Silviu NEGUŢ

De la alianţa europeană la alianţa atlantică

Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial nu a însemnat, aşa cum mulţi credeau, şi începutul păcii în Europa. „Războiul – consemnează Lawrence S. Kaplan – a transformat continentul european într-un tărâm al pustietăţii, cu peste 50 de milioane de oameni dezrădăcinaţi şi enorme pagube materiale. Domneau disperarea şi demoralizarea, în locul entuziasmului pe care ar fi trebuit să îl aducă încheierea conflictului”. În plus, presiunea sovietică a continuat neabătută în anii 1947 şi 1948, culminând cu lovitura de stat comunistă de la Praga şi cu încercările de intimidare a Norvegiei.
În acest context, miniştrii de externe ai Marii Britanii şi Franţei, Ernest Bevin şi Georges Bidault, au început să lucreze la elaborarea unui pact de apărare a Uniunii Occidentale. Ca un prim pas, în martie 1948, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg şi Olanda au semnat Tratatul de la Bruxelles, o alianţă defensivă pentru o perioadă de 50 de ani. Unul dintre obiectivele pactului era să convingă Statele Unite de faptul că europenii se gândesc serios la viitorul securităţii lor, dar şi că sunt capabili să se autoorganizeze. Acesta avea să fie resortul care a accentuat implicarea americană în apărarea europeană. Pe termen scurt, aceste eforturi au fost un eşec, dar s-au dovedit un succes pe termen lung. Când Administraţia Truman şi Senatul Statelor Unite au recunoscut că doar ajutorul american poate determina schimbarea într-o Europă devastată, tradiţia izolaţionistă a SUA părea prea puternică pentru a fi abandonată cu uşurinţă. Lucrurile s-au precipitat însă: în iunie 1948, Uniunea Sovietică a interzis accesul aliaţilor în Berlinul ocupat şi divizat. Blocada Berlinului şi podul aerian care au urmat acesteia au concentrat atenţia SUA asupra unui pact de securitate, schiţat de reprezentanţii Marii Britanii în cursul unei întâlniri secrete la Pentagon, în martie 1948. La capătul unor negocieri intense purtate la Washington în acea vară, europenii au reuşit să ajungă la un acord clar, referitor la încheierea unei alianţe cu Statele Unite şi Canada. Succesul acesteia a determinat lărgirea grupului iniţial, de cinci naţiuni, pentru a include Canada, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia. Acest fapt a permis Statelor Unite să numească Alianţa „atlantică”, şi nu „europeană”, ceea ce a facilitat obţinerea acordului. Articolul 5 al Tratatului a fost crucial în acest sens, întrucât oferea certitudinea intervenţiei aliaţilor – adică a americanilor – în cazul unui atac extern asupra oricăruia dintre parteneri. Această garanţie, fundamentală din punct de vedere psihologic pentru viaţa politică şi economică a Europei Ooccidentale, constituia miezul Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, la 4 aprilie 1949. Noii aliaţi au presupus că, pe moment, simpla declaraţie de intenţii a Tratatului va fi suficientă pentru a descuraja ambiţiile nutrite de URSS în Europa Occidentală. Însă invadarea Coreii de Sud de către armata Coreii de Nord, susţinută de Uniunea Sovietică, în iunie 1950, a risipit orice iluzie şi a dat un nou impuls Alianţei la toate nivelele. Temându-se ca războiul din Coreea să nu fie decât preludiul unui atac sovietic asupra Germaniei Federale, liderii NATO au transformat Alianţa într-o organizaţie militară, cu o structură de comandă integrată (primul comandant suprem al forţelor aliate europene, SACEUR, numit de Consiliul Atlanticului de Nord, fiind generalul Dwight D. Eisenhower), şi au stabilit centre supreme de comandă pentru Europa şi zona Atlantică.

