Reproducere din Bulet. S.R.R. de Geografie pe 1914 – n.red.

Romania on the fringes of the Continent. A Romanian and European geopolitical problem.
This is one of the first scientific works discussing Romania’s geopolitical and geostrategic position in relation to the Continent’s big natural and ethno-cultural regions (1941). This country’s European vocation is considered within a historical context, the Carpathian-Danubian-Pontic space having been for centuries the border of Central Europe with the Ottoman and the Russian empires (the “Eastern Question” in the author’s own words).

Prin chestia orientală se înţelege de obiceiu problema imperiului otoman, în deosebită legătură cu strâmtoarea Bosforului şi a Dardanelelor. Pentru cel care observă fenomenele istorice din latura lor geografică, chestia orientală se leagă însă, acum, nu numai de strâmtorile dintre Egee şi M. Neagră, ci şi de istmul dintre M. Neagră şi M. Baltică; se întinde adecă peste toată faţada continentală a Europei răsăritene. Trebuie prin urmare să ne deprindem a schimba întrucâtva punctul de perspectivă tradiţional.
Cele mai multe erori din vremea renaşterii române din veacul al XIX izvorăsc de acolo, că am pornit dela temeiuri nepotrivite cu orizontul real al vieţii noastre.
Câteva pilde: fiindcă o parte dintre geologii noştri au studiat la Paris, ei au venit cu basinul terţiar al Senei ca model pentru terţiarul românesc. Azi ştiu şi începătorii că orizontarea stratelor terţiare în România trebue să se facă în raport cu succesiunea mărilor din acea eră împrejurul masivului carpatic. Era a priori logic să pornim dela depozitele acestor mări şi ale celor vecine, înainte de a ne raporta la sedimentaţia altor mări mai depărtate.
În istorie de asemenea. Privind viaţa poporului român din vârful colinelor Romei, începuserăm dela o vreme a socoti şirul întâmplărilor din Principate ab urbe condita. Şi a trebuit să treacă vreme, până ce ne-am desprins a privi şi spre Daci şi elementele adăogate poporului nostru în vremea năvălirilor barbare.
În filologie, porniserăm iarăşi dela la latina clasică. Aşa că a trebuit timp, până ce experienţa Dicţionarului Academic să ne înduplece a schimba perspectiva Laţiului cu perspectiva Carpaţilor, care ne-a împăcat cu elementele slavone infiltrate în limbă.
În latura organizării statului, începusem de asemenea cu revoluţia franceză şi aşezămintele legate de ea, până ce ne-am deprins a ne aduce aminte din nou de obiceiul pământului şi de alte întocmiri sociale, desvoltate sub înrâurirea vecinilor noştri din Orient. De aceea, socotim că ar fi fost o binecuvântare, dacă, mai din vreme, ne-ar fi deprins cineva să privim şi pământul şi poporul român din mijlocul orizontului nostru propriu.
În legătură cu această nouă perspectivă a culturii noastre în colţul de Sud-Est al Europei, să cercăm a judeca şi chestia orientală, privind-o sub aspectul ei geografic şi etnografic. Căci şi aci am comis aceiaşi eroare: am considerat multă vreme deslegarea chestiei orientale ca atârnând de factori prea depărtaţi. Războiul Crimeii, care a adus pe Englezi şi Francezi în apele Pontului, precum şi atitudinea Angliei faţă de Turcia după tratatul de la San-Stafano, au înrădăcinat în mulţi iluzia că Anglia nu va îngădui niciodată Rusiei să se aşeze la Constantinopol.
Acum însă, în faza oceanică a istoriei, drumul spre Suez precum şi alte raporturi economice, fac să scadă pentru Anglia şi alte state apusene interesul faţă de Bosfor.
Iată de ce, chestia orientală trebue considerată mai mult în raport cu împrejurările din Sud-Est, din peninsula balcanică şi din regiunea istmului porto-baltic.
Iar pentru a îndreptăţi această schimbare a punctului de vedere, vom arăta că chestia orientală în sens mai larg e o problemă generală şi mult mai veche, a întregului nostru continent.
Privind Europa ca o „casă de educaţie” a neamului omenesc, după cum zicea K. Ritter, distingem îndată două faţade foarte deosebite: una cu soare, alte cu umbră. La miazăzi: ape calde (pe când celelalte mări au în fund o apă rece ca ghiaţa, aproape de 0 grade, Mediterana n-are nicăeri mai puţin de 12 gr., – ba în faţă apa e mai tot anul caldă ca în bae); cerul mai totdeauna senin; atmosferă potolită şi străvezie, iar în zare ochiul întâlneşte destule insule, ca punct de orientare şi locuri de popas.
