Ion PETRESCU

Între imaginea creată, în timp, de mass-media şi realitatea de facto, acolo unde au fost, mocnesc sau continuă conflictele interetnice, există, deseori, o incredibilă diferenţă. Una care nu poate fi sesizată prin monitorizarea canalelor de televiziune, posturilor de radio şi a publicaţiilor cu impact în opinia publică. Cu atât mai mult cu cât acum a devenit un fapt banal cultivarea senzaţionalului cu preţul măsluirii adevărului. Efectul calculat fiind deformarea motivaţiei reale a unei acţiuni prin focalizarea programată a atenţiei opiniei publice pe aspecte care o sensibilizează puternic.
În Europa, analizele dedicate unor asemenea evenimente se axează, de regulă, pe cunoaşterea şi explicarea trecutului şi evoluţiei comunităţilor minoritare. Un adevărat bombardament informaţional aduce în prim-plan: dispute antice; hărţi scoase din arhive, ce inflamează lideri labili din punct de vedere psihic; statistici până mai ieri insignifiante, brusc transformate în dovezi ale raporturilor interetnice pe diferite paliere, în cadrul unei societăţi condamnate, apriori, la schimbarea nolens-volens a statu-quo-ului. De unde şi inducerea tentaţiei de a soluţiona noul diferend reiterând – parţial sau total – formule utilizate şi în perioade anterioare ale aceluiaşi conflict. Aparent interetnic.
Dincolo de Ocean, convulsiile cu substrat etnic se observă, se analizează şi se prognozează de pe cu totul alte coordonate. De pildă, statutul anterior al unei minorităţi naţionale dintr-o ţară sau alta constituie doar preambulul unei viziuni pe termen lung. Una menită a nu exclude remodelarea unei structuri statale în funcție de scenarii considerate viabile.
Dacă ne referim la spaţiul ex-iugoslav, avem suficiente exemple pentru a înţelege, pas cu pas, mecanismul deteriorării, bine controlate, a raporturilor anterioare, stabilite între diferite minorităţi naţionale.
Un popas recent în Bosnia şi Herţegovina mi-a facilitat un alt unghi de abordare a relaţiilor dintre comunităţile sârbă, croată şi bosniacă. Compuse fiecare din oameni cu identităţi naţionale iniţial asumate de o manieră programat violentă. Care au ţeluri publice distincte, dar sunt acum nevoite să conviețuiască într-un areal devastat de război. Inimaginabilele, dar terifiant de realele, câmpuri de mine din Sarajevo arată şi azi traseul fostelor tranşee. Care marcau graniţe artificiale, trasate malefic, ca un măr al discordiei între oameni care nu împărtăşiseră, până atunci, decât copilăria, adolescenţa şi, poate, primele iubiri. Frontierele de azi sunt vizibile mai întâi în plan economic. Una fiind cea marcată de blocurile refăcute – de două dintre comunităţile menţionate – cu substanţiale fonduri financiare europene. A treia comunitate preferând păstrarea clădirilor aşa cum au rămas după ultimele schimburi de focuri. Cu urmele gloanţelor trase de adversari, cu găurile produse de aruncătoarele de grenade, pentru a arăta, şi azi, efectele nefaste ale unui război urmărit de ceilalţi cetăţeni europeni, liniştiţi, la televizor.
Opusul acestei opţiuni, de izolare, de încremenire într-un trecut revolut, este construirea de una din comunităţile adverse, cu substanţiale finanţări externe, a unor edificii religioase de neimaginat în urmă cu două decenii. Cu notabile sume de bani, având aceeaşi provenieţă, sunt atrase şi stimulate familii copleşite de sărăcie, de război şi de dramele ulterioare. Indivizi dispuşi să se bucure de o minimă prosperitate, chiar cu preţul renunţării la propria naţionalitate, la propriul Dumnezeu, la îmbrăcămintea obişnuită, în schimbul portului specific unei credinţe, care face prozeliţi îndeosebi prin racolarea lor cu solde lunare garantate.
Cele trei comunităţi menţionate au totuşi un punct de vedere comun. Exprimat public. Este îngrijorarea reală faţă de posibilele consecinţe ale retragerii prezenţei Statelor Unite din ecuaţia actualului echilibru politic, atât de greu instaurat în zonă.