NATO – o organizaţie activă
Transformarea Alianţei dintr-un tratat formal într-o organizaţie activă a fost pecetluită la întâlnirea la vârf de la Lisabona (Portugalia), din februarie 1952. Recunoscând necesitatea unor consultări politice regulate, Consiliul Atlanticului de Nord a hotărât să numească un secretar general, în persoana lordului Ismay, fost ofiţer britanic. Astfel, creată de Tratatul Atlanticului de Nord, Alianţa a devenit NATO, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. În această perioadă de început, NATO şi-a demonstrat capacitatea de schimbare prin iniţierea unei prime lărgiri, respectiv primirea Greciei şi Turciei în 1952, care au întărit flancul sudic al Alianţei, doi ani mai târziu, prin acordul de la Paris fiind primită şi Germania Federală. Influenţa SUA asupra Alianţei a atins punctul culminant în anii `50. Discrepanţa simbolică dintre un comandant suprem american al forţelor militare aliate şi un secretar general politic european reflecta dezechilibrul de putere dintre Europa şi America. Statele Unite se străduiau să respecte sensibilităţile aliaţilor, încheind acorduri prin care militarii americani se supuneau legilor ţării gazdă în cazul în care erau găsiţi vinovaţi de infracţiuni săvârşite în afara serviciului. Cu toate acestea, nu a surprins pe nimeni că Marea Britanie nu agrea o comandă a Alianţei care nu se afla în mâinile ţărilor atlantice membre sau că Franţa a învinuit Statele Unite pentru pierderea Indochinei în 1954. Refuzul SUA de a susţine politicile britanice şi franceze în problema Canalului de Suez, doi ani mai târziu, a avut şi el darul de a-i supăra pe cei doi aliaţi. Revendicările naţiunilor mai mici din cadrul Alianţei au fost reliefate de Comitetul celor „Trei Înţelepţi” – din Canada, Norvegia şi Italia – care a considerat că „metoda NATO” de luare a deciziilor numai pe bază de consens avea prea multe breşe. Raportul acestui comitet a căutat să contribuie la coeziunea internă a Alianţei şi să dezvolte consultările politice. Între timp, datorită evoluţiei tehnologiei nucleare, Alianţa a renunţat la forţele convenţionale, pentru a se concentra asupra armelor nucleare tactice. La sfârşitul deceniului, Alianţa avea o strategie nucleară bine pusă la punct. În ciuda dificultăţilor tot mai mari, cele 30 de divizii americane, echipate cu arme nucleare, au reprezentat fundamentul psihologic al planurilor de apărare concepute de NATO. Tensiunile dintre URSS şi NATO au atins noi culmi în această perioadă. Succesul lansării, în 1957, a satelitului sovietic „Sputnik”, primul satelit orbital, a născut îndoieli în Europa cu privire la devotamentul americanilor faţă de apărarea bătrânului continent, deoarece aceasta însemna că nici Statele Unite nu sunt invulnerabile în faţa unui atac intercontinental cu rachete balistice, în cazul izbucnirii unui conflict. Această realizare a sovieticilor a fost exacerbată de provocarea lui Nikita Hruşciov (secretar general al P.C.U.S., practic numărul unu în Uniunea Sovietică) din 1958, care a interzis accesul dinspre vest în Berlin. Poziţia unită a forţelor aliate l-a obligat însă pe Hruşciov să dea înapoi, dar criza s-a repetat trei ani mai târziu.
Criza crescândă din vara anului 1961 a provocat un exod al populaţiei din sectorul sovietic (estic) al Berlinului. Apoi, în ziua de 13 august, înainte de ivirea zorilor, trupele est-germane au instalat sârma ghimpată şi cărămizile care aveau să compună faimosul „Zid al Berlinului”. În anul următor, două evenimente – confruntarea dintre tancurile sovietice şi cele americane de la punctul de control Charlie şi desfăşurarea rachetelor de atac sovietice în Cuba – au fost aproape de a declanşa un conflict mondial (în cazul ultimului, s-a spus că „soarta omenirii a depins de un fir de păr”). După succesul „Sputnik”-ului, Administraţiile Eisenhower şi Kennedy au iniţiat o serie de măsuri de întărire a încrederii în Alianţă, între care amplasarea de rachete nucleare cu rază medie de acţiune în Marea Britanie, Italia şi Turcia, şi propunerea de creare a unei puteri nucleare europene. Prin crearea forţei multilaterale (MLF), Washingtonul spera să descurajeze Franţa – care îşi constituia propria sa force de frappe – şi Germania, care făcea, la rândul său, presiuni pentru a-şi putea construi o capacitate nucleară. Ideea unei puteri nucleare europene aflate sub control american era iluzorie, astfel că MLF a fost dizolvată în 1964. Acest episod a avut însă efecte diferite asupra Alianţei. Preşedintele francez Charles de Gaulle a luat mai uşor hotărârea de a-şi retrage ţara din structura de comandă militară a NATO în 1966, obligând Alianţa să-şi mute sediul militar şi civil în Belgia. NATO a supravieţuit însă retragerii lui de Gaulle din structura militară, în bună parte pentru că Franţa a rămas un membru activ al Alianţei, contribuind la apărarea Europei prin menţinerea de trupe în Germania.