Cu totul alte este înfăţişarea naturii pe faţada dinspre Atlantic. Apa e rece (baltica uneori înghiaţă); cerul mohorât; aerul umed: multe neguri, mulţi nori şi multe ploi (pe ţărmurile Tamisei abia 12 zile soare tot anul); vânturile sunt puternice, iar în unele ţinuturi aşa de statornice, încât arborii cresc toţi plecaţi spre răsărit sau nu cresc nici de cum; şi dacă te depărtezi de puţinele insule dela ţărm, dai de şesul vast al oceanului, lipsit de insule şi deci neprielnic corăbierului.
În sfârşit, spre răsărit, Europa are o a treia faţadă – continentală, mai greu de hotărnicit .
Dacă privim acum şi desvoltarea vieţii europene, vedem îndată că civilizaţia a mers împrejurul continentului începând cu faţada mediterană, urmând apoi cu cea atlantică, iar azi se întoarce şi spre faţada continentală dinspre răsărit.
Era firesc ca lumina culturii să se arate mai întâi la cei ce trăiau mai în voc pe ţărmurile lipsite de zăpadă ale Mediteranei, unde, pe lângă cereale, mai veniseră dinspre Asia: viţa de vie, măslinul, smochinul şi alte înlesniri ale vieţii. Elenii sunt copiii răsfăţaţi ai acestui mediu prielnic. Dar, pentru geograf şi etnograf, manifestarea cea mai însemnată a civilizaţiei mediterane e imperiul roman, întemeiat de locuitorii peninsulei italice – cea mai armonioasă ca forme, dimensiuni şi poziţie. Nu aşa de muntoasă şi stearpă ca Elada; nu aşa de masivă şi bântuită de secetă ca Iberia, ci având şesuri mărişoare, munţi mijlocii, râuri destule şi clima mai blândă, Italia devine frontonul vieţii istorice în Mediterana. De aci ese statul care cuprind întreg lacul mediteran, dându-i titlul caracteristic: mare nostrum, pe când toate celelalte neamuri şi state nu fuseseră în stare să a o cuprinde toată în acelaşi hotar. – E drept că nici Italia n`a ajuns la domnia acestei mări interne (mare internum), fără să întâmpine împotrivire. Pe ţărmul african, marea metropolă carteginesă i-a stat multă vreme în cale. Dar, şi ca rasă, şi ca organizare de stat, şi ca poziţie geografică, Roma, stăpâna
Italiei, s`a dovedit cu mult superioară; şi, de aceea, faţada de miazăzi a Europei a primit pecetia influenţei italice. Polybiu, care e martor la actul din urmă al luptei epice dintre cele două cetăţi duşmane, arată lămurit de ce Romanii au trebuit să învingă şi de ce încercarea Punilor de a se întinde pe faţada de miazăzi a Europei, în Sicilia, Spania etc., a fost zadarnică. – Pentru istorie, omul de geniu care personifică această biruinţă a Italiei asupra Cartaginei, şi deci a ţărmului european asupra celui african, este Scipio.
A venit apoi pe încetul rândul faţadei atlantice.
Viaţa de toate zilele era aceiaşi la gurile Tibrului, ca şi la gurile Ronului. Dela Alpi până la Pirinei, ţărmul era presărat de colonii greco-italice, iar marea metropolă Marsilia îşi întinse pas cu pas negoţul până spre mările nordice. Staniul, chilinbarul, pieile… soseau în caravane pe cai. Aşa că, cine stăpânea ţărmul dela gurile Rodanului, trebuia să cuprindă azi-mâine toată Galia, iar din Galia era numai un pas până în Britania. Cesar făcu şi acest pas, devenind pentru faţada atlantică ceea ce fusese Scipio pentru cea mediteraneană. Dintre toate operile marelui om de stat, cea mai mare ca dimensiuni şi ca durată e cucerirea pământului dintre Alpi şi Ocean, şi întinderile civilizaţiei romane spre Atlantic.
Tot el, îndată ce a asigurat hotarul apusean, şi-a aruncat ochii şi spre faţada continentală a imperiului: spre linia Rinului şi a Dunării. Însă moartea l-a surprins tocmai când se gândea la o expediţie împotriva Dacilor.
