Există o tendinţă interesantă de revenire la viziunile geopolitice de odinioară, îndeosebi la cea a britanicului Harold J. Mackinder şi la cea a americanului Nicolas Spykman. Această tendinţă nu se justifică doar prin ceea ce numim veşnica filozofie a întoarcerii la izvoare. De altfel, izvoarele cele adevărate sunt mult mai departe şi mult mai numeroase, decât cele din perioada interbelică sau din cea a Războiului Rece, iar înotul pe firul apei în sus este totdeauna obositor şi riscant. Nu şti niciodată către care izvor, din uriaşul evantai ce se deschide din marele fluviu, te vei îndrepta şi unde vei ajunge în final. Dar nici fără izvoare nu se poate. O parte dintre aceste izvoare excepţionale, prin care se conturează o complexă filozofie a vieţuirii şi supravieţuirii populaţiilor din spaţiul eurasiatic, se cumulează în Marea Neagră. Deşi se numeşte aşa, spaţiul Mării Negre, analizat cu răbdare şi responsabilitate (desigur, nu izolat, ci în marele areal eurasiatic), poate aduce multă lumină în ceea ce priveşte mediul de securitate, chiar în inima cea mai fierbinte a celor două continente (care, de fapt reprezintă aceeaşi entitate geografică, având aceeaşi origine şi aceeaşi inimă), întrucât are rolul unei adevărate sinapse strategice.
Coments