O temere similară persistă şi în Kosovo. O provincie inflamată de arborarea, mai peste tot, a drapelului albanez în localităţi. Un teritoriu unde comunităţile sârbeşti au ajuns să fie minoritare în propria ţară, supravieţuind, la propriu, numai şi numai datorită prezenţei trupelor aliate sub stindardul KFOR.
Un echilibru de forţe fragil, uşor deteriorabil, după cum au demonstrat şi recentele evenimente. Deloc întâmplătoare. Semn clar al presiunilor ce se fac simţite, încă de pe acum, în legătură cu viitorul statut al provinciei Kosovo. O zonă care nu îşi doreşte în acest an independența numai din cauza venitului actual scăzut al cetăţeanului de rând. Dar care va repune pe tapet chestiunea desprinderii ca entitate statală în 2005. Moment când nu este exclus să se ajungă la o nouă stare critică. Controlabilă, până la un punct, ce-i drept, de cei direct interesaţi în exploatarea bogatelor zăcăminte ale subsolului kosovar – deja cesionate, pe termen lung, unor firme din câteva state învecinate.
Această realitate dură este cea care explică raporturile actuale între diferitele comunităţi naţionale aflate în interiorul graniţelor statelor ex-iugoslave, deja menţionate. Entităţi apărute atunci când, din inima bătrânului nostru continent, îndemnul repetat pentru soluţionarea problemelor interetnice din fosta Iugoslavie era pe cât de şocant, pe atât de simplu: “Smaller is the best!”
O formulare vehiculată o vreme, apoi amânată, dar reinvocată, periodic, şi în cazul Irakului. Un stat cu trei comunităţi naţionale distincte, dintre care doar una este majoritară din punct de vedere numeric.
Experţi occidentali exasperaţi de acutizarea violenţei într-un stat demantelat de orice structură de organizare autohtonă, nu excludeau, dintre scenarii, posibila, și până de curând de neimaginat, divizare a statului irakian.
Cu stimularea celor anterior oprimaţi, prin satisfacerea pretenţiilor de autonomie substanţială, suficient motivate de umilinţele îndurate pe timpul regimului dictatorial al lui Saddam Hussein.
O asemenea viziune includea şi repartiţia exploatării, pe termen lung, a zăcămintelor petrolifere irakiene. Nu numai de către băştinaşi.
Divizarea teritorială este un fapt împlinit, neplăcut, dar recunoscut de autoritatea centrală din Afganistan. Kabulul rămâne singurul loc unde guvernul, sprijinit de aliaţi, îşi exercită cu adevărat puterea. Provinciile, mai mult decât autonome, sunt la cheremul guvernatorilor rămaşi, unii dintre ei, din vremea talibanilor. “Lorzii războiului”, cum le şi place să fie denumiţi, sunt dotaţi cu armate proprii, bine instruite – indirect, de aliaţi, dornici să pună pe picioare Noua Armată Afgană, din care dezertează periodic o treime dintre cei recrutaţi! -, bine plătite, organizate prin racolarea, cu predilecţie, a reprezentanţilor unor minorităţi naţionale. Ale căror orgolii sunt inteligent stimulate şi exhibate. Asta în detrimentul stabilităţii statale a Afganistanului. Miza adevărată nefiind aici nici zăcămintele preţioase ale subsolului, ca în spaţiul ex-iugoslav, nici cele de petrol, ca în cazul teritoriului irakian. Ci întinsele culturi de mac, care situează statul afgan pe primul loc în lume la producţia de droguri. Mai mult de jumătate din aceasta luând anual calea Europei.
Fără a ne pripi cu o concluzie exhaustivă, nu putem ignora argumentele care pledează pentru o reanalizare a evenimentelor petrecute în unele zone fierbinţi ale lumii. Și care ne determină să observăm că minoritatea naţională constituie, nu de puţine ori, un pretext facil, dar util, pentru atingerea, de terţe părţi, a unor ţeluri clare, de ordin economic, politic şi, evident, militar. Scopul economic fiind nu numai prioritar, dar şi determinant. De cele mai multe ori – neexplicit. De unde şi confuzia analizelor bazate strict pe evoluţiile, în timp, ale diferitelor minorităţi naţionale. Cu statuturi, privilegii şi graniţe istorice definitiv apuse.
Se omite, din păcate, esenţialul.
Scenariile viitorului nu sunt simple jocuri pe calculator. Variabilele includ forţe controlabile, fonduri bine estimate şi personalităţi instruite din timp pentru roluri-cheie, tentante, în societăţi bulversate de globalizarea propriiilor probleme.