Vasile SIMILEANU

Secolul 21, secolul politicilor globale, în care este indispensabilă o politică europeană comună de securitate şi apărare şi o colaborare în spaţiul extins european. Un spaţiu fără tensiuni politice, aparţinând statelor din arealul geografic recunoscut. Un spaţiu care va constitui principala preocupare a Uniunii Europene. Un spaţiu unde nu trebuie să mai existe învingători şi învinşi! Un spaţiu al toleranţei etnico-religioase şi al cooperării pe principii de egalitate, guvernate de o legislaţie comună de sorginte democratică.
Într-o lume în care nu vrem să ştim încotro “duce drumul, şi nici măcar unde ar trebui să ducă” (E. Hobsbawn), apartenenţa României la un sistem artificial politic, impus cu forţa, a denaturat adevărul geografic şi a inclus spaţiul carpato-danubiano-pontic în structuri geopolitice care ne-au adus mari deservicii.
Astăzi, trebuie să conştientizăm că pericolul “sovietic”, predominant în spaţiul european, a fost înlocuit cu ameninţarea difuză venită din planul economic, ecologic şi cel al securităţii comune europene. Până în prezent, aceste aspecte nu au fost rezolvate cât de cât. Structurile create au fost ineficiente şi au trebuit să fie reorganizate de nenumărate ori.
Nu trebuie să uităm că Marea Neagră, care împreună cu Marea Baltică constituie spaţiul geopolitic ponto-baltic (axa acestuia traversând Moldova Istorică), constituie unul din cele două segmente maritime ale fostei Cortine de Fier, şi nu a pierdut din importanţa sa geostrategică, chiar dacă aceasta tinde să se modifice. Până nu demult, spaţiul vital pentru manevrele navale, ce era rezervat exclusiv pentru forţele navale ale statelor riverane, a redevenit, din punct de vedere al suveranităţii, liber pentru navigaţie (inclusiv comercială), o mare cu totul liberă. Situaţia sa geografică este aceeaşi, cu toate acestea constituie centrul unui ansamblu heterogen (lumea slavă orientală, Balcanii, Peninsula Anatolia…), în care se manifestă tensiuni mai vechi sau recente (Rusia / Ucraina, Grecia / Turcia) şi unde se găsesc două regiuni ale căror instabilităţi politice sunt bine cunoscute (Caucaz şi Balcani).
După căderea zidului Berlinului, Revoluţia de catifea şi evenimentele sângeroase de la Bucureşti, comunismul şi totalitarismul est-european, sistemul geopolitic zonal şi mondial a fost marcat de profundele transformări europene, culminând cu destrămarea URSS în 1991.
Pe acest fond, diplomaţia preşedintelui Vladimir Putin şi necesitatea SUA de a contracara criza petrolului asiatic, determinată de actuale conflicte zonale sau regionale – în condiţiile unei puternice coaliţii militare internaţionale îndreptate împotriva mişcărilor radicale de tip terorist islamice şi a statelor care le finanţează – au favorizat summit-ul NATO – Rusia. O asemenea revitalizare a relaţiilor externe dintre cele două mari puteri cu areale regionale ar putea constitui un pilon de sprijin important pentru renaşterea Rusiei ca mare putere, dar numai alături de SUA.
Problemele populaţiei rusofone din statele fostei URSS sunt menţinute şi stimulate de serviciile secrete ruse, în tendinţa de a întreţine conflicte zonale interne şi de a avea motive de intervenţie în apărarea acesteia.
În acest context internaţional, dar şi naţional, complex, ne întrebăm firesc care va fi evoluţia politico-militară a Federaţiei Ruse? Cum vor evolua relaţiile internaţionale şi care vor fi priorităţile Moscovei în viitorii ani? De ce aceste întrebări?
Începând din anul 1992, Ucraina şi-a exprimat constant şi cu claritate interesul în a stabili relaţii solide şi vaste cu NATO, considerată ca structura de securitate cea mai eficace din zona euroatlantică. Caracterul special al relaţiilor Ucraina – NATO se explică prin natura şi esenţa schimbării situaţiei europene, după dezintegrarea Uniunii Sovietice, în ceea ce priveşte securitatea. Ţară mare a Europei, bogată în resurse naturale şi a doua putere a fostei URSS, Ucraina ocupă o poziţie importantă, în plan geografic, între estul şi vestul continentului, şi geopolitic în spaţiul ponto-danubian. La vest, Ucraina se învecinează cu România şi Polonia – state membre NATO – şi la est are cea mai lungă frontieră europeană cu Rusia, fapt care o prezintă ca pe un “pivot” geopolitic al arhitecturii de securitate europeană.
Instabilitatea internă, datorată economiei de tranziţie, naţional-şovinismului şi a durităţii cerinţelor politice din opoziţie, pe de o parte, cât şi dependenţa economică faţă de Federaţia Rusă, fac ca Ucraina să se manifeste pentru crearea unor sisteme de securitate mondială şi europeană la care să fie parte integrantă (ca fiind a doua mare putere nucleară a lumii), fapt ce ar rezolva gradul de securitate naţională şi în acelaşi timp i-ar asigura poziţia de mare putere.
