Adrian CĂMĂRĂŞAN

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a luat fiinţă ca un organism cu vocaţie europeană, menit să lupte împotriva tuturor formelor de discriminare. Înfiinţarea acestei structuri nu s-a făcut ca o simplă creare a unei alte instituţii în peisajul administraţiei publice, ci s-a realizat în cadrul unei acţiuni concertate la nivel european, de repunere pe tapet a chestiunii discriminării, având în vedere numărul mare de cazuri de discriminare, în primul rând rasială şi de gen.
Pornind de la experienţa bogată acumulată în acest domeniu de unele state, precum Marea Britanie şi Olanda, s-a decis instituţionalizarea luptei împotriva discriminării, prin obligarea tuturor statelor membre ale Uniunii Europene de înfiinţare a unor astfel de structuri. În paralel, pentru statele candidate, s-a introdus obligaţia ca, în momentul accederii în Uniune, astfel de instituţii să fie înfiinţate deja. Acest proces este în plină desfăşurare, Comisia Europeană contribuind, prin lansarea unui Program Comunitar de acţiune pentru Combaterea Discriminării, atât la sprijinirea activităţii unor astfel de structuri, cât şi pentru realizarea unei reţele informale a instituţiilor specializate în lupta împotriva acestui fenomen.
La nivel european, sunt discuţii aprinse în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea unei astfel de structuri. Există o prevedere, în directivele europene, care statuează ca organismul specializat în combaterea discriminării să fie independent. Interpretările care se dau acestei prevederi nu sunt unitare, deci nici transpunerea în practică a acestui concept nu este peste tot la fel. Astfel, în unele state, aceste organisme sunt înfiinţate ca structuri independente, subordonate administrativ Guvernului (cazul Marii Britanii, României, Belgiei), în altele, sunt înfiinţate în cadrul instituţiei Ombudsmanului (Suedia), în cadrul unor ministere (Austria) sau, pur şi simplu, au regimul unor ONG-uri (Norvegia). După cum se vede din această enumerare, statele au considerat aplicarea acestei dispoziţii în raport cu situaţia socială naţională, atât timp cât scopul normativelor Comisiei este de a combate discriminarea.
În acest context, se situează şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca instituţie eminamente de factură europeană, mandatată să prevină şi să sancţioneze faptele de discriminare. Totuşi, Consiliul ocupă un loc aparte în reţeaua organismelor specializate. În acest moment, instituţia română este singura care are puterea legală de a sancţiona în mod direct, prin aplicarea de sancţiuni contravenţionale, faptele de discriminare. Această procedură operativă a început să fie studiată de alte state, existând preocupări pentru adoptarea sa în unele ţări membre ale Uniunii Europene. Acest lucru este cu atât mai important cu cât, indiferent de sistemele juridice aplicate, procedurile din sfera civilă sunt de durată, iar sancţionarea unor astfel de fapte îşi pierde din forţă.
O altă discuţie, interesantă de abordat, este aceea a evoluţiei unor astfel de instituţii specializate. La nivel european, există un curent privind o eventuală unificare a instituţiilor specializate în promovarea egalităţii de şanse şi a combaterii discriminării, curent care începe să câştige tot mai mulţi adepţi. Astfel, în Marea Britanie, se află, pe ordinea de zi a Guvernului, înfiinţarea unei Comisii pentru Egalitate şi Drepturile Omului, care va îngloba Comisia pentru Egalitate Rasială şi Comisia specializată în problemele persoanelor cu disabilităţi.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu îşi propune a fi un simplu organism de sancţionare a unor fapte de discriminare, ştiută fiind noutatea domeniului în ţara noastră. Este evident faptul că, în cazul faptelor de discriminare gravă, sancţiunea este cea mai indicată, dar, atât timp cât problematica nu este abordată de la cauză, nu se poate ca efectul activităţii în acest domeniu să fie cel scontat. Lunga perioadă de dictatură a lăsat urme adânci la nivelul mentalităţilor, fapte izolate de discriminare devenind, încetul cu încetul, adevărate şabloane comportamentale, cărora categoriile defavorizate le cad victime. Se impune, deci, o activitate susţinută în acest domeniu. Mentalităţile nu pot fi schimbate peste noapte – este un adevăr axiomatic dur. Nu o abordare radicală poate duce la demararea acestui proces. Exemplele de succes din alte domenii sociale pot fi adaptate şi implementate şi în ceea ce priveşte lupta împotriva discriminării. În
Marea Britanie, deşi lupta împotriva discriminării are tradiţii îndelungate, nici până în prezent nu se poate vorbi despre eradicarea discriminării rasiale. Exemplul american al acelei persoane de culoare bătută şi ucisă de reprezentanţi ai forţelor de ordine susţine acest argument. Totuşi, nu putem să nu observăm că respingerea şi marginalizarea unor grupuri defavorizate s-a redus, iar mentalităţile sunt într-o permanentă schimbare.