Dar sfârşitul unui om nu poate împiedica desfăşurarea firească a unor evenimente legate de situaţii geografice hotărâtoare. Problema graniţei de răsărit trebuia numai decât deslegată. Dacia, în secolul întâiu după Christos, era mult mai interesată pentru imperiu chiar decât Galiţia.
Într-adevăr, Pontul Euxin era o podoabă faţă de ţărmul atlantic şi cel baltic, unde locuitorii îmbrăcaţi cu piei trăiau ca Laponii de azi. De jur împrejurul Euxinului se ţineau lanţ porturi, oraşe şi colonii cu o vechime aproape de un mileniu. Şesurile scitice fuseseră multă vreme un fel de Americă pentru cei din răsăritul Mediteranei.
Piei neargăsite, seul, peştele sărat, sclavii şi grânele erau cumpărate aproape pe nimic de corăbierii greci care aduceau untdelemn, vin, stofe, şi alte manufacturi mărunţele . Dar, după trecere de atâtea veacuri şi aşezarea Grecilor împrejurul Pontului, începu şi aci o industrie în ateliere mai mici, iar corăbii uşurele, cu fundul teşit, intrau pe gura Dunării şi a Siretului, ducând până departe mărfurile acestea mai ieftine, care alungaseră treptat-treptat produsele fabricelor din Grecia proprie şi din basinul Egeei . Prin urmare, după cum Galia ajunsese un fel de prelungire a Italiei (Romanii bogaţi aveau moşii şi vile în valea Ronului), deasemenea basinul Dunării de jos începuse a intra tot mai mult în sfera vieţii mediteraneene. La acestea se mai adaogă şi împrejurarea că legiunile se clătinaseră din valea Rinului spre valea Dunării, iar flota militară pătrunzând pe gurile Dunării, legionarul ocupase poziţii strategice pe malul stâng . Aşa că romanizarea se întindea mereu dinspre Italia, ca şi cursul apelor, şi se apropia de masivul dacic.
Întrebarea era: unde se va fixa hotarul imperiului? Şi ce va deveni şesul Dunărei de jos şi peninsula balcanică?
Chestia hotarului a fost deslegată de Traian. El e pentru Dacia ceeace fusese Cesar pentru Galia. Domnia lui e un moment hotărâtor pentru etnografia Europei, căci colonizarea romană din munţii şi şesurile stăpânite până atunci de Daci s`a dovedit a fi o operă de dimensiuni seculare – rămânând şi până azi în fiinţă. Astfel, ideia lui Cesar ajunse la întrupare. Dela gurile Rinului până la gurile Dunării, hotarul sprijinit pe ape, pe munţi – şi unde mai trebuia: pe limes şi pe valuri ridicate înadins de legionari – dădu un fel de ţărmuire imperiului şi spre faţada continentală. Rămânea acum să se vadă dacă şi peninsula balcanică va fi definitiv câştigată pentru elementul romanic.
Pe podişul dac şi în şesul dunărean romanizarea mergea de minune. Greutatea toată era la sud de Dunăre şi spre M. Neagră. Ascendentul limbei şi culturei greceşti era atât de mare, în cât, după Traian, militar de modă veche, cu apucături amintind vremurile republicei, vine Adrian, un semi-grec, iar Marcu Aureliu ridică şcoli de filozofie la Atena. Dar ori şi cum, legiunea era un straşnic mijloc de romanizare. Din canabae, viaţa latină radia în vici; satele deveneau romane, iar elementul grec, strâmtorat la oraşe, ar fi ajuns cu vremea să piară. Sub apăsarea militară şi economică a podişului dac, plin de mine şi ocne, şi a şesului plin de vite şi grâne, de care Mediteraneenii aveau şi atunci nevoie, ca şi azi, toată peninsula dintre Egeea, Adriatica şi Pont ar fi căpătat pecetia vieţii romane. Latinitatea s`ar fi întins astfel nu numai pe faţada mediteraneană şi atlantică, ci ar fi cuprins definitiv toată Europa muntoasă şi deluroasă până în stepele dela răsărit de zidul Carpaţilor.
Acum începe însă şi faţada continentală a Europei a da semne de înrâurire asupra istoriei continentului.
Şesul scitic fusese până atunci un ţinut străin şi antipatic celor dimprejurul Mediteranei. Frigul cumplit al iernilor îi înspăimânta (Herodot observase că trebuie să faci foc, pentru ca să vezi iarna noroiu!), netezimea monotonă a stepei iarăşi îi respingea, precum şi viaţa nomazilor care scalpau pe duşmani, întocmai ca Piele-Roşii… Strabo, cu intuiţia sa fină, observase că acest pământ nici nu trebuie socotit la Europa, ci mai degrabă la Asia, faţă de care continentul nostru e o peninsulă.
