Sotiris FOTOPOLOS

Contactele multiple cu civilizaţia greacă şi cu reprezentanţii acesteia s-au produs, încă din antichitate, prin intermediul coloniilor greceşti de pe ţărmul Mării Negre, Istros (Histria), Callatis (Mangalia) şi Tomis (Constanţa) fiind cele mai importante. Acestea au exercitat o puternică influenţă economică şi culturală asupra populaţiei autohtone, mai ales începând cu secolul al VIII-lea î.H. Coloniştii proveneau îndeosebi din Milet, Rodos, Megara şi Corint. Aceste colonii greceşti din Dobrogea au menţinut legăturile cu centrele din care au provenit, cu o intensitate mai mare sau mai mică, determinată de evoluţia situaţiei politice din zona mediteraneană, până în epoca lui Alexandru cel Mare.
Prezenţi în toate cele trei Ţări Româneşti, începând cu veacul al XVI-lea, fie ca negustori, fie ca dregători la curţile domneşti din Moldova şi Ţara Românească, numărul grecilor va creşte simţitor în veacul al XVII-lea, favorizaţi fiind şi de instaurarea dominaţiei Porţii Otomane, unde grecii constantinopolitani reuşiseră să ocupe poziţii economice avantajoase şi unele dregătorii.
Negustorii greci au fost categoria cea mai numeroasă şi activă din cadrul diasporei greceşti din spaţiul românesc. Ei proveneau din marile centre economice ale Imperiului Otoman (Constantinopol, Trapezund, Ianina, Castoria, Melenic, Filipopol, Târnovo etc.), dar şi din Creta, insulele Egeei şi Mării Ionice. Ei au format, împreună cu alţi balcanici, o reţea de interese, pe rutele comerciale din Orient, înspre centrul Europei. Unii dintre aceşti comercianţi au acumulat averi şi au cumpărat moşii în Moldova şi Ţara Românească, s-au înrudit cu familii boiereşti autohtone, au căpătat dregătorii şi au luat chiar nume româneşti.
În Transilvania, cele două companii greceşti, de la Sibiu şi Braşov, îşi aduceau, începând cu anul 1660, preoţi din centrele religioase (Ierusalim, Sinai, Muntele Athos) – aceştia activând şi ca profesori, fiind, totodată, şi purtători ai unor cărţi manuscrise greceşti, după cum o dovedesc bogatele biblioteci ale companiilor citate.
De asemenea, trebuie consemnată existenţa unei multitudini de traduceri. În secolul al XVII-lea, predominau traducerile din greaca clasică sau bizantină în neogreacă, iar, la sfârşitul secolului, şi din italiană. Mai cunoscuţi, din acea epocă, sunt traducătorii greci Ioan Aranios, Ieremia Cacavelas, Marcos Porphiropoulos, George Chrisogov, Mihai Christaris etc., sau românii Radu Greceanu, Eustate Logofătul.
După cum se ştie, Grecia independentă avea, începând cu anul 1834, un consulat general la Bucureşti, un consulat la Iaşi şi un viceconsulat la Galaţi.
O vie activitate culturală se desfăşoară în cadrul comunităţilor greceşti din România.
Ultimul val de imigrare a elenilor în România s-a înregistrat în timpul războiului civil din Elada, ale cărui urmări dezastruoase au impus ca România, cu sprijinul Crucii Roşii Internaţionale şi a unor guverne de atunci, să primească pentru ocrotire un număr important de copii, răniţi de război, femei şi bărbaţi în vârstă. În România, au sosit atunci aproximativ 12.000 de refugiaţi eleni, asigurându-li-se condiţii de cazare şi trai în oraşele Bucureşti, Piteşti, Oradea, Hunedoara, Târgovişte, Constanţa, Fălticeni, Botoşani, Mâneciu, Ungureni ş.a.
La data de 28 decembrie 1989, a fost fondată, pentru prima dată în istoria elenismului din România, Uniunea Elenă din România, cu actul de fondare înregistrat la Consiliul Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale, cu nr. 334, în ideea de a reuni laolaltă cetăţeni de origine elenă, locuitori pe teritoriul României. Imediat după fondarea Uniunii Elene din România, s-au pus bazele organizatorice ale procesului de reînviere a comunităţilor elene tradiţionale: Bucureşti, Brăila, Galaţi, Constanţa, Tulcea, Sulina, Calafat, Braşov, precum şi ale înfiinţării altor comunităţi în zonele în care existau peste 250 de cetăţeni de origine elenă. S-a reuşit, astfel, cu eforturi deosebite şi fără nici o susţinere bugetară până în 1993, să se organizeze un număr de încă 14 comunităţi: Craiova, Iaşi, Piteşti, Târgovişte, Prahova, Piatra Neamţ, Roman, Oneşti, Izvoarele, Babadag, Turnu Severin, Cluj-Napoca, Zalău, Timişoara.
De la înfiinţarea Uniunii Elene din România şi până în prezent, strategia şi tactica politică a acesteia au fost, în principal, sensibilizarea structurilor din Republica Elenă, pentru obţinerea sprijinului ca România să facă parte integrantă din structurile Uniunii Europene şi NATO. În această ordine de idei, o contribuţie importantă este şi va fi faptul că Uniunea Elenă din România are un reprezentant în Consiliul Mondial al Diasporei Elene, organ înfiinţat în 1996, cu sprijinul Statului Elen, şi având statut independent.
Datele prezentate constituie un succint istoric al prezenţei elenilor pe teritoriul românesc, ele urmând să fie amplu dezvoltate în cele zece monografii regionale şi în monografia de cuprindere naţională “Prezenţa elenilor în spaţiul românesc”, lucrări care vor fi definitivate în anul 2004.