Cătălin-Marius TÂRNACOP

Marea Neagră, de-a lungul istoriei, a constituit spaţiul de legătură între Europa şi Asia, iar securitatea regională a fost influenţată de stabilitatea celor două continente. “Regiunea Mării Negre a constituit leagănul pentru unele civilizaţii şi locuitorii acesteia moştenesc o lungă tradiţie de cooperare economică.”
Securitatea Europei este influenţată, la rândul ei, de nivelul de stabilitate al statelor riverane Mării Negre. În aceste condiţii, regiunea Mării Negre reprezintă o componentă fundamentală a viitoarei arhitecturi de securitate euroatlantice.
Considerăm important să menţionăm faptul că analiza pe care o dezvoltăm privind “Drumul Mătăsii” şi reperele strategiei de acţiune, având în vedere finalităţile, căile şi mijloacele, se bazează pe considerentele relaţiei din trinomul: miza o reprezintă fluxul liber al petrolului şi gazelor naturale, pivotul strategic este Marea Neagră (inclusiv nivelul de stabilitate al statelor riverane), iar pivoţii tactici sunt Marea Caspică, Caucazul şi Asia Centrală.
Creşterea importanţei flancului sudic al Europei, un consumator de securitate în ultimul deceniu, în detrimentul flancului nordic, prosper, solid şi generator de securitate, constituie un element major, de care NATO şi Uniunea Europeană vor ţine fără îndoială cont în perioada următoare. Balcanii rămân, în continuare, o regiune în care instituţiile de securitate europene încă vor desfăşura operaţii de stabilitate.
După părerea experţilor de la Institutul de Securitate şi Studii Strategice (ISIS), din Sofia, perioada din ianuarie-martie 2004 a fost marcată de către acţiunile geopolitice, geo-economice şi geo-strategice ale centrelor de putere globale ca Statele Unite, Uniunea Europeană, China, Rusia, Japonia şi India în regiunea Marea Neagră – Marea Caspică, ca şi în regiunea mai largă a “Marelui Orient Mijlociu”.
Pentru securizarea “Drumului Mătăsii”, aşa cum am menţionat anterior, Marea Neagră reprezintă pivotul strategic, iar statele riverane au un rol deosebit de important în această abordare, devenind unul dintre elementele principale de stabilitate ale Europei în următorii 10-15 ani.
Necesitatea identificării unor soluţii viabile pentru întărirea cooperării regionale în vederea prevenirii şi combaterii riscurilor asimetrice şi neconvenţionale (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată şi traficul ilegal de armament) implică relaţii complexe între America, Europa şi Rusia. Din această perspectivă, apreciem că patru sunt domeniile care cer cu prioritate adaptarea capacităţilor NATO: apărarea împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice şi nucleare (CBRN); asigurarea superiorităţii mijloacelor de comunicaţii şi de informare a eşalonului de comandă; îmbunătăţirea interoperabilităţii şi capacităţii de luptă a forţelor dislocate; asigurarea desfăşurării rapide şi sprijinul forţelor combatante.
În final, interesele strategice explică implicarea tuturor statelor menţionate, în termeni care relevă viziunea acestora privind implicarea în Asia Centrală, iar SUA, pentru a-si proteja interesele, trebuie să-şi articuleze o strategie nouă, robustă, care să cuprindă atât iniţiative politice, cât şi comerciale. În acelaşi timp, se impune o înţelegere mai bună privind războiul global împotriva terorismului şi relaţiile viitoare ale Statelor Unite ale Americii cu republicile Asiei Centrale.
Conform lui Vladimir Socor, în prezent, România şi Bulgaria sunt interesate în rolurile de “ancore” ale NATO împreună cu Turcia şi Grecia, pentru Georgia şi Azerbaidjan, şi împreună cu Grecia pentru Armenia. Cu Polonia ca avocat al Ucrainei, precum și Turcia şi Bulgaria interesate în candidaturile statelor din Balcanii de Vest se poate dezvolta o constelaţie formată din statele membre cu vechime, cele recent intrate, precum şi ţările aspirante în NATO, care să ajute următorul val de lărgire, chiar dacă, menţionează analistul american, acesta nu va fi identic cu cele două anterioare.
Mai mult decât atât, condiţiile actuale din cele trei regiuni fac ca această perioadă să fie o oportunitate unică pentru comunitatea euroatlantică de începere a unor forme active de cooperare politico-militară, în beneficiul pe termen lung al statelor din cele trei regiuni şi al comunităţii euroatlantice.