În acest sens, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi propune ca, înainte de a aborda direct categoriile defavorizate şi potenţiale ţinte ale discriminării, să se adreseze cetăţenilor români, pentru a-i sensibiliza şi pentru a dezvolta acea „sămânţă” de toleranţă existentă în fiecare fiinţă, din păcate umbrită de flagelul extremismului şi al intoleranţei. Este foarte clar că acest proces nu poate fi realizat de o instituţie izolată. Este nevoie de cooperarea tuturor actorilor sociali, administraţie publică, societate civilă şi presă, pentru demararea acestui proces. Un alt lucru important, care ar trebui învederat, este acela că nu Guvernul sau statul sunt cele cărora li se aduce un serviciu prin colaborarea în acest domeniu, ci societatea românească, în ansamblul ei. Campaniile naţionale şi locale promovate de instituţiile şi persoanele implicate în tot acest proces pot avea rezultate neaşteptate într-o eră a comunicării şi solidarităţii umane. O altă ţintă a activităţii Consiliului o reprezintă categoriile defavorizate. Este un segment cu o pondere importantă în viaţa socială şi care contribuie din plin la ridicarea standardelor economice, culturale şi chiar politice. Este evident faptul că o promovare reală a principiilor de nediscriminare, egalitate de şanse şi toleranţă nu poate fi realizată fără concursul acestor categorii. De asemenea, trebuie acţionat pentru „demolarea” unor tabu-uri existente la nivelul societăţii româneşti, în ceea ce priveşte majoritatea, în raport cu categoriile defavorizate. Se constată o practică foarte frecventă a ridicării unor pseudo-probleme, pentru a se camufla situaţiile cu adevărat delicate. Astfel, sunt foarte multe cazuri în care se dezaprobă vehement folosirea unor termeni, în detrimentul altora, folosiţi şi ei, dar în paralel cu alţii. De asemenea, renunţarea la unele concepte devenite anacronice, în contextul integrării în spaţiul euro-atlantic. Mă refer, aici, la conceptul de minoritate naţională. Este, oare, acesta un termen actual, în condiţiile în care originea naţională în viitoarea Uniune Europeană nu constituie un criteriu? Este, oare, un termen actual, în condiţiile în care minorităţile naţionale din România provin aproape în exclusivitate din ţări care sunt deja membre în Uniunea Europeană? Aceste întrebări îşi vor găsi, într-un final, răspunsul dat de situaţia socială reală la nivel european.
Aşa cum aminteam, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării are atribuţia de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru faptele de discriminare. Au fost aplicate deja 37 de asemenea de sancţiuni, amenzi şi avertismente. Această activitate va continua şi pe viitor, poate chiar mai susţinut, având în vedere campaniile naţionale de conştientizare care se vor derula. De asemenea, medierea cazurilor de discriminare va juca un rol important în activitatea viitoare a Consiliului. Având în vedere aceste direcţii generale de acţiune, rămâne de văzut, la momentul bilanţului, cum s-au realizat aceste activităţi.
România a făcut progrese importante, în ultimul deceniu, în promovarea şi asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, în ceea ce priveşte respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, asigurarea egalităţii de şanse şi în combaterea discriminării. În plan juridic, există schimbări evidente, menite să asigure procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea internaţională şi la respectarea drepturilor comunitare, de eliminare a diferenţelor bazate pe apartenenţa la o minoritate naţională sau etnie, în ce priveşte respectarea nevoilor şi aspiraţiilor acestora. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării reprezintă pasul firesc care trebuia făcut, după adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, în sensul creării unei instituţii independente, care să implementeze legislaţia anti-discriminare în vigoare.
