât treceau zilele cu atât eram mai nerăbdători să acostăm: noi să ne revedem „casa”, iar ei mai mult din curiozitatea pe care le-am stârnit-o cu prezentarea ţării şi în special a litoralului, prezentare susţinută în engleză de mine şi de un cadet din anul 3.
Deşi intrarea pe 24 mai în dana portului Constanţa nu a fost lipsită de incidente, colegii greci au trecut peste incident, puţin jenaţi de lipsa de profesionalism a mass-media românească, şi s-au simţit ca acasă. Din discuţiile purtate cu aceştia, au avut aceleaşi sentimente de apropiere pe care le-am avut şi eu când am ajuns la Atena. Posibil, fiecare spaţiu are o încărcare sufletească patronată de religie şi de modul de ne fi dus existenţa. Mi-ar fi făcut mare plăcere să le prezint vestigiile cetăţilor greceşti, dar stadiul de deteriorare a acestora, sunt convinsă, le-ar fi lăsat un gust amar şi poate că ar fi schimbat ultimele zile de marş.
În ziua de 27 mai, cpt. cdr. Dionisios Makris a ridicat ancora şi ne-a îndreptat „paşii” spre Grecia, mai precis portul Alexandropoli. Am mers în linie dreaptă până la insula Limnos (Λημνοσ). Aici, am ancorat pe 28 mai la ora 20.00 în golful Moudros (Moyδpoy), pentru a sărbători Noaptea Sf. Bartolomeu, colaj unic de tradiţii şi cutume marinăreşti, unde colegii greci au fost avansaţi în gradele următoare.
A doua zi am ajuns la Alexandropoli, dar fregata nu a putut intra în port pentru că avea pescajul prea mare, iar apa era puţin adâncă, aşa că numai transportorul a acostat.
La bordul navei am avut deosebita onoare să fim inspectaţi de comandantul academiei elene, care ne-a felicitat cu ocazia îndeplinirii misiunii.
Unul din cele mai frumoase vise mi s-a îndeplinit. Nu regret că am ales această profesie şi, sper, cu toate greutăţile de moment, inerente de altfel, statutul femeii în armată să fie acelaşi ca în toate armatele membre ale coaliţiei. Pot să afirm că, dacă în ţară s-ar fi făcut rabat de la pregătirea noastră, poate că nu ne îndeplineam stagiul şi am fi avut probleme de adaptare profesională. Dar acum nu mai suntem singuri!

01 iunie: ne reîntoarcem în Pireu.
03 iunie am revenit ACASĂ!