Gheorghe ILIESCU

Conceptul „naţiune” face obiectul unor dezbateri „amestecate”, de la speculaţii ideologice la analize ştiinţifice. Explicaţiile diverşilor autori sunt influenţate de concepţia lor despre societate sau de interesele oculte ale unor cercuri (centre) politice de putere, interesate să justifice “ştiinţific” tendinţele acaparatoare, expansioniste.
Poziţiile faţă de situaţia naţiunilor sunt polarizate.
Nota comună a teoriilor enunţate este anistorismul, potrivit căruia naţiunea este o entitate atemporală, existând dintotdeauna, independent de condiţiile istorice, sociale şi geofizice: enumerarea unor componente (trăsături) ale vieţii naţionale a popoarelor, de regulă, comunitatea de teritoriu, de limbă, de viaţă economică şi de factură psihică, ce se manifestă în comunitatea culturii, la care s-ar putea adăuga şi altele sau s-ar renunţa la unele dintre ele.
Alternativa la interogările “tradiţionale”, realizate în interiorul unor “discipline ştiinţifice”, este modelul procesual-organic al procesualităţii sociale, întrucât orizontul informaţional pe care îl generează este mai performant şi, ca urmare, poate oferi premisele abordării problematicii naţiunii în modalităţi cuprinzătoare, de maximă generalitate, prin care să se depăşească consecinţele interogărilor efectuate în contexte teoretice, ce pun între paranteze numeroase variabile sociale, îndeosebi cele implicate în reproducerea organizărilor sociale.
Interogarea conceptuală a naţiunilor, ca posibilitate derivată din paradigma procesual-organică, este o modalitate mai performantă de interpretare, întrucât permite: obţinerea reperelor necesare pentru investigarea unitară a naţiunilor ca elemente active ale procesualităţii sociale; realizarea unui model al procesualităţii naţiunilor, suficient de nuanţat, pentru a face posibile investigaţii cu caracter aplicativ; schiţarea unei metodologii de utilizare a modelului procesual-organic al naţiunii, pentru a se efectua studii aplicative, atât analize cu finalitate explicativă, cât şi studii menite a pregăti strategii de intervenţie în procesele sociale implicate în funcţionarea şi reproducerea naţiunilor.
Securitatea este interpretată, din perspectiva politico-militară, ca o expresie a calităţii relaţiilor dintre state, bazate pe principiile dreptului internaţional, pe etica păcii şi coexistenţei paşnice, având, drept esenţă şi finalitate, înlăturarea forţei şi a ameninţării cu forţa din relaţiile internaţionale, asigurarea integrităţii teritoriale, a independenţei şi suveranităţii naţionale.
În consecinţă, securitatea naţională este, de regulă, definită ca rezultantă a fenomenelor ce se produc pe două planuri distincte, dar strâns corelate: planul obiectiv, în care există realmente situaţia de a fi la adăpost de orice pericol, şi cel subiectiv, care se referă la sentimentul pe care-l inspiră perceperea lipsei de ameninţare .
Posibilităţile de evitare a situaţiilor limită decurg, îndeosebi, din capacitatea naţiunii de procesare a informaţiilor.
Implicaţiile acestor stări sunt multiple.
Referirile la principalele genuri de aspecte care condiţionează starea unei naţiuni, includerea în analiză şi a modificărilor ce se produc în concepţiile de agresare a naţiunilor şi statelor justifică afirmaţia: consecinţele contradictorii ale utilizării noilor rezultate ale cercetărilor teoretice, asimilarea lor pentru a spori capacităţile agresive, inclusiv prin strategii subversive de amploare, complică procesele socializante şi necesită elaborarea unor strategii unitare de gestionare a proceselor socializante, îndeosebi a acelor procese de care depinde funcţionarea organizărilor publice în favoarea cetăţenilor.
Aspectele relevate atrag atenţia nu numai asupra complexităţii problemelor cu care se confruntă statele (naţiunile) din perspectiva poziţiei lor în spaţio-temporalitatea care le înglobează, ci şi asupra discernământului pe care oamenii trebuie să-l dovedească, atunci când iau decizii cu privire la starea de securitate/insecuritate, prin aprecierea corectă a riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa ei.
Elaborarea unor studii care să poată fi utilizate în procesul decizional cere abordarea unitară a problematicii riscurilor regionale, care să facă posibilă o concepţie credibilă de gestionare a riscului.
Riscul, pericolul, ameninţarea şi agresiunea la adresa securităţii naţiunii, le înţelegem cu grad diferit de manifestare a forţelor ostile care acţionează din exterior, din interior sau combinativ asupra sistemului de referinţă, în cazul nostru – statul român.
Datele dezbaterii fac loc celor două profesiuni într-o singură direcţie: a semnala cea mai subtilă şi teribilă agresiune ce planează asupra umanităţii. Ea decurge din inadecvarea teoriei la realitate, mai exact, din utilizarea în decizia politică a unui model teoretic inapt, străin de configuraţia reală a terenului la care se aplică.
Posibilitatea ca naţiunile şi statele să fie agresate, modalităţile tot mai diversificate de concepere a agresiunilor şi, îndeosebi, dezvoltarea în ultimele decenii a concepţiilor de agresare informaţională ca alternative la clasica agresiune armată fac ca analiza problematicii socializării cetăţeneşti să nu fie satisfăcătoare dacă nu se interoghează distinct cerinţele socializării care decurg din realitatea agresiunilor.
Cu cât decalajele teoretice diferenţiază mai mult posibilităţile de organizare a acţiunilor şi de pregătire a oamenilor, cu atât naţiunile care nu ştiu să asimileze teorii performante şi să organizeze folosirea lor inclusiv în domeniul apărării sunt mai vulnerabile. Este de domeniul evidenţei că asimilarea şi utilizarea cercetării teoretice de vârf în domeniul apărării presupune şi reconsiderări ample în socializarea cetăţenilor, astfel încât ei să poată acţiona cu eficacitate în noile orizonturi informaţionale.