Francisc TOBĂ

Am fost, ca simplu turist, la Praga, în zilele reuniunii Alianţei, atunci când România a păşit prin uşa ce fusese întredeschisă la Madrid. Oraşul a beneficiat, pe de o parte, de măsuri excepţionale de securitate şi, pe de altă parte, de o evidentă indiferenţă din partea locuitorilor faţă de tensiunea lucrărilor. Pentru noile candidate, pulsurile naţionale s-au racordat temporar la pulsul reuniunii la vârf a NATO.
Pentru România s-a încheiat lunga şi obositoarea aşteptare şi a început un alt drum, mult mai anevoios şi costisitor: aderarea la structurile Alianţei. Va fi oare un demers încununat de succes? Argumentele oferite de sondaje sau diferitele valori ale unor comisii din NATO trebuie materializate în acţiuni concrete la nivel naţional. Opinia generală referitoare la evoluţia NATO în intervalul decembrie 1989 – noiembrie 2002 avansează ideea unui curs ascendent de adaptare a Alianţei la noul mediu de securitate. Abordarea scientizată a acestei problematici ne obligă să contrapunem poziţiilor optimiste ale diferitelor oficialităţi de la Washington sau Bruxelles, referitoare la creşterea constantă a puterii militare şi a rolului NATO în ecuaţia securităţii regionale şi globale, realitatea şi opiniile experţilor din mediul academic, atât din SUA, cât şi din Europa Occidentală. În acest sens, remarcăm poziţia reputatului analist german Josef Joffe, cercetător asociat al Institutului OLIN de Studii Strategice al Universităţii Harvard şi editor al jurnalului Die Zeit din Hamburg. În cadrul unui articol intitulat “După un an: Puterea, scopul şi strategia politicii externe a SUA după octombrie 2002”, publicat în revista americană The National Interest, el apreciază că, în perioada 1990-2002, SUA, şi nu NATO, şi-au mărit puterea militară, configurând o reală prăpastie între capabilităţile de securitate ale celor doi actori internaţionali.
În ultimul deceniu al mileniului al doilea, Statele Unite au continuat singure cursa înarmărilor, realizând un decalaj nemaiîntâlnit în istorie, între naţiunea americană şi restul lumii. Bugetul apărării din anul 2002 al SUA s-a ridicat la 377 miliarde de dolari, aproape egal cu totalul cheltuielilor militare ale restului lumii. Dacă se va menţine acest ritm, atunci SUA vor aloca pentru apărare, la nivelul anului 2007, impresionanta sumă de 450 miliarde de dolari. Statele europene, membre ale NATO, au avut o altă abordare referitoare la nivelul alocărilor pentru apărare; ele şi-au impus o reducere graduală a resurselor alocate, determinând fragilizarea constantă a consensului politic tradiţional din interiorul Alianţei. Experţii afirmă că, fără consens şi solidaritate politică, orice alianţă militară nu are nici un viitor! Josef Joffe, alături de alţi analişti, susţine că NATO, constituită iniţial ca Alianţă antisovietică, se apropie de finalul mandatului.
Pentru o jumătate de secol, SUA, prin intermediul aşa zisului “NATO I”, au apărat Europa Occidentală împotriva “pericolului roşu”. După căderea zidului Berlinului, statutul Europei Occidentale, acela de “protectorat militar american”, nu îşi mai justifică existenţa (reunificarea Germaniei este considerată, de experţii politico-militari, ca “primul val” al extinderii NATO). Apogeul “Războiului Rece” îl constituie, conform experţilor, perioada 1975-1985. După retragerea din Vietnam (1975), SUA şi-au focalizat resursele în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, transformând-o într-o formidabilă maşină de luptă. În acea perioadă, fosta URSS a făcut o greşeală strategică, care i-a fost fatală: a acceptat competiţia cu SUA şi NATO în domeniul înarmărilor. În intervalul 1985-1989, NATO dispunea de peste un milion de soldaţi (275.000 erau americani) în Europa Centrală şi aproximativ 860.000 de luptători în sud-estul Europei. După retragerea cu peste 2.500 de kilometri a celor 370.000 de militari sovietici din Germania de Est, NATO şi-a pierdut dramatic rolul său strategic. Acest proces a început odată cu dizolvarea Tratatului de la Varşovia, la 1 iulie 1991, şi retragerea ultimului militar sovietic la 31 august 1994. Practic, în 1994, Alianţa şi-a îndeplinit misiunea pentru care, în 1949, la Washington, s-a semnat certificatul ei de naştere. Opinia cercetătorilor neutri, din diferite institute de analiză şi cercetare, avansează următoarea concluzie: NATO a colapsat ca mecanism de securitate militar colectiv datorită unificării Germaniei, realizată surprinzător la 3 octombrie 1990, şi a destrămării “lagărului comunist”. Dispariţia zidului Berlinului a pus capăt divizării Europei, realitate care justifica atât existenţa Alianţei Nord-Atlantice, cât şi consistenta prezenţă militară a SUA în Europa. Disoluţia Tratatului de la Varşovia ar fi trebuit, conform logicii apariţiei şi evoluţiei NATO, să determine simultan dezintegrarea Alianţei.