Şi în adevăr, subordinarea fizică începe acum a eşi la iveală şi sub forma unei subordinări politice. Căci, abia apucase imperiul roman a domoli treptat-treptat pe oamenii pădureţi dinspre Atlantic şi din nordul păduros al Europei, aşezându-i locului ca auxiliari ai armatei şi deci ai culturii latine, şi iată intră în istorie cu o mare intensitate stepa dela răsărit cu roiurile sale de nomazi, de o rasă necunoscută în Europa.
Mai mult de o mie de ani, dela Huni şi până la cele din urmă năvăliri ale tătarilor cari iernau în ţările noastre, istoria Europei a fost adânc înrâurită de acest fenomen care, în ultima analiză, se leagă de antiteza dintre ţinuturile cu climat continental de stepă şi ţările unde ploaia în toate anotimpurile înlesneşte agricultura.
Astfel, cetatea dacică e mereu isbită de valul năvălirilor; iar o parte din năvălitorii de neam mongol se şi aşează împrejurul nostru: Bulgarii la Miazăzi, Maghiarii la Apus şi Tătarii spre răsărit. Aşa că, abia după ce marele tătăresc din veacul al 13-lea se retrage, începe şi plantaţia lui Traian a odrăsli din plin şi a se „întinde ca puhoiul apelor” – după vorba cronicarului Ureche. Astfel, în scurtă vreme, vedem neamul românesc ajuns până la mare, unde Balica stăpâneşte ţinuturile dinspre Varna , iar urmaşul lui Bogdan stăpânind iarăşi până la mare . – În acelaşi timp, în peninsula balcanică, ies la iveală mai multe „Vlahii”.
Din punct de vedere etnografic, momentul acesta e cu deosebire însemnat. Din nou se ivea întrebarea: cine va rămânea stăpân al peninsulei balcanice? Şi trebuie să recunoaştem că, cumpăna părea că se pleacă în favoarea elementului romanic, ca şi pe vremea lui Traian. Grecii, roşi de metafizică şi corupţie, împreună cu elementele slave pripăşite în peninsulă, erau înconjuraţi de elementul român spre miază-noapte; păstorii aromâni circulau peste tot înlăuntrul peninsulei, iar de jurîmprejur , pe mare, puterea republicelor italiene era în floare. Pontul-Euxin era o mare italiană. La Kaffa erau dogi, ca şi la Veneţia. Iar atingerea aceasta dintre locuitorii Daciei şi ai Italiei, pe mare, ar fi îngăduit de bunăseamă o potenţare a vieţii noastre, ca şi în alte ţări în vremea renaşterii. Latinitatea a fi strălucit astfel peste tot ţinutul dintre Adriatica şi Marea Neagră.
Din nefericire un nou val mongolic se revarsă spre Europa: Turcii ocupă Bosforul. Legătura între Români şi Italieni e tăiată. Pontul ajunge lac asiatic: tătăresc la miază-noapte, turcesc la miază-zi. Nomazii iau locul corăbierilor şi marea, atât de înfloritoare mai înainte, cade în umbră.
Rezultatul: 400 de ani ne-am ros puterile în ciocniri cu aceşti năvălitori. Sfârşitul veacului al 14 ne găseşte în picioare sub Mircea, care încheie tratate cu Sultanii, dând daruri, cum făceau şi alţi suverani, – nu tribut. Sfârşitul veacului al 15 ne află tot biruitori cu Ştefan, care trimite steaguri turceşti regilor vecini. După un veac, sub Mihai, luăm încă ofensiva. Dar la 1700 suntem în plină pasivitate, iar la 1800 ajunsesem chiar sub nivelul defensivei (Pasvantoglu). Aşa că abia la 1878 Românii se arată iarăşi la malul Dunării ca putere militară şi politică. În sfârşit, 1914 împinge pe Turci până aproape de Bosfor. Rolul lor negativ, de a fi împiedicat romanizarea şi italienizarea peninsulei balcanice, s`a isprăvit. Care este situaţia etnografică a peninsulei în această a treia reînviere a elementului romanic între Dunăre şi Egeea?
