Ion PETRESCU

Provocarea următorului deceniu pentru zona Mării Negre pare a fi promovarea valorilor euroatlantice într-un spaţiu unde perceperea şi interpretarea acestora – în cele şase state riverane şi cele învecinate – este diferită, poziţiile oficiale mergând de la subscrierea fără rezerve până la delimitarea în termeni mai degrabă categorici, decât vehemenţi. Concomitent, simpla trecere în revistă a studiilor recente, de specialitate, vizând securitatea ţărilor din regiunea menţionată, indică – fără rezerve – principalul actor, dar şi catalizator al viitoarelor evoluţii în această zonă: Statele Unite. Se invocă, dar se şi mizează pe determinarea Washingtonului de a contribui, de o manieră adecvată, la depăşirea situaţiei actuale. Una în care coordonarea regională este mai mult un deziderat, pentru care se pledează, cu argumente naţionale diferite, uneori opuse, la reuniuni politice, ştiinţifice, regionale sau internaţionale. Pragmatismul celor de peste Ocean poate da un conţinut nou legăturilor actuale, din bazinul Mării Negre. Aşa s-ar materializa viziunea americană de transformare a acestui areal într-un liant solid, viabil pe termen lung, pentru regiunile geopolitice limitrofe – Balcanii, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, ex-sovietică.
De altfel, o evaluare a organizaţiilor din care fac parte ţările din această sensibilă zonă – amintim aici doar NATO şi OSCE – indică omniprezenţa SUA. Care, totuşi, nu face parte din grupul, mai mult simbolic, GUUAM – alianţă declarată strategică de statele componente: Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan şi Moldova. Chiar dacă pericolele reaprinderii unor conflicte locale mai persistă în pseudo-formaţiuni statale, de mărime liliputană, precum Transnistria sau Cecenia, soluţionarea pe termen lung a viitorului acestor artificiale enclave nu mai depinde doar de cei implicaţi direct în conflictele armate regionale. Asta pentru că pacificarea, impusă militar sau diplomatic, fără eliminarea cauzelor care au dus la repetarea situaţiilor de criză – traficul de arme, de droguri, de carne vie -, nu mai constituie un ţel viabil decât dacă este urmată de implementarea unor programe cu finanţări solide, care să ofere siguranţa zilei de mâine tuturor comunităţilor locale, artificial învrăjbite, pe criterii aparent naţionale.
De altfel, concepţia actualei administraţii americane, de încurajare a extinderii democraţiei în Orientul Mijlociu, concomitent cu asigurarea stabilităţii regionale în spaţiile conexe, a influenţat amplificarea eforturilor majorităţii statelor limitrofe Mării Negre de a deveni iniţial parte a comunităţii euroatlantice, apoi a celei europene. La Washington D.C. se consideră – de exemplu – că, la ora actuală, noua conducere a Georgiei se poate baza pe sprijinul României, Greciei şi Bulgariei pentru a se apropia mai mult de Europa. În acelaşi timp, experţii americani speră că Georgia va deveni stimulatorul cooperării statelor caucaziene şi a celor din Orientul Mijlociu cu cele din regiunea Mării Negre. Concret, modalităţile prin care Statele Unite acţionează deja pentru întărirea securităţii din bazinul Mării Negre sunt: investiţiile de ordin economic; influenţa politică, mai mult sau mai puţin vizibilă în statele riverane; iniţierea de acţiuni asumate de structuri multinaţionale precum Alianţa Nord-Atlantică şi, nu în ultimul rând, prezenţa militară directă. Care, conform planului Pentagonului, prezentat recent de generalul Ralston, se va întări. Retragerea a două divizii americane din Germania va fi urmată nu numai de posibile dislocări de trupe în regiuni instabile, ci şi de instalarea unor baze, mai mici, cu trupe mobile, gata de acţiune, în România şi Bulgaria.
Exerciţiile navale organizate în Marea Neagră, precum “Cooperative Partner” şi “Sea Breeze”, s-au desfăşurat şi cu participarea militarilor veniţi de peste Ocean. Concomitent, Alianţa şi-a amplificat prezenţa în cadrul acestei regiuni. În consecinţă, flancul sudic al NATO va fi şi în continuare focalizat atât pe necesara proiecţie a forţelor aliate în Balcani, Asia ex-sovietică şi Orientul Mijlociu, cât şi pe contracararea, dacă va fi cazul, a unor conduite agresive la nord şi est de Marea Neagră. Cu precizarea că acum, deşi aceasta este o simplă situaţie ipotetică, nu este omis de experţii aliaţi cel mai rău scenariu pentru care militarii, în mod firesc, trebuie să fie instruiţi.
