Călin MUNTEANU

În Europa Occidentală şi de Sud, dar şi, din ce în ce mai mult, în Europa Centrală şi Răsăriteană, invocarea regionalizării şi a regionalismului au devenit o modă în politică şi o industrie prosperă în ştiinţele sociale. Flexibilitatea acestor concepte – deseori chiar ambiguitatea -, modul în care pot fi utilizate în discursuri teoretice sau politice deseori contradictorii constituie forţa, dar şi slăbiciunea lor. O anumită nelinişte globală, generată de procesele concomitente de integrare şi dezintegrare, de deteritorializare şi reteritorializare, se cristalizează în tiparele de gândire şi acţiune politică, reunite sub sintagma regionalizării. Pentru a înţelege mizele regionalismului contemporan, în multitudinea înfăţişărilor sale, trebuie să încercăm o clarificare conceptuală, dublată, atunci când este cazul, de o deconstrucţie a demersului regionalist. Nevoia de clarificare apare datorită faptului că regionalizarea reprezintă un „concept-umbrelă”, iar deconstrucţia devine necesară în cazurile în care discursul regionalist îşi asumă trăsăturile “naturalităţii” şi „obiectivităţii”, ascunzându-şi, în mod mitologic (în sensul barthesian), artificialitatea şi caracterul de construct cultural.
Vom încerca, în cele ce urmează, să desfacem o parte a ghemului de ideologii, tipare emoţionale, teorii culturale şi politice care constituie fenomenele regionalizării şi regionalismului, prin contrapunerea unor concepte – complementaritate, dialectică sau opoziţie – în raport cu care acesta se defineşte.