Dela 1829, când Turcii perduseră malul stâng al Dunăreii (raialele şi capetele de poduri) până la 1878, când au perdut şi malul drept, s`a scurs o jumătate de veac, în care cumpăna părea că se pleacă din nou spre noi. Ţinutul dintre Dunăre şi Balcani era cuprins în sfera limbei române, – afară de Deliorman, unde gloata era turco-tătară. În timpul stăpânirii turceşti, elementul bulgar rămăsese legat mai mult de munţi . Iar malul dunărean era turc din punct de vedere militar (cetăţile), şi românesc în sate şi în grosul populaţiei. Începând dela Craina – românească a Serbiei şi ţinutul iarăşi românesc al Vidinului, peste Rahova-românească, Şiştov, Turtucaia şi Dobrogea, păscută de oile Mocanilor, un şir întreg de aşezări rurale făceau să răsune până departe (spre Vraţa) şi chiar în preajma Sofiei, unde Românii dunăreni îşi dau mâna cu Aromânii. De bună seamă, dacă la 1878 nu s`ar fi înfiinţat principatul bulgar, romanizarea ar fi cuprins iarăşi o mare parte din peninsula balcanică.
Desfăşurarea evenimentelor a fost însă alta. Părăsită de valul turcesc, peninsula ni se arată azi cu elementele de la 1400: Grecii – bine afirmaţi în Sud, iar Bulgarii şi cu Sârbii – în plină ofensivă, cu tendinţa de a cotropi chiar teritorii eterogene din punct de vedere etnografic. În sfârşit, Albanezii, reînviaţi o clipă sub forma de stat autonom, şi Italienii aşezaţi de curând la Valona, complică şi mai mult echilibrul etnografic al peninsulei.
Fireşte, rolul statului român e mai întâi de a fi factor ponderator. În ce măsură elementul italo-aromân şi român se va putea afirma între Dunăre, Egeea şi Adriatica, e o chestie a viitorului. Dar nu mai rămâne nicio îndoială că chestia orientală a intrat
într`o fază nouă. Căci acum nu mai e vorba de colţul de Sud-Est al Europei, ci iarăşi, ca pe vremea lui Traian, de întreaga faţadă a Europei către răsărit.
Şi anume: La cel din urmă congres de geografie s`a făcut propunerea ca hotarul dintre Europa şi Asia să fie mutat dela Urali spre Carpaţi, pe istmul dintre cele două mări interne: Baltica şi Pontul. Din punct de vedere geografic, această graniţă este foarte legitimă. Ea poate fi susţinută pe o serie întreagă de temeiuri, începând dela sloiul paleozoic care apasă cutele Carpaţilor terţiari şi până la graniţa fagului care desparte climatul continental, stepie, de Europa peninsulară cu climat apropiat de cel oceanic.
E însă la mijloc şi un temeiu de geografie politică. Rusia nu e stat european, ci asiatic. Împărăţia din dreapta şi din stânga Uralilor, care se întinde la miază-noapte până la malurile Oc. Îngheţat Arctic, iar spre miazăzi până în marginea marilor podişuri ale Asiei Centrale, e din punct de vedere al grupării masselor omeneşti un fenomen nou. Acum două veacuri, sub Petru cel Mare, populaţia Rusiei nu era nici de 14 milioane. Azi e de 160 şi creşte în fiecare deceniu cu 12 mil. Alături de populaţia Americei de Nord, unde într`un singur veac St.-Unite şi Canada au trecut dela vreo 5 milioane la aproape 100 de milioane, îndesirea repede a populaţiei în Rusia (care e un fel de „lume nouă”, ca şi Canada şi St.-Unite) e fenomenul planetar cel mai însemnat în vremurile noastre. În curând imperiul Ţarilor va apăsa cu o greutate economică şi militară de peste 200 mil. Asupra restului Europei, care devine astfel, cum a spus-o Strabo, şi cum o recunosc şi geografii contemporani, o adevărată peninsulă a Asiei!