Cercetători din ţările regiunii Mării Negre urmăresc luările de poziţie din capitala americană, cu dorinţa de a desluşi opţiunea finală privind această zonă-pivot pentru interesele strategice ale Statelor Unite pe trei continente. Sintagmele folosite reflectă mai degrabă variante valabile în ultimele patru decenii ale veacului trecut. Astfel, balanţa puterilor aminteşte mai degrabă perioada războiului rece. Iar securitatea colectivă ne duce cu gândul la Europa fascinată de OSCE. În schimb se recunoaşte, tacit sau explicit, rolul special pe care America îl poate juca pentru stabilizarea unei zone cu mari discrepanţe între nivelurile de dezvoltare economică, cu populaţii împinse, nolens-volens, de sărăcie, la ascunderea sau sprijinirea tacită a elementelor teroriste.
Pilonii formatului dezirabil la Washington D.C. pentru o consolidare a securităţii regionale în zona Mării Negre nu sunt puţini. Relaţiile bilaterale ale SUA cu Rusia şi Ucraina sunt dominate, la ora actuală, de normalitatea raporturilor între parteneri conştienţi de forţa comună, ca factor disuasiv al unor potenţiale atacuri teroriste. Aliaţilor naturali, România, Turcia şi Bulgaria – state membre NATO – li se adaugă, în forme de cooperare adecvate şi Georgia, ţară care, împreună cu Armenia şi Azerbaidjan beneficiază de prezenţa, la o bază militară georgiană, a instructorilor trimişi de Pentagon. Aceştia au misiunea de a-i învăţa pe geniştii din cele trei state tehnici moderne de deminare. O prioritate generată de existenţa nenumăratelor câmpuri de mine în această zonă, cumplit afectată de conflictele militare din ultimii 15 ani. Relaţia specială a Federaţiei Ruse cu NATO, ca şi legătura stabilită între Alianţa Nord – Atlantică şi Ucraina vizează, pe termen lung: schimbul reciproc de informaţii, îndeosebi cele necesare campaniei antiteroriste; interoperabilitatea forţelor militare ruseşti şi ucrainene cu cele ale comunităţii euroatlantice; configurarea, structurarea, poziţionarea şi desfăşurarea unei viitoare forţe de reacţie rapidă.
Cum standardele de referinţă, cel puţin în plan militar, vor fi – aşa cum se acceptă inclusiv la Moscova şi Kiev – cele ale Organizaţiei Tratatului Nord – Atlantic, reiterăm teza iniţială. Provocarea următorului deceniu, pentru zona Mării Negre va fi promovarea valorilor euroatlantice. Nu impunerea lor.
Apariţia unei noi generaţii de lideri politici, convinşi de avantajele trecerii la economia de piaţă şi la un regim politic bazat pe pluralism şi alegeri libere, a fost anticipată de “schimbarea la faţă” a Georgiei. Considerată şi începutul conectării Estului zonei Mării Negre la Europa. Georgia este prima piesă din şirul celor supuse “principiului dominoului”. Ca start al ieşirii la lumina libertăţii a naţiunilor supuse încă unor regimuri autoritare şi unor hegemonii moştenite din secolul trecut.
Traseul viitoarelor conducte petroliere – variantele concurente vizând trecerea pe teritoriile Turciei, Ucrainei, României sau Bulgariei – va determina creşterea interesului SUA pentru stabilitatea regiunii adiacente Mării Negre.
Formatul dezirabil – atât pentru Washington D.C. cât şi pentru ţările acestei zone – va fi unul în care nimeni nu va fi exclus de la accelerarea, pe baze noi, a dezvoltării cooperării politice, economice şi militare regionale. Practic – prin valorile însuşite sau acceptate, fie şi parţial, de statele aspirante şi cele partenere -, comunitatea euroatlantică va contribui la remodelarea zonei, fără stabilitatea căreia porţile caucaziene vor fi închise, căile de acces în Orientul Mijlociu vor fi blocate, iar zbuciumatul spaţiu balcanic ar fi lipsit de conexiuni economice vitale.
Marinarii de cursă lungă susţin că, fiind de dimensiuni mici şi relativ închisă, Marea Neagră este cea mai capricioasă, o furtună putând fi declanşată oricând, din senin. Privind înapoi, inclusiv istoria ultimilor ani, nu putem decât să recunoaştem că destule conflicte militare s-au declanşat, în această zonă, pe neaşteptate. Măcinând, ulterior, energiile unor naţiuni care sunt hărăzite să trăiască împreună. Forţa economică, politică şi militară a Americii poate dinamiza apropierea dintre statele regiunii Mării Negre. Iniţial SUA, apoi NATO pot deveni garantul stabilităţii acestui areal prea mult disputat anterior. Cu consecinţe cunoscute.