Cătălin STRIBLEA

Comuna Mihail Kogălniceanu nu este chiar necunoscută. O ştie toată lumea care merge la mare, venind dinspre Bucureşti. E cam pe acolo unde începe să se simtă briza mării iar şoferii calcă mai tare pe acceleraţie. Marea e aproape, se văd pescăruşii, drumul ca în palmă. De obicei treci fără a băga ceva de seamă. Casele nu-s mai mari şi nici mai mici, nici mai urâte sau mai frumoase decât altundeva în România. La fel şi oamenii. Ca toţi cei care stau la drumul european s-au obişnuit să nu mai bage în seamă pe nici unul dintre străinii care trec cu peste o sută la oră şi nu opresc niciodată. Există însă câteva sute de metri în care privirea ţi se agaţă de ceva. La ieşirea dinspre Constanţa, pe partea stângă e aeroportul. Peste gardul mic de beton, preţ de câteva secunde, poţi să vezi pista aeroportului civil Mihail Kogălniceanu. Cei mai norocoşi au văzut poate şi un vechi avion rusesc stând acolo parcă de când lumea. Apoi totul reintră în normal, marea te aşteaptă şi nu ai nici un motiv să ţii minte că drumul tău a trecut prin Mihail Kogălniceanu.
De câteva luni însă lucrurile s-au schimbat…
Chiar la intrarea în Kogălniceanu, dinspre Constanţa vezi un agent de circulaţie ciudat. Îmbrăcat în verde, cu vestă antiglonţ, cu cască pe cap, militarul – căci de un militar e vorba – îţi face semn să treci repede să nu încetineşti. Aeroportul îţi trece prin faţa ochilor ca o nălucă. Gardul mic de beton nu poate ascunde însă priviri imensele siluete ale unor avioane militare de transport Hercules. Se văd de departe, nu ai cum să le ratezi, şi poţi chiar să le fotografiezi în ciuda numeroşilor ochi care supraveghează şoseaua din foişoare special amenajate.
Dincolo de intrarea în aeroport o sută de metri mai la vale, în faţa unei barăci de tablă se fac mici. Cei mai buni de la Kogălniceanu se spune. Opresc destule maşini în faţă, iar afacerea merge bine; acum, la un mic şi la o bere, oamenii discută despre americani. Patroana, o femeie roşcată la vreo 40 de ani, nu are decât o singură angajată, o bucătăreasă tânără şi rotofeie ce întoarce micii cu măiestrie. Cele două ar trebui să ştie cel mai mult despre americani, căci de acolo unde şi-au amplasat grătarul văd mereu poarta aeroportului.