E vădit, aşa dar, că o nouă fază începe în istoria statelor din Europa de Est. Alături de marea massă mongolă din răsăritul Asiei, unde s`a îngrămădit mai mult de un sfert din toată omenirea; alături de furnicarul din India, şi de marele centru de populaţie din St.-Unite, unde vor fi spre sfârşitul veacului al XX mai multe sute de milioane; alături, în sfârşit, de închegarea unui nou centru de desime în Rusia, mica noastră peninsulă europeană, al apus de istmul ponto-baltic, devine un satelit politic, după cum e şi un satelit fizic al Asiei. De aceia, între cei ce se ocupă de geografie politică s`a auzit de curând o expresie caracteristică: „patriotism european”. Cuvântul e semnificativ: el arată că Europa peninsulară începe a se simţi ca o „unitate” faţă de marile state continentale, întemeiate pe acele mari aglomerări omeneşti, care abia acum intră în istoria lumei. Şi fiindcă uneia din acele mari puteri, colosul rusesc, pentru a respira liber spre ocean, care domină vieaţa economică a epocei, îi trebue Baltica şi Pontul, întreaga Europă peninsulară se află în faţa unui mare conflict de interese. În locul pericolului galben, despre care vorbesc cei ce judecă epoca de azi cu impresii căpătate din istoria timpurilor lui Atila şi Gengischan, se ridică în faţa noastră un „pericol alb” foarte important. – Coeficientul puterii istorice a noului factor e acea creştere de 12 milioane în fiecare deceniu, pe când Europa peninsulară a atins aproape limita creşterii de populaţie.
Din nou aşa dar, nu numai geografii, ci şi oamenii de stat caută (ca şi pe vremea lui Traian) o graniţă a Europei spre răsărit. Iar elementul românesc dela Dunăre şi Carpaţi se află, ca şi acum 19 sute de ani, în faţada de răsărit a Europei, făcând front spre stepa asiatică dintre Pont, Baltica şi Urali.
E drept că, sub Traian, Dacia era singură, ca o cetate înaintată în faţa năvălitorilor. Azi, pe frontul european mai e şi imperiul german, puternic încă (dar în curând prea mic, faţă de cel rusesc), ca şi imperiul eterogen austro-ungar. Aici e aşa dar punctul critic al geografiei politice în Europa, iar chestia orientală se întinde, prin urmare, dela Constantinopol până la Königsberg. Vor fi slavii, şi alte elemente ale monarhiei dualiste, câştigaţi pentru interesele Europei peninsulare? Sau vor gravita spre Slavii asiatici ai stepelor?
Viitorul va răspunde şi la această întrebare. Păstrând însă un punct de vedere apropiat de masivul carpato-balcanic, trei fapte atrag în deosebi luarea aminte a etnografului şi a geografului neprevenit.
1. Între Triest, Varşovia, Odessa şi Atena e un ţinut locuit numai de neamuri mărunte. Nicăeri harta etnografică nu seamănă mai mult a mozaic.
2. Mozaicul acesta e apăsat de blocul german deoparte şi uriaşul bloc rusesc de altă parte – o adevărată Seythia major.
3. Progresul presupune, după legea evoluţionismului, diferenţierea, nu amalgamarea şi nivelarea. De curând, Nansen a căutat să demonstreze tocmai însemnătatea deosebită a naţiunilor mici pentru cultura omenirii.
Prin urmare, tot ţinutul acesta e ca o pepinieră plină de arbori roditori, primejduită de tendinţa nivelatoare a statului moscovit. După flagelul turcesc, care a bântuit răsăritul Europei cinci veacuri şi mai bine, un alt flagel şi mai primejdios se află la orizont.
De aceea, socotim că ar fi o mare pagubă pentru cultura europeană, dacă o înţeleaptă reciprocitate n`ar apăra fiinţa etnică şi politică a tuturor neamurilor din acest ţinut polinaţional.
În orice caz, meridianul istoric al Europei trece pe sub ochii noştri către răsărit. Spania e de mult în declin. De peste mări şi peste ţări, ea s`a întors acasă cu mânile goale – a perdut toate provinciile coloniale. Franţa ştie de asemenea că în America (unde a vândut acum 100 de ani valea lui Missisipi, ca pe o moşie franceză e pe cale de descreştere. Olanda, cu toată întinderea imperiului său colonial, e ca un arendaş care aşteaptă termenul de expirare al contractului unei arende prea fericite… Anglia de asemenea, dela răsboiul cu St.-Unite a înţeles că supremaţia peste mări este tot mai mult o chestie de relaţii comerciale benevole, atârnând de eftinătatea mărfurilor, puterea capitalului, spiritul de întreprindere, poziţia geografică, etc.
Meridianul istoriei se mută aşa dar iarăşi spre răsărit, iar noi suntem tocmai în punctul critic, unde acest meridian va trece în curând.
Generaţia de azi, vrând sau nevrând, va fi de faţă la evenimente cari vor deschide alte mari capitole în istoria Europei peninsulare.
Vechea provincie romană a lui Traian ese deci din nou în evidenţă şi, prin fatalitatea aşezării geografice, va trebui să aibă un rol de seamă în deslegarea acestei mari probleme de geografie politică.
Românii au ajuns din nou între Asia şi Europa.