Gheorghe NICOLAESCU
MOTTO: „…oamenii urmează aproape întotdeauna drumurile pe care le-au urmat alţii şi lucrează în toate faptele lor prin imitaţie.” (N. Machiavelli, “Principele”, cap.VI)
Lumea se transformă într-un ritm care, de aproape 12 ani, are efecte din ce în ce mai imprevizibile asupra tuturor statelor.
Conceptelor de „globalizare” şi „interdependenţă” li se contrapune fragmentarea statelor şi balcanizarea lumii. De fapt, prin renaşterea puterilor învinse în al doilea război mondial, istoria se repetă, extrapolată pe alte dimensiuni, că doar evoluăm în secolul XXI, dar marcată în fond de aceleaşi interese; politica internaţională pare a fi dominată de convingerea că „vechii demoni vor reîncepe să danseze pe vechile lor morminte”.
Scenariile luptei între civilizaţia Nordului împotriva unei alianţe confucio-islamică au luat locul celor care preziceau „sfârşitul istoriei”, „victoria democraţiei şi liberalismului” sau a celei privind „noua ordine mondială”, teorie preluată cu mare tam-tam ideologic şi de unii foşti lideri ai ţărilor din blocul sovietic, în care rolul „dinamizator” şi chiar conducător în „noua ordine mondială” bineînţeles că trebuia să revină ţărilor socialiste, singurele purtătoare de progres social. În comparaţie cu ceea ce a fost înainte de căderea zidului Berlinului, situaţia este cu desăvârşire schimbată.
Geopolitica a cunoscut un succes fulminant în perioada interbelică, fapt care a inspirat un puternic curent de gândire în Germania.
Este evident că geopolitica este o disciplină care analizează raporturile dintre factorii geografici şi opţiunile politice în termenii de posibilităţi şi condiţionări impuse de factorii opţiunilor şi că în exerciţiul politic întotdeauna s-a făcut uz de geopolitică, fără însă a se folosi termenul ca atare în mod conştient – şi aceasta încă din primii ani de după cel de-al doilea război mondial.
În esenţă, reapariţia termenului de geopolitică se datorează următorilor factori principali: sfârşitul ideologiei lumii bipolare; substituirea ordinii mondiale stabilite la Yalta, cu dezordinea naţiunilor; dificultăţile în „instaurarea unei noi ordini mondiale”; o mai mare autonomie a puterilor mijlocii, derivată din fragmentarea sistemului internaţional; contraponderile globalismului şi interdependenţelor economiei şi societăţii informaţiilor; aşa-zisa balcanizare a lumii şi a etnonaţionalismelor; impactul asupra sistemului internaţional al noilor tehnologii, fie militare, fie pentru producerea de bogăţie; apariţia noilor actori internaţionali, cum ar fi ţările din sud-estul Asiei; fundamentalismul, religiile, societăţile multinaţionale; unificarea Germaniei şi repercusiunile acesteia asupra echilibrului european şi mondial; modificarea suferită de către principalii actori de pe scena internaţională erodaţi, pe de o parte de instituţiile supranaţionale, de localisme, regionalisme şi tribalism, iar pe de altă parte de puternice forţe transnaţionale, cum sunt cele economice, financiare, cibernetice, cu efecte conjuncte care au transformat inclusiv conceptul şi conţinutul de suveranitate. Vorbind de geopolitică, aprofundând cunoaşterea, metodologiile şi tematicile, mai mult sau mai puţin conştient, se încearcă, de fapt, să se facă faţă sfidărilor incertitudinilor şi schimbărilor care se produc în lumea de azi. Cu alte cuvinte, se încearcă să se definească propriile interese naţionale în contextul unui sistem internaţional care a suferit profunde mutaţii şi politicile necesare, în scopul ajungerii într-o lume tot mai puţin incertă şi tot mai competitivă din punct de vedere politic, economic, strategic şi tehnologic.
Determinismul geografic, atât de drag şcolii haushoferiene, tinde să fie refuzat astăzi. La modul general vorbind, geografii academici tind să situeze geopolitica în contextul strict al ştiinţelor geografice – ceva sinonim geografiei politice, neîngăduindu-i-se astfel statutul de disciplină. Politologii internaţionalişti şi geopolitici, în sensul strict al termenului, afirmă apartenenţa geopoliticii la ştiinţele politice, chiar dacă şi aici apar nuanţări memorabile. Unii afirmă că geopolitica nu există în natură, ci doar în literatură, şi că se identifică cu istoria gândirii geopolitice.
Noua geopolitică este, în plus, regională şi locală.
Nu există „principii” şi nici „legi geopolitice” obiective. Există doar un mod subiectiv într-o gândire geopolitică naţională determinată şi sunt utilizate doar pentru elaborarea ipotezelor, teoriilor, reprezentărilor şi scenariilor politice.
Vorbind de ipotezele geopolitice, s-a ajuns la un punct fundamental al problemei pe care o examinăm: cel privind natura geopolitică.
Ipotezele geopolitice nu sunt nici neutre, nici obiective.