În primul rând, trebuie subliniat faptul că, aţa cum reiese și din “actul de naştere” al Consiliului, acesta “implementează”, în primul rând, principiile stabilite de Constituţia României, încă din 1991, potrivit cărora România este un stat de drept, stat social şi drepturile omului reprezintă o valoare ocrotită și garantată. Aceste drepturi se acordă tuturor cetăţenilor români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex, religie. Articolul 4, alin.1 al Constituţiei (“Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”) şi alin. 2 (“România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”) constituie fundamentul asigurării egalităţii dintre cetăţeni, nu în sensul identităţii standardelor, ci al eliminării oricărei forme de discriminare, privilegiere sau ierarhizare apriorică, indiferent de considerentele pe care s-ar baza. O protecţie specială este asigurată, prin Constituţie, persoanelor aparţinând minorităţilor, prin art. 6 alin. 1 (“Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”).
Constituţia României garantează persoanelor aparţinând minorităţilor drepturi şi libertăţi specifice, necesare pentru a asigura egalitatea acestor persoane cu cele aparţinând majorităţii. Printre aceste drepturi, pentru minorităţile naţionale se numără: dreptul la educaţie în limba maternă, libertatea de gândire, conștiinţă și apartenenţă confesională, dreptul la participare specială la viaţa politică, bazată pe etnicitate, dreptul de a-și păstra cultura, obiceiurile, modul de viaţă, dreptul de a-și constitui propriile instituţii şi asociaţii, dreptul de a participa la exerciţiul puterii politice, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local. Discriminarea pozitivă este prevăzută de Constituţia României pentru acele domenii menţionate şi în legislaţia internaţională relevantă.
O altă prevedere relevantă, în sensul protecţiei drepturilor omului şi a principiului egalităţii şanselor, articolele 11 şi 20 din Constituţie, documentele internaţionale referitoare la drepturile omului, prin urmare, şi cele referitoare la persoanele aparţinând minorităţilor naţionale – au prioritate în faţa prevederilor dreptului intern şi reprezintă standarde minimale pentru legislaţia românească. Trebuie avut în vedere, în acest context, că România a ratificat Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi a semnat Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
Legislaţia românească în domeniul protecţiei minorităţilor cuprinde aspecte specifice referitoare la nediscriminare şi la sistemul de protecţie special pentru aceste minorităţi. Cadrul legal privind nediscriminarea s-a constituit în baza articolului 16 din Constituţia României, care stipulează egalitatea în drepturi, fără privilegii sau discriminare, a tuturor cetăţenilor.
Cadrul juridic principal privind nediscriminarea este dat de o lege specială, Legea nr. 48/2002 pentru aprobarea şi modificarea Ordonanţei de Guvern nr.137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea oricăror forme de discriminare. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost constituit în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 şi este organizat şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1194/2001, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 1514/2002.
Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a reprezentat un pas înainte în privinţa protejării principiului egalităţii de şanse, demonstând dorinţa României de a se alinia standardelor impuse de Directivele europene (43/2000 a Consiliului Uniunii Europene privind implementarea principiului tratamentului egal între persoane, indiferent de originea rasială sau etnică, şi Directiva 78/2000 a Consiliului Uniunii Europene, cu privire la cadrul general pentru tratament egal la angajare), acquis-ul comunitar în acest domeniu. Deşi a reprezentat prima instituţie de acest fel din Europa Centrală şi de Est, iar numeroase voci din cadrul societăţii civile din România şi-au declarat public îndoiala faţă de şansa de a pune în practică prevederile O.G. 137/2000, cele 38 de sancţiuni aplicate de-a lungul anului 2003 au dovedit contrariul.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării are rolul de a implementa principiul egalităţii între cetăţeni, prevăzut în Constituţia României, în legislaţia internă în vigoare şi în documentele internaţionale, la care România este parte, şi îşi desfăşoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de alte instituţii sau autorităţi publice.
Consiliul răspunde de aplicarea politicii Guvernului, în materia nediscriminării, şi, în condiţiile legii, veghează la aplicarea unui tratament nediscriminatoriu faţă de cetăţenii români, precum şi faţă de alte categorii de persoane care nu au calitatea de cetăţean al României.