NATO – apărare, dar şi destindere
Aceste schimbări au deschis o nouă etapă în istoria NATO; Raportul Harmel din 1967 (după numele ministrului belgian de externe) a recomandat ca apărarea să fie însoţită de o politică de destindere, permiţând naţiunilor mai mici să deţină un rol mai însemnat în procesul de edificare a politicii NATO. Îndepărtarea vizibilă a pericolului sovietic a determinat Alianţa să-şi revizuiască strategia militară – de la „represalii masive” la „replica flexibilă” – ceea ce permitea, în cazul unui atac, să se opteze pentru un răspuns convenţional sau nuclear. Cea mai puternică deschidere spre destindere avea să fie însă iniţiativa cancelarului vest-german Willy Brandt. De îndată ce a preluat puterea, în 1969, el a pus în aplicare Ostpolitik, o politică îndrăzneaţă, menită să determine o deschidere a Germaniei de Est şi să îmbunătăţească relaţiile cu Estul. Brandt a cimentat această schimbare totală, semnând tratatul cu Uniunea Sovietică, în 1970, prin care linia Oder-Neisse era recunoscută ca graniţă între Germania de Est şi Polonia. Dezgheţul din relaţiile Est-Vest la începutul anilor ´70 a fost însoţit de o răcire a relaţiilor Vest-Vest. Când preşedintele american Richard Nixon şi secretarul general al PCUS, Leonid Brejnev, au semnat, în 1972, prima parte a acordurilor pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT), membrii europeni ai Alianţei s-au temut că cele două superputeri vor ajunge la o înţelegere peste capul lor. Iar continuarea implicării SUA în războiul din Vietnam a stârnit îngrijorarea că America va încerca să-şi diminueze contribuţia la cheltuielile NATO. În acelaşi timp, extinderea integrării economice europene dădea continentului mai multă încredere în afirmarea independenţei sale faţă de controlul american. În această perioadă, când încep negocierile referitoare la controlul „reciproc şi echilibrat” asupra armelor, demarate în 1973 la Viena, ambele părţi înregistrează victorii: Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), care a obţinut angajamentul URSS, în virtutea Actului final de la Helsinki, din 1975, de a respecta anumite drepturi ale omului, o cerinţă fundamentală a occidentalilor, şi a impus recunoaşterea reciprocă a frontierelor europene, un succes din punctul de vedere al Uniunii Sovietice. După episodul „bombei cu neutroni”, o armă nucleară cu acţiune limitată care putea distruge militari, dar nu şi bunuri materiale, când SUA i-au presat pe aliaţi, cu mari sacrificii politice interne, să accepte planurile de dezvoltare a armei, dar temându-se de reacţia opiniei publice americane, Administraţia Carter a abandonat brusc proiectul şi s-au înregistrat unele tensiuni în interiorul Alianţei. Numai că Uniunea Sovietică a început să desfăşoare cu rapiditate SS-20, o rachetă balistică cu rază medie de acţiune, îndreptată împotriva oraşelor europene. Această dezvoltare a puterii nucleare sovietice, într-un moment în care Occidentul redusese cheltuielile destinate apărării, impunea o replică din partea NATO. Rezultatul a fost decizia „cu dublu sens” din 1979 de a răspunde la provocarea URSS prin desfăşurarea sistemelor de rachete de croazieră şi Pershing II în Europa şi, în acelaşi timp, de a continua negocierile privind controlul înarmărilor, pentru a anula necesitatea acestei desfăşurări.
Deşi Statele Unite se angajau să renunţe la desfăşurarea militară dacă sovieticii îşi retrăgeau rachetele, Moscova nu avea nici un interes să continue negocierile, atât timp cât credea că valul de opinie publică în Europa putea împiedica desfăşurarea rachetelor occidentale. Dar tactica sovietică şi protestele pacifiste din Vest au eşuat în egală măsură, iar desfăşurarea a început în 1983. Numai că, doi mai târziu, noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, avea să-şi aducă o contribuţie esenţială la schimbarea configuraţiei negocierilor privind controlul înarmărilor şi a relaţiilor Est-Vest în ansamblu. El a reluat imediat convorbirile cu Occidentul, privind controlul armamentelor, care fuseseră întrerupte, şi şi-a exprimat interesul faţă de o nouă relaţie cu NATO însăşi. Reacţia Alianţei – şi a opiniei publice, atât în Est, cât şi în Vest – a fost entuziastă. După câţiva ani de întâlniri spectaculoase la nivel înalt, mai întâi la Geneva, apoi la Reykjavik şi Washington, preşedinţii Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov au semnat, la Washington în 1987, Tratatul asupra forţelor nucleare cu rază medie de acţiune (INF), care făcea să se profileze la orizont o reducere reală a armamentelor, în ciuda persistentelor întrebări în legătură cu posibilele semnificaţii pentru Europa ale acestei înţelegeri între superputeri. Nici America, nici Europa nu au anticipat însă implozia rapidă a sistemului comunist, minat de politicile lui Gorbaciov – glasnost şi perestroika. Ca şi restul lumii, Alianţa Nord-Atlantică a fost prinsă nepregătită de escaladarea evenimentelor, de la alegerile libere din Polonia şi deschiderea graniţelor în Ungaria la căderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, şi evenimentele din decembrie 1989 din România şi, ca urmare, încheierea Războiului Rece.