Evaluările geopolitice au devenit, astfel, mult mai complicate decât erau, de exemplu, în perioada „lumii bipolare”, sau atunci când Statele erau în măsură să controleze toţi actorii şi forţele care operau pe teritoriul de responsabilitate. Subiectele geopoliticii au evoluat şi s-au diferenţiat din punct de vedere calitativ. Nu mai există doar statele şi acele forţe care, în prezent, erodează autoritatea acestora de sus (ex. O.N.U., U.E.), de jos (ex. regionalismele) şi din zonele laterale (cum ar fi, de exemplu, fundamentalismele transnaţionale sau religioase şi finanţa internaţională).
Raportul dintre geopolitică şi geostrategie a fost mai puţin studiat decât acela dintre geografia politică şi geopolitică, poate nu doar pentru că dimensionarea strategică are o incertă imagine materializată de conceptele privind „raţiunea de stat” şi „raţiunea militară”, şi pentru că strategia, ca, de altfel, şi geopolitica, nu există în natură doar în literatură, dar şi pentru că este frecvent folosit termenul de „mare strategie”, care prezintă numeroase afinităţi cu politica şi care este des folosit ca un sinonim al politicii globale de securitate.
Una dintre criticile cele mai ascuţite din contextul gândirii geopolitice, din antichitate până în zilele noastre, se referă la pretenţia de scientificare, care se lărgeşte în mod inevitabil în determinismul ambiental. Aceste critici nu par în mare parte nefondate şi ar trebui să fie oricum abordate în cadrul unei aprofundări globale a determinismului politic.
. Determinism este chiar şi mesianismul, care situează interesele şi politica unei naţiuni pe o presupusă voinţă divină, sunt „destinele în manifestare”, sunt „superioritatea”, apelul la „drepturile istorice” provocate de Maroc în „marşul verde” din Sahara ex-spaniolă şi de Irak pentru invadarea Kuweitului sau în toate conflictele etnice actuale, mai ales din spaţiul ex-iugoslav. Deterministe sunt şi toate teoriile geopolitice „clasice” în varianta studierii lor în manieră reductivă şi schematică – cum ar fi aceea privind puterea continentală a lui Mackinder, „puterea maritimă” a lui Mahan, cea „peninsulară” a lui Spykman sau cea aeriană a lui Seversky, care se pretind a fi ştiinţifice şi obiective şi, deci, normative, şi nu simplist probabilistice şi euristice.
Determinismul şi obiectivitatea diferitelor teorii sau propuneri geopolitice sunt doar instrumentale şi legate de interesele şi proiectele politice care le elaborează. Altă dată, determinismul este doar aparent.
Tentaţia determinismului în geopolitică este alimentată, după cum am mai menţionat, de enorma valoare propagandistică a hărţii geografice. Cartografia este considerată în mod obişnuit o tehnică (sau o ştiinţă). Totodată, opţiunea pentru tipul de proiecţie al şcolii şi al nivelului de analiză este cu totul altul decât obiectiv şi neutru.
În lumea post-bipolară, garantarea securităţii şi apărării comune europene doar prin desfăşurarea forţelor terestre pe linia de apărare avansată din Europa Centrală, precum şi a unor consistente forţe terestre şi nucleare americane de la Capul Nord la Mediterana, nu mai este realizabilă.
În scopul depăşirii rigidităţii Războiului Rece, Henry Kissinger prognostica constituirea unei lumi pentapolare, constituită din S.U.A., Europa, Uniunea Sovietică, Japonia şi China, la care s-ar fi putut adăuga şi India, în caz că ar fi reuşit să se dezvolte şi să-şi menţină stabilitatea internă. S-ar fi putut realiza, conform teoriei lui Kissinger, un “concert mondial” de puteri în echilibrul dinamic, care ar fi putut activa mecanisme similare celor care au menţinut stabilitatea în Europa după Pacea de la Viena din 1815.
Pendulul istoriei pare că se mişcă în direcţia redescoperirii statelor – naţiune. Cea mai mare dificultate cu care se confruntă politica este accelerarea timpilor de mutaţii faţă de răspunderea politică.
Dezvoltarea economică nu mai constituie o sursă de integrare internaţională, conform parametrilor indicaţi de Adam Smit, Alexander Hamilton sau Friedrich Liszt. Regiunile bogate, integrate deja în economia mondială şi expuse unei concurenţe feroce a altor regiuni, tind să se disocieze şi să-şi recapete independenţa maximă. Ordinea mondială este într-o continuă mutaţie, pentru că, practic, nici nu mai există o ordine mondială sau nu mai există parametrii tradiţionali care caracterizau, până de curând, un asemenea concept. Pentru evitarea dezagregării statelor şi a balcanizării lumii, chiar şi a celei industrializate, se pare că unica soluţie este aceea de substituire a conceptului de stat înţeles ca un “tot suveran” cu acela de stat înţeles ca loc de concentrare a reţelelor şi raporturilor de influenţă.
Se impune, deci, o abordare globală etică a problemelor mediului, a relaţiilor de muncă, a politicii valutare etc. Cu alte cuvinte, nu frânarea globalizării, ci implementarea ei etică poate duce la efecte pozitive.
Este adevărat că globalizarea, ştergerea graniţelor, poate, bineînţeles, să decadă într-un “egoism fără frontieră”. Tratarea simplistă şi sentimentală a lucrurilor nu aduce nici un beneficiu. Chiar dacă prima reuniune G-8, dedicată problemei, n-a reuşit iniţierea unei globalizări “etice”, este totuşi un semnal pozitiv, iar Europa ar trebui să înceapă cu ea însăşi!