„Da’ ce, credeţi că i-am văzut vreodată? Îi vedem doar în maşini străine cu număr de Bucureşti, trec prin faţa noastră şi atât.” Dar, e bine că au venit americanii la Kogălniceanu? „Cum să fie bine? Noi vrem doar pace. N-a spus că cine e prietenii lor o să aibă probleme? Dacă vine şi dă o bombă să nu mai plece de aici ne zboară pe toţi, spun repede femeile. Noi vrem doar linişte!” strigă un bărbat ţigănos peste ele şi se înfige în sticla de bere.
Însă, în sat oamenii par a fi mai curând nepăsători. Ce să ne aducă spun bătrânii? Viaţa noastră nu o mai schimbă nimeni. Dar parcă totuşi o să avem mai multă siguranţă. Cei mai tineri speră la un loc de muncă. Am auzit că o să facă ceva angajări la aeroport. Poate acum o să câştigăm şi noi un ban!
Liniştea e spartă de un motor de avion, ce trece câteva secunde deasupra noastră. E uite asta ştim şi noi despre americani îmi spune Costel tinichigiul comunei. Dacă stai însă mai mult cu oamenii poveştile încep să curgă. Parcă noaptea s-ar auzi zgomot de tancuri în pădurile din împrejur. Parcă uneori, în aceleaşi păduri, se aud în noapte zgomote de bărbaţi care aleargă. Dar cine să ştie cu adevărat? Şi mai bine să ţii pentru tine ce ştii decât să le spui unor străini curioşi veniţi de la Bucureşti.
Există însă şi localnici mai norocoşi care îi văd zilnic pe americani. Cum arată americanii? „Noi eram obişnuiţi cu ei din filme, dar nu sunt deloc aşa: oameni obişnuiţi, asta sunt. Numai că sunt mai negri. Mult mai negri ca noi.” Unul dintre gunoieri îmi arată cu mândrie o insignă reprezentând un avion F16. „O am de la un soldat care conduce un motostivuitor. De ce mi-a dat-o?” Nu-mi spune decât după ce închid reportofonul. „Ştiţi, soldaţii noştri au tăbărât pe ei şi le-au cerut gumă şi ţigări. Eu nu i-am cerut nimic. De asta mi-a dat-o”.
O zi mai târziu militarii americani au permis presei române să intre în baza militară de la Kogălniceanu, situată pe teritoriul vechiului aeroport civil din localitate. Îmbarcarea se face la Mamaia, acolo unde americanii au ocupat mai multe hoteluri. Maior Robert Gowen, ataşat de presă este primul militar american pe care îl vedem. Maiorul Gowen, blond cu ochi albaştri, e un bărbat amabil care, la o adică, te poate stăpâni doar din priviri. Trupul masiv pare al unui luptător de catch, dar aşa arată toţi militarii americani care ne înconjoară. Cu o excepţie: un fotograf de culoare a cărui înălţime nu depăşeşte un 1.60 şi pe care îl bănuieşti tot timpul că e copil de trupă. Maiorul Gowen ne repetă de mai multe ori instrucţiunile. Nu fotografiem decât în curtea aeroportului şi doar un avion Hercules, care ne va fi special prezentat.
Nici una dintre indicaţiile maiorului american nu va fi respectată.
Am ajuns la Kogălniceanu chiar în momentul în care un avion C17, cel mai mare din dotarea armatei americane se ridică de la pământ într-un zgomot infernal. Pentru a intra în bază trebuie să trecem mai multe filtre. La primul dintre filtre, militari de la SRI verifică maşinile cu care intrăm. Cu ajutorul unor braţe lungi de metal, cu oglinzi la capete, se poate vedea ce se ascunde sub maşină. După ce stăm minute bune în autocare trecem de un alt filtru identic cu cel de pe aeroporturile civile unde suntem verificaţi corporal şi în genţi. Se văd mai multe avioane de transport Hercules. Unu-două … numărăm până la 14.
Odată intraţi, îi vedem şi pe primii militari americani. Tunşi aproape de piele, unii dintre ei îmbrăcaţi jumătate civil, jumătate militar, fără arme la vedere, sunt departe de imaginea de Rambo. Par mai curând veniţi în vacanţă la malul Mării Negre. Numai soldaţii români, care-i păzesc pe cei americani, înarmaţi până în dinţi, îţi aduc aminte că undeva e pe cale să înceapă un război. Printre picioarele lor se învârt câţiva maidanezi pe care îi vom găsi mai târziu şi pe pistă.
Prima întrebare: Vor pleca la război. Le este frică?
Maiorul Tim Nye spune că nu: „Pentru asta suntem plătiţi şi cred că facem treabă cel puţin la fel de bine ca oricine de pe planeta asta.”
Alături de un avion Hercules facem cunoştinţă şi cu comandantul bazei. Colonelul Steven Dreyer aduce bine cu Bruce Willis cu vreo 10 ani mai bătrân şi cu păr alb. Colonelul are o privire metalică albastră. Iar zâmbetul nu-l vă părăsi în nici unul din cele 10 minute acordate presei. E pilot de elicoptere şi vine de la o bază din Islanda. Îi place România, îi place mâncarea românească, în special modul în care sunt gătiţi cartofii; i-ar plăcea însă şi mai mult dacă ar putea veni alături de el şi familia. În schimb nu-i plac câinii din România, care i-au muşcat doi militari: „Câinii din România nu vorbesc engleza” ne mărturiseşte.
Colonelul Dreyer ne spune că americanii au cheltuit la Kogălniceanu peste trei milioane de dolari. Ei au încercat să modernizeze baza şi spune că politica lor este ca ei să nu devină o povară pentru statul român. Cât despre bază aflăm doar că este vorba doar de una destinată transportului de materiale înspre o zonă neprecizată.
După fix 12 minute maiorul Gowen face primele semne de plecare. Ne strânge cu greu de pe piste şi după altă jumătate de oră suntem înapoi la Mamaia. O staţiune pustie în luna martie. Nici un trecător în faţa celor nouă hoteluri ocupate de americani. Doar barierele de lemn şi militari români înarmaţi. Nimeni nu ştie cu exactitate câţi militari sunt la Mamaia. Şi asta pentru că americanii au închiriat câte un hotel întreg, dar locuiesc doar la etajele superioare, acolo unde au aparatură de înaltă performanţă. La fel, nimeni nu ştie ce fac americanii în hoteluri. Pentru că fiecare angajat a semnat că nu va spune nimic, iar soldaţii unchiului Sam nu au voie să iasă în oraş. Poveştile sunt însă libere să curgă. Se spune despre americani că sunt foarte disciplinaţi si politicoşi, că nu mai mănâncă după ora şapte seara şi că sunt mari amatori de biliard. Cât despre hotelieri se spune că au dat lovitura, căci se pare că ar câştiga câte 300 000 de dolari în fiecare lună, drept pentru care nici nu ar mai dori să audă de contractele de la vară.
La mică distanţă, în Constanţa, oraşul îşi duce liniştit viaţa, indiferent la venirea celor pe care cei mai în vârstă i-au aşteptat mai bine de 40 de ani. Viaţa lor nu s-a schimbat şi pare că nici nu ar avea motive să se schimbe. Iar pe deasupra tuturor pluteşte întrebarea unui bătrân din Kogălniceanu. „ Acum au venit dar oare mai pleacă? Ruşii au plecat, dar oare americanii ce-or face?”

Articol apărut în Opinia Studenţească Iaşi, Martie 2003