Radu Ştefan VERGATTI

Geopolitica, o disciplină relativ recentă, îşi găseşte aplicarea în mod strălucit şi în evenimentele petrecute în jurul Mării Negre în secolul al XIX-lea. Veacuri în şir, zona bazinului Mării Negre a constituit placa turnantă a contactelor dintre Europa şi Asia. Aici au fost mari terminale ale drumurilor antice care uneau Asia Centrală, India şi China cu Grecia şi Imperiul Roman. Ele au fost continuate ulterior de drumurile medievale, ca acelea numite “de la varegi la greci”, care legau litoralul baltic de cel pontic, sau “drumul mătăsii”, care ducea până la Oceanul Pacific . Italienii, în special genovezii, au ştiut să le exploateze şi să folosească “pax mongolica”. La rândul ei, Sublima Poartă a căutat şi a reuşit, pentru un timp – între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, să culeagă roadele oferite de poziţia geopolitică a bazinului pontic. Apariţia “crizei orientale”, ivită după pacea semnată la Karlowitz (26 ianuarie 1699), a atras odată cu ea o schimbare a ponderii bazinului Mării Negre. Ea nu a mai fost un simplu “lac turcesc”. A început să fie revendicată de Rusia, care, treptat, s-a extins către Istanbul, încercând să transforme în realitate testamentul ţarului Petru cel Mare (1682 – 1725).
O fază deosebită a expansiunii Rusiei Ţariste, în fapt ultima, s-a produs în secolul al XIX-lea. Bazinul pontic a redevenit, pentru o scurtă perioadă, o placă turnantă a schimburilor euro-asiatice, dar Rusia nu a putut beneficia prea mult de pe urma noii situaţii, căci s-a creat Canalul Suez, englezii blocând “drumul mătăsii”, iar bazinul pontic s-a împărţit din punct de vedere al stăpânirii politice .
Geografic, partea la care mă refer, Dobrogea românească, este cuprinsă între Delta Dunării către nord, litoralul Mării Negre, dantelat de complexul lacustru Razim-Sinoe către est, rămăşiţele Codrului Deliormanului şi terminarea platoului dobrogean către sud, în fine, Dunărea şi marile ei bălţi, Borcea şi Brăila, către vest. În anii secolului al XIX-lea, Delta Dunării, complexul lacustru Razim – Sinoe şi Bălţile Borcea şi Brăila ocupau o suprafaţă mai mare ca în zilele noastre. Totodată, pădurile erau mai întinse – Codrul Babadagului în special – iar trama hidrografică era mai bogată.
Sunt elemente importante, deoarece ele arată bogăţia regiunii, care putea asigura hrana unei populaţii active. Privirea hărţilor istorice a permis să se conchidă că pe litoralul pontic, între Istanbul şi Delta Dunării, a fost totdeauna o multitudine de porturi, în timp ce regiunea dintre Limanul Nistrului şi Peninsula Crimeea s-a remarcat prin absenţa vieţii aşezărilor cu caracter maritim. Concluzia poate fi una singură: populaţia din Dobrogea avea cu ce să facă negoţ, era primitoare şi, ca atare, deschisă legăturilor internaţionale. Existenţa Deltei Dunării, punctul terminus al celui mai mare drum fluvial european, i-a atras mai mult către acest ţinut pe cei dornici să preia în stăpânire Dobrogea.