Bulgaria îşi asumă rolul de mediator politico-militar în zona de sud-vest şi sud, optând pentru o apropiere faţă de Grecia în defavoarea Macedoniei şi Albaniei.
Începerea procesului de aderare la NATO şi a negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană a lansat statul bulgar într-o competiţie contra cronometru, în paralel cu aprecieri negative la adresa României. Cu toate acestea, tandemul România-Bulgaria nu poate merge decât împreună pe drumul dificil al integrării euroatlantice.
Teritoriile istorice Basarabia şi Bucovina, după Al Doilea Război Mondial, au fost segmentate după principiul „divide et impera”, segmente din acestea fiind anexate Ucrainei şi nou înfiinţatului stat Republica Moldova. Fiind teritorii cu foarte mulţi etnici români, după 1989 aceştia au făcut demersuri pentru reintroducerea alfabetului latin şi a limbii române ca limbă oficială de stat. Din nefericire pentru românii de dincolo de Prut, idealurile naţionale au fost înlăturate de interese obscure ale liderilor politici de la Chişinău, care nu acceptă dialogul şi bunăvoinţa României în schimburile interculturale.
Prin poziţia sa euroasiatică, Turcia are un rol major pentru dezvoltarea relaţiilor economice, dar şi pentru stabilitatea zonală. În acelaşi timp, Turcia face tranziţia între civilizaţia vestică şi cea asiatică, fiind o punte de legătură dintre cele două continente. Ca stat membru NATO, Turcia laică a lui Kemal Atatürk îşi spune din ce în ce mai mult punctul de vedere în relaţiile cu satele din zonă. Deşi problemele ridicate de tendinţa de separare a minorităţii kurde pun în pericol integritatea statului turc şi modificarea sistemului de securitate a flancului sudic al NATO, Turcia este ţinută în şah de către Uniunea Europeană privind aderarea la această structură. Nu trebuie să uităm că în jur de câteva milioane de kurzi trăiesc, în prezent, în Germania – lider al Uniunii Europene.
Marele Joc al secolului XXI este al spaţiului geopolitic caspico-pontico-danubian. Din nefericire, deşi sunt argumente suficiente ca şi noi să fim parte în demararea acestor colaborări, prin structurile economico-industriale specifice, Turcia a adoptat hotărârea interzicerii trecerii tancurilor petroliere prin Bosfor şi Dardanele, motivând această măsură în scopul protecţiei ecosistemului marin din Strâmtori. Realitatea este blocarea a trei mari porturi: Constanţa, Novorossiisk şi Odessa. În aceste condiţii, statele riverane interesate de petrolul caspic ar fi indicat să folosească relaţiile Batumi – Novorossiisk, Batumi – Constanţa, Novorossiisk – Constanţa.
Sistemul geopolitic pontic este cel mai vechi sistem geopolitic din Europa, de o însemnătate strategică deosebită pentru România şi pentru statele riverane. În ultimii ani, Marea Neagră a devenit o realitate pentru comunitatea euroatlantică.
Dacă în secolul al XIX-lea a reprezentat teatrul de înfruntare al marilor puteri, deoarece “cheile” sistemului sunt reprezentate de Strâmtorile Bosfor şi Dardanele (controlate de Turcia şi obiect de dispută cu Rusia) şi peninsula Crimeea (cu bazele navale Sevastopol, Simferopol şi Balaklava, obiect de dispută între Rusia şi Ucraina), Marea Neagră a devenit polul de atracţie a alianţelor militare şi a schimburilor economice, căpătând o nouă perspectivă după 1989.
Chiar dacă, geografic Crimeea împarte Marea Neagră în două părţi simetrice de 250 km fiecare, relaţiile statelor cuprinse în arealul sistemului geopolitic determinat de bazinul Mării Negre sunt de colaborare şi de asigurare a unei securităţi zonale.
Dunărea este în prezent o axă economică a integrării europene ce trebuie reactivată, iar, în viitorul apropiat, în condiţiile globalizării, o axă a integrării euro-asiatice. Valoarea sa economică va creşte în condiţiile sporirii interesului SUA faţă de Balcani, atât din punct de vedere geopolitic, cât şi geo-economic.
Considerată, pe bună dreptate, axa Europei Centrale şi frontiera de nord a Peninsulei Balcanice, Dunărea se manifestă ca o realitate esenţială pentru Europa în efortul de a-şi redefini rolul geopolitic şi geo-economic în epoca globalizării. Afirmarea Uniunii Europene ca forţă globală, un proces în derulare, este direct legat de cel declanşat după 1990, de integrare a ţărilor din regiunea dunăreană în instituţiile europene. Asumarea de responsabilităţi sporite de către liderii Uniunii Europene în soluţionarea crizelor, îndeosebi în Balcani, va duce la creşterea interesului pentru apărarea în comun a sudului continentului.
Noile realităţi politice – România stat membru NATO – şi procesul de aderare la UE vor impune recunoaşterea realităţilor geostrategice ale spaţiului carpato-danubiano-pontic şi, poate cu ajutorul lui Dumnezeu – ca stat ortodox – vom reuşi să ne vedem interesul naţional!