Mircea DOGARU

Privilegiul istoriei, ca ştiinţă a evoluţiei societăţii umane, abordată sine ira et studio, este acela de a opera cu date exacte, independente de realităţile politice ale prezentului, date care pot fi ignorate de factorii politici conjuncturali o perioadă de timp, dar nu eludate. În rândul acestora se înscriu şi datele referitoare la spaţiul etnogenetic, arealul şi programul de luptă pentru realizarea unităţii politice româneşti, a căror ignorare, cerută în plină epocă de vehiculare a principiilor “materialismului dialectic şi istoric” privind cercetarea ştiinţifică, obiectivă, au văduvit parţial poporul român de propriul său trecut, în intenţia declarată de a nu “supăra” sau “deranja”, de a menaja, în numele unităţii sistemului socialist, susceptibilităţile vecinilor vinovaţi faţă de acel rapt teritorial şi intoleranţă.
România, fiind situată geopolitic în zona centrală, între cele două sfere, soarta sa a fost pecetluită, Germania nefiind “din punct de vedere politic cointeresată” în ceea ce privea teritoriile sale răsăritene.
La 26 iunie 1940, orele 2200, guvernul României primea nota ultimativă semnată de Molotov, privind cedarea teritoriilor sale răsăritene dinspre Prut, Nistru şi Marea Neagră. La încercarea de a câştiga timp, în speranţa iluzorie că Germania şi celelalte state occidentale se vor împotrivi agresorului, sau că acesta va accepta negocieri, a urmat a doua notă ultimativă, din noaptea de 27/28 iunie 1940, dând termen de gândire până la orele 1200 şi de evacuare în patru zile a teritoriilor pretinse sub ameninţarea cu războiul . De altfel, în ziua de 28 iunie 1940, trupele Armatei a 9-a sovietice au trecut Nistrul prin cinci puncte, începând ocuparea teritoriului menţionat. Astfel, României i-au fost răpite provinciile “Basarabia”, “Bucovina” de Nord şi Ţara Herţei, însumând circa 50.500 km2 şi 3,7 milioane locuitori, în mare majoritate români. Sud-estul acestui teritoriu (Basarabia istorică) şi nordul (Bucovina şi Herţa cu circa 6.000 km2) vor fi încorporate Ucrainei, cu populaţia lor de circa 1.668.119 locuitori, restul, la care se ataşau teritorii româneşti din stânga Nistrului, constituind, prin hotărârea Sovietului Suprem din 2 august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi Republica Moldova).
Realitatea, astăzi uitată sau ucisă prin deznaţionalizare, evidentă la începutul secolului XX şi în secolele anterioare, era aceea evidenţiată la 1714 de istoricul sas Georg Soterius: “Românii sunt acele populaţii europene care stăpânesc nu numai Valahia şi Moldova şi care se întâlnesc şi în mai aproape toate localităţile din Transilvania unde chiar şi alcătuiesc comunităţile săteşti în întregime, ba se întind şi dincolo de Dunăre, până în Grecia şi Dalmaţia / … / Grecii îi numesc Blachos, de unde a derivat latinescul Blachi sau valahi şi săsescul Blôch. Ei înşişi se numesc Rumuni sau Romani, de unde opinia că ei s-ar trage din romani, ceea ce este numai în parte adevărat, întrucât coloniile romane s-au amestecat cu neamurile scitice şi dace după vremurile lui Aurelian şi din acest amestec îşi trag obârşia românii .” Într-adevăr, spaţiul etnogenetic de cultură şi civilizaţie românească, spaţiu al României Orientale din secolele VII-VI, corespunde în bună măsură spaţiului tracic nord-balcanic, acoperind o bună parte a Europei Centrale, Răsăritene şi Sud-Estice între Dunărea de mijloc în Pannonia, Carpaţii Slovaciei, Nipru şi Marea Neagră, linia Skok-Jireèek-Philippide (sud-estul Albaniei, nordul Greciei, Rumelia).
Un popor “miracol” care, prin întreaga sa istorie, prin contribuţia adusă la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei, a configuraţiei etnice şi statale continentale, aparţine în egală măsură Europei Centrale, Răsăritene şi Sud-Estice.
Drama poporului român care “a trăit asediat” a constat în situarea sa geopolitică “în calea răotăţilor”, potrivit cronicarului Grigore Ureche (circa 1590-1647). În acelaşi timp, însă, permanenta ameninţare externă a avut un rol pozitiv în păstrarea conştiinţei autohtoniei, descendenţei traco-romane şi moştenirii latine, a unităţii de limbă, cultură materială şi spirituală, impulsionând factorii politici de decizie români, spre realizarea unităţii statale in integrum până în “secolul naţionalităţilor”, când s-a simţit nevoia unei reanalizări a concepţiei privind Unirea. Hotărârea, dictată de bun simţ şi logică şi expusă cu începere din 1913, a fost aceea a realizării unităţii politico-statale doar în spaţiul carpato-danubiano-pontic (Moldova între Carpaţi şi Nistru, Muntenia între Carpaţi şi Dunăre, Dobrogea între Dunăre şi Marea Neagră, Banatul, Crişana, Partium şi Maramureşul între Carpaţi şi Tisa, Transilvania în centru) şi renunţarea la “atoli”, a căror populaţie românească urma să fie sprijinită doar sub aspect cultural şi religios, urmând să se integreze cu specificul său în sânul popoarelor nou formate în spaţiul românesc. A fost un program minimal realizat integral doar în anul Marii Uniri, 1918, parţial eludat de conferinţele de pace de la Trianon şi Sevres în favoarea Ungariei şi a Regatului sârbo-croato-sloven, şi compromis după 1939 de intervenţia marilor puteri continentale. Pentru că românii au trăit şi continuă să trăiască drama poporului de veche obârşie, cultură şi civilizaţie, plasat la interferenţa sferelor de interese ale Orientului şi Occidentului. “Când Nordul a vrut să meargă spre Sud, când Apusul a vrut să se atingă cu Răsăritul, aici s-au întâlnit” , concluziona savantul Nicolae Iorga (1872-1940). Mai marii lumii i-au neguţat în secret soarta, ca fiinţă etnică, politică, economică, socială şi spirituală, la Tilsit (1807), Moscova (1939), Teheran (1943), Yalta (1945) şi, mai recent, Malta (1989), plasându-i de fiecare dată rezultatul luptei pentru împlinirea aspiraţiilor sale legitime sub semnul incertitudinii. Iar faptul că a reuşit să ocolească adversităţile şi să supravieţuiască de fiecare dată constituie esenţa a ceea ce istoricii şi politologii ultimelor două secole au numit “miracolul românesc”.