Nici astăzi, pentru opinia publică americană, nu este foarte clar de ce acest proces firesc nu a avut loc. Decidenţii politici de la Washington au înţeles că influenţa SUA în Europa s-ar diminua dramatic dacă NATO ar dispărea. Din aceste motive, Alianţa s-a angajat pe drumul dificil al adaptării, al reformelor. Acest demers inovator, în intervalul 1990-2002, s-a redus doar la declaraţii, fără a fi realizată o fundamentare legală. Un rezultat vizibil al acestui dificil proces îl constituie diminuarea unităţii de gândire şi acţiune în cadrul mediilor Alianţei.
Spre deosebire de Statele Unite, ţările europene nu-şi propun să se constituie într-o putere militară de nivel global, cu capabilităţi de proiecţie a acesteia în orice punct al pământului. Operaţiunile militare de impunere a păcii în cadrul războiului din Golf, sau, mai recent, acţiunea aeriană “Forţa Aliată” din spaţiul fostei Iugoslavii, au constituit tentative de revitalizare a coeziunii interne a NATO. Operaţiunile din spaţiul fostei Iugoslavii au subminat grav atât credibilitatea Alianţei, cât şi viabilitatea prevederilor Tratatului de la Washington, care stă la baza existenţei NATO. Bombardamentele efectuate de forţele aeriene ale Alianţei în Balcani au umbrit festivităţile Reuniunii la nivel înalt de la Washington, din martie 1999, consacrată celor 50 de ani de existenţă a NATO. Noul concept strategic, avansat de experţii Alianţei, care permite NATO să lanseze operaţiuni militare şi în afara zonei de responsabilitate (faimosul “nonarticle five”), se dovedeşte o piatră de încercare de o dimensiune aproape insurmontabilă. Adoptată printr-o simplă declaraţie politică, fără a fi ratificată, şi, deci, fără un temei legal, această nouă viziune strategică a determinat o reţinere aproape făţişă a membrilor Alianţei referitor la implementarea ei; o excepţie notabilă o constituie Marea Britanie. Invitaţia SUA adresată membrilor NATO de a mări alocările bugetare pentru apărare, în vederea reducerii decalajului tehnologic militar existent, a generat un neaşteptat efect contrar: europenii şi-au redus nu doar bugetele pentru apărare, ci şi efectivele în proporţie de 25 până la 50%. Concomitent cu acest proces, s-a conturat o soluţie pur continentală: Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare. Uniunea Europeană, cea mai importantă entitate economică a lumii, având însemne şi monedă unică, a decis că se impune, pentru gestionarea securităţii continentale, configurarea unei arhitecturi proprii europenilor. Această decizie a generat o reacţie strategică a Washingtonului – lărgirea NATO! O analiză obiectivă a potenţialului militar propriu celor şapte state invitate la Praga demonstrează caracterul tot mai politic al Alianţei. România, în mod cert, deţine atuurile care-i conferă dreptul de a se considera furnizoare de securitate.