Transformarea alianţei şi o nouă ordine europeană
Sărbătorirea, pe data de 4 aprilie 1989, a celei de-a 40-a aniversări a semnării Tratatului Atlanticului de Nord a coincis cu debutul unei perioade de schimbare în desfăşurarea relaţiilor Est-Vest şi a celor internaţionale, precum şi cu o transformare pe termen lung a mediului de securitate. Originile mediului de securitate schimbat pot fi găsite în unele evoluţii din deceniile 6-8 ale secolului XX, care au avut implicaţii pe termen lung, între care: a) adoptarea doctrinei Harmel, în decembrie 1967, bazată pe politici paralele de menţinere a unei apărări corespunzătoare, simultan cu încercarea de relaxare a tensiunilor din relaţiile Est-Vest; b) introducerea, în 1969, de către guvernul Germaniei Federale (la propunerea cancelarului Willy Brandt), a doctrinei Ostpolitik, menită să dea un suflu pozitiv relaţiei cu Uniunea Sovietică şi ţările Europei de Est; c) adoptarea, în august 1975, a Actului Final al CSCE de la Helsinki, care a stabilit noi standarde pentru discutarea problemelor drepturilor omului şi a introdus măsuri pentru creşterea încrederii reciproce dintre Est şi Vest. Alte evenimente importante aveau să fie reuniunea CSCE de la Viena, din martie 1989, care a deschis negocieri noi, vizând controlul armelor (inclusiv reducerea forţelor convenţionale în Europa), între 23 de ţări membre ale NATO şi, respectiv, ale Tratatului de la Varşovia, şi summit-ul NATO de la Bruxelles din mai 1989. Declaraţia adoptată cu această ocazie a adus multe elemente importante, între care recunoaşterea schimbărilor ce se petreceau în Uniunea Sovietică şi, mai ales, noua abordare a Alianţei, cea privind învingerea tendinţelor de divizare a Europei şi atingerea obiectivului său pe termen lung pentru formarea/realizarea unei ordini drepte de pace în Europa. Această abordare este întărită de evenimentele de la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990 din ţările est-europene, care au făcut paşi către libertate şi democraţie (unele ţări, între care România, făcând „paşi care au depăşit aşteptările”, cum aveau să aprecieze autorităţile NATO), unele realizând progrese semnificative spre reforma sistemelor politice şi economice. Ţările membre ale Alianţei au apreciat aceste evenimente ca elemente ale unui proces mai larg, acela care conduce spre o Europă întregită şi liberă. La summit-ul de la Londra din iulie 1990, prin declaraţia pe cel mai lung termen emisă de când a fost fondat NATO, şefii de stat şi de guvern au anunţat paşi majori în transformarea Alianţei în mod compatibil cu noul mediu de securitate şi cu eliminarea confruntării dintre Est şi Vest. Ei au înaintat oferte guvernelor Uniunii Sovietice şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru a stabili legături diplomatice cu NATO pe bază de cooperare. Ca urmare, au fost semnate la Paris, în noiembrie 1990, o declaraţie comună şi un angajament la nonagresiune, precum şi Tratatul privind Forţele Convenţionale în Europa, şi a fost adoptată, de toate statele membre ale CSCE, „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”. Declaraţia Comună a reafirmat intenţia semnatarilor de a se abţine de la ameninţări şi de la folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat în conformitate cu obiectivele şi principiile Cartei ONU şi a Actului Final de la Helsinki. În ciuda cursului pozitiv al lucrurilor, au apărut, însă, rapid şi în circumstanţe neprevăzute, noi ameninţări la adresa stabilităţii, cum au fost invadarea Kuweitului de către Irak (august 1990) şi declanşarea crizei din Golf, deteriorarea situaţiei şi izbucnirea ostilităţilor în Iugoslavia, ce au condus la dezmembrarea Federaţiei Iugoslave şi la două războaie sângeroase (în Bosnia-Herţegovina şi în Kosovo), accentuarea problemelor regionale (Cecenia, Nagorno-Karabakh, Georgia, Transnistria ş.a.). Pe acest fond al evenimentelor, ia naştere Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), în decembrie 1991, înlocuit în mai 1997 de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC). Impactul schimbărilor din Europa Centrală şi de Est asupra structurii, misiunii şi cadrului operaţional ale