Atribuţiile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, potrivit art. 2, alin. 1 şi 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1194/2001, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 1514/2002, sunt: (1) propune instituirea, în condiţiile legii, a unor acţiuni sau a unor măsuri speciale pentru protecţia persoanelor şi categoriilor defavorizate, care fie se află pe o poziţie de inegalitate în raport cu majoritatea cetăţenilor, datorită originii sociale ori unui handicap, fie se confruntă cu un comportament de respingere şi marginalizare, atunci când acestea nu se bucură de egalitatea şanselor; (2) propune Guvernului proiecte de acte normative în domeniul său de activitate; (3) avizează proiectele de acte normative care au ca obiect exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, în condiţii de egalitate şi nediscriminare; (4) colaborează cu autorităţile publice competente, în vederea armonizării legislaţiei interne cu normele internaţionale în materia nediscriminării; (5) colaborează cu autorităţile publice, persoanele juridice şi persoanele fizice, pentru asigurarea prevenirii, sancţionării şi eliminării tuturor formelor de discriminare; (6) urmăreşte aplicarea şi respectarea, de către autorităţile publice, persoanele juridice şi persoanele fizice, a dispoziţiilor normative care privesc prevenirea, sancţionarea şi eliminarea tuturor formelor de discriminare; (7) primeşte petiţii şi sesizări privind încălcarea dispoziţiilor normative referitoare la principiul egalităţii şi nediscriminării, de la persoane fizice, organizaţii neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului, alte persoane juridice, instituţii publice, le analizează, adoptă măsurile corespunzătoare şi comunică răspunsul în termenul prevăzut de lege; (8) colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului; (9) elaborează şi instituie politici afirmative care au ca scop prevenirea faptelor de discriminare; (10) derulează programe şi campanii naţionale, în scopul realizării atribuţiilor sale; (11) elaborează studii şi cercetări privind respectarea principiului egalităţii şi nediscriminării, pe care le prezintă Guvernului şi le dă publicităţii; (12) editează publicaţii în materie; (13) constată şi sancţionează contravenţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000; (14) colaborează cu organizaţiile similare şi cu organizaţii neguvernamentale din domeniul drepturilor omului, din alte state, precum şi cu organizaţiile internaţionale în materie; (15) exercită orice alte atribuţii stabilite de Guvern sau de Parlament, prin acte normative, în vederea prevenirii, sancţionării şi eliminării tuturor formelor de discriminare.
Potrivit art. 19 (4), O.G. nr. 77/2003, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii: (1) prevenirea faptelor de discriminare; (2) medierea faptelor de discriminare; (3) investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare; (4) monitorizarea cazurilor de discriminare; (5) acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării. Aceste noi atribuţii, prevăzute în O.G. 77/2003 şi care îi revin Consiliului, reprezintă rodul experinţei dobândite de la înfiinţare, asfel încât se poate vorbi despre o îmbunătăţire a legislaţiei prin prisma realităţilor cu care Consiliul s-a confruntat în soluţionarea cazurilor de discriminare, încă de la înfiinţare.
Astfel, Consiliul a intrat într-o nouă fază de dezvoltare instituţională, având în vedere colaborarea cu numeroase organizaţii neguvernamentale cu expertiză în domeniul protecţiei drepturilor omului. În prezent, pe agenda instituţiei se află un nou punct de plecare în dezvoltarea strategiilor de acţiune: Planul de Acţiune pentru Prevenirea şi Combaterea Discriminării, care va aduce în prim plan prevenirea discriminării, în special prin măsuri educative şi de informare a populaţiei, rolul instituţiei devenind, astfel, din ce în ce mai pregnant în domeniul protecţiei drepturilor omului, dar şi al educaţiei civice.
Realizarea egalităţii de şanse nu se poate asigura fără eforturi de ambele părţi; aceste probleme trebuie tratate, având în vedere principiile democratice şi prevederile documentelor internaţionale, privind protecţia drepturilor omului. Politicile de descentralizare, implicarea în procesul decizional a reprezentanţilor minorităţilor, nu numai la nivel central, ci şi la nivel local, o politică educaţională şi de promovare a egalităţii de şanse, prin care să se protejeze identitatea culturală a minorităţilor, şi care promovează toleranţa – reprezintă soluţii pentru o abordare obiectivă a fenomenului, pentru protejarea intereselor legitime, atât ale minorităţilor, cât şi ale majorităţii.