“Seismul” de la 11 septembrie 2001 constituie un alt moment cheie al destinului Alianţei. Atacurile teroriste au dovedit “fragilitatea forţei” şi necesitatea redefinirii mediului de securitate internaţional. Cruciada declanşată de SUA împotriva terorismului global a pus Alianţa în faţa unor noi dileme. Unele state membre ale NATO privesc cu un “optimism rezervat” succesul atacării Afganistanului, iar o eventuală participare, cu trupe, la înlăturarea lui Saddam Hussein a adus, de exemplu, întreaga societate germană în stare de maximă nervozitate cu ocazia alegerilor din toamna anului 2002. Implicarea NATO în “cruciada” împotriva terorismului internaţional o găseşte complet nepregătită să susţină acţiuni militare împotriva unui inamic indefinit, fără localizare geografică sau apartenenţă statală, şi fără obiective care pot fi atacate şi neutralizate. Intervenţia militară multinaţională din Afganistan este dificil de evaluat de către experţii militari. În această primă etapă a luptei împotriva terorismului nonstatal, Federaţia Rusă a exploatat remarcabil oportunitatea de a stăvili, prin acordul dat aviaţiei militare americane de a folosi infrastructura proprie din regiune, răspândirea fundamentalismului islamic în unele dintre fostele republici sovietice. Pentru acest gest, preşedintele Putin a obţinut la Roma, la 22 mai 2002, un sprijin financiar de 22 miliarde de dolari din partea instituţiilor bancare internaţionale, la sugestia şefilor de state care au consfinţit statutul de partener strategic egal al Rusiei cu NATO (documentul semnat se intitulează Declaraţia privind relaţiile NATO – Rusia). Chiar dacă, la Praga, Federaţia Rusă nu a fost invitată să adere la NATO, ea beneficiază de apartenenţa la un organism operant, numit Consiliul NATO – Rusia. În cadrul acestei structuri, NATO şi Rusia, având drepturi egale, vor decide în domenii ca: operaţiunile de menţinere a păcii, reformele în domeniul militar, proliferarea armelor de nimicire în masă, acţiunile de cercetare-salvare, apărarea antirachetă, lupta împotriva terorismului ş.a. Cu toate că Rusia nu are dreptul de a bloca deciziile NATO, nu trebuie uitată calitatea de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Dreptul său de veto este suficient pentru a bloca NATO indirect. Oficialii de la Praga au găzduit reuniunea la nivel înalt în aceeaşi sală în care s-a decis dizolvarea Tratatului de la Varşovia. După două zile de lucru (21 şi 22 noiembrie 2002), s-a hotărât, pe de o parte, invitarea a şapte state să adere la NATO şi, pe de altă parte, să se realizeze un “NATO transformat”, conform Declaraţiei de la Praga, document semnat de şefii statelor membre ale Alianţei. Din perspectiva unor analişti americani, acest “NATO II” nu va mai fi o alianţă militară, în sensul strict al conceptului, ci o asociaţie de naţiuni din care face parte şi Rusia. În acest mod, putem explica noua poziţie a Moscovei faţă de lărgirea Alianţei. NATO II, în opinia noastră, va constitui un “rezervor” de potenţiali parteneri ai SUA, identificaţi ad-hoc, în raport cu opţiunile militare ale Washingtonului, conform Doctrinei Rumsfeld.
Ministrul american al apărării, Donald Rumsfeld, a sintetizat această nouă paradigmă astfel: “misiunile determină coaliţia, şi nu invers”. NATO se poate confrunta cu un real efect de bumerang al acestei abordări strategice. Germanul Joffe emite următoarea previziune: în perspectivă, NATO II, dominată de hiperputerea militară a SUA, va evolua conform modelului “roţii cu spiţe variabile”. Conform acestui model conceptual, Statele Unite ale Americii vor deţine rolul de “hubes and spokes” (butuci şi spiţe). În raport cu interesele Washingtonului, vor fi selectate spiţele, adică statele membre ale NATO dispuse să participe la diferite proiecte militare americane. Paradoxal, una dintre “spiţele” de bază va fi Rusia, apreciază Joffe. Şi noile state invitate să adere la NATO vor beneficia de acest statut. Rolul rezervat României în cadrul intervenţiei din Afganistan sau Irak constituie o realitate care confirmă că ne aflăm în procesul de implementare a acestei noi paradigme.
Doctrina Bush, referitoare la războiul declarat terorismului global, care poate fi sintetizată prin expresia “cine nu este cu noi este împotriva noastră”, i-a determinat pe mulţi analişti să răsfoiască documentele referitoare la Doctrina Truman. Cele două doctrine, Bush şi Rumsfeld, determină un nou set de dileme pentru membrii Alianţei. Viitorul va obliga aceste state să-şi nuanţeze şi să-şi definească poziţia; o nouă paletă de disfuncţionalităţi va tulbura apele Alianţei.
Din perspectiva noastră, “lărgirea viguroasă” a Alianţei va determina “diluarea” şi marginalizarea ei treptată. Uniunea Europeană se teme că SUA au intenţia de a transforma NATO într-un simplu instrument al politicii externe americane. Aceasta poate explica reţinerea statelor europene de a “cupla” rapid şi necondiţionat la proiectele Washingtonului.
Reuniunea la nivel înalt de la Praga, pentru a realiza un “NATO transformat”, a decis: (1) constituirea Forţei de Răspuns a NATO, care va deveni operaţională parţial până în toamna anului 2004 şi, în conformitate cu deciziile Consiliului NATO, va acţiona pentru gestionarea crizelor exclusiv din spaţiul european; o decizie referitoare la structura finală a acestei forţe se va lua în cursul anului 2003; (2) NATO II va fi supus unei reforme instituţionale fără precedent din perspectiva conceptului “Nevoile Militare Minime”. Alianţa, în viitor, va dispune de două comandamente strategice, astfel: Comandament Operaţional în Belgia, care va planifica şi conduce “Combined Joint Taskforce”; Comandament pentru Transformare în SUA, având ca obiectiv adaptarea Alianţei prin restructurare şi promovarea interoperabilităţii; (3) fiecare stat membru s-a angajat să-şi dezvolte capabilităţi naţionale în domeniile privind apărarea împotriva armelor chimice, bacteriologice, radiologice şi nucleare, cercetarea şi supravegherea terestră, aeriană şi maritimă, comanda, controlul, comunicaţiile şi informaţiile, transportul aerian strategic, apărarea antiaeriană şi antirachetă, alimentarea din aer a avioanelor ş.a.
Reuniunea de la Praga s-a remarcat şi prin faptul că, pentru prima oară, Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică şi-au proclamat autonomia una faţă de cealaltă. Astfel, pe data de 16 decembrie 2002, la Bruxelles, NATO şi UE au parafat un parteneriat strategic, prin adoptarea unei Declaraţii Comune care admite iniţierea de acţiuni comune, în special în Balcani. Această “Declaraţie NATO-UE asupra politicii europene de securitate şi apărare” a fost semnată în prezenţa secretarului general al Alianţei, George Robertson, şi a înaltului reprezentant al UE pentru relaţii externe, Javier Solana. Documentul permite europenilor să utilizeze mijloacele de planificare şi de logistică ale NATO, inclusiv în domeniul intelligence. Acordul, vizat de mult timp de Uniunea Europeană, a primit undă verde în data de 13 decembrie 2002, la reuniunea Consiliului Permanent al Alianţei, după ce, timp de doi ani, Grecia şi Turcia au blocat acest proces.
Cotidianul britanic Telegraph remarca intenţia UE de constituire, la Bruxelles, a unui “Euro-Pentagon” condus de un şef al apărării, care va avea dreptul de a lansa operaţiuni militare oriunde pe Glob. Declaraţia semnată la Bruxelles subliniază că 11 septembrie 2001 a demonstrat faptul că apărarea naţională se dovedeşte insuficientă. Din aceste considerente, Forţa de Reacţie Rapidă, care va avea un efectiv de 60.000 de luptători, va putea acţiona în străinătate pentru a “risipi ostilitatea”, abordare care diminuează considerabil caracterul umanitar al acestor intervenţii. Această opţiune a determinat îngrijorarea statelor Uniunii Europene nemembre ale NATO şi a celor neutre, precum Austria, Suedia, Finlanda şi Irlanda.
Pentru prima dată în istoria relaţiilor NATO-UE, aceasta din urmă a promovat documentul European Capabilities Action Plan, asupra căruia atât NATO, cât şi SUA nu au nici un control. Din această perspectivă, momentul Praga nu a adus clarificările aşteptate privind rolul şi locul NATO II în cadrul procesului de gestionare a securităţii europene. Abordarea tot mai unilaterală de către SUA, bazate pe uriaşul lor potenţial militar şi interesele lor globale, a misiunilor decise de Washington constituie un serios motiv de distanţare din partea Europei. Consecinţa vizibilă a acestui proces se răsfrânge inevitabil asupra viitorului Alianţei. Uniunea Europeană se dovedeşte extrem de rezervată faţă de noua doctrină militară americană, care preconizează, la nevoie, aprobarea şi executarea unor lovituri “preventive” împotriva statelor bănuite că susţin terorismul internaţional; poziţia diferitelor capitale europene prefigurează intenţia de neangajare a acestor ţări alături de SUA în asemenea operaţii.
Analistul american Pierre Hassner, înaintea reuniunii de la Praga, aprecia că SUA şi aliaţii lor din Europa Occidentală se află pe poziţii diametral opuse în problema păcii şi războiului. Pe de o parte, preşedintele George W. Bush a declarat război terorismului global, iar, pe de altă parte, UE susţine constant apelul la soluţiile diplomatice. Experţii internaţionali apreciază că, la ora actuală, demersurile războinice americane nu sunt fundamentate nici pe o politică externă, nici pe o strategie coerentă de acţiune în cadrul acestei cruciade antiteroriste sau o strategie a gestionării întregului spectru de riscuri şi ameninţări ale noului mediu de securitate internaţional.
Atacul terorist de la 11 septembrie s-a dovedit un adevărat “seism psihologic” pentru poporul american. S-a demonstrat, ca de atâtea ori în istoria lumii, că fiecare Ahile are un călcâi! Fragilitatea forţei impune noi abordări conceptuale în procesul complexităţii globale. Analiştii americani apreciază anul 2002 ca fiind “cel mai dezastruos de la Marea Criză din 1929 încoace”, opinie confirmată şi de performanţele cel puţin mediocre ale economiei americane. Din aceste considerente, în opinia noastră, lansarea Americii pe două fronturi se dovedeşte plină de riscuri; pe de o parte, cruciada externă împotriva terorismului, iar, pe de altă parte, instituirea Homeland Security Department, ambele focalizate pe terorismul global, vor impune alocarea de resurse financiare şi umane de o amploare fără precedent. Evaluarea consecinţelor hotărârilor adoptate la Praga trebuie corelată cu evaluarea similară a momentului Copenhaga, din 12-14 decembrie 2002. Integrarea a încă zece ţări europene – Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia şi Ungaria – a definit un spaţiu geostrategic, demografic şi economic de primă mărime.
Începând cu 1 mai 2004, peste 450 milioane de europeni vor fi definiţi de aceeaşi monedă şi aceleaşi aspiraţii de unitate şi dezvoltare. Din aceste considerente, Uniunea Europeană, cea mai importantă entitate economică a lumii, nu va admite ca problemele ei de securitate să fie gestionate de centre de decizie care nu aparţin spaţiului european.
Astăzi, România trebuie să gestioneze simultan două foi de parcurs: aderarea la NATO şi integrarea în UE. Apreciem că direcţia NATO ne obligă să parcurgem etape care generează resursele impuse de calitatea de membru al Uniunii Europene. România, având un produs intern brut de aproximativ 1.700 dolari pe locuitor (ultima dintre ţările admise la Copenhaga are 3.000 dolari pe cap de locuitor), 47% din populaţia activă lucrând în agricultură şi 30% în industrie (15% constituie pragul impus de UE), decidenţii politicii, nu doar cei din sfera securităţii naţiunii, au dificila misiunea de a proiecta şi implementa soluţii benefice, chiar dacă unele dureroase sub aspect social, pentru următorii 10-20 de ani.
Pentru acest gen de soluţii, amplul la expertiza ştiinţifică este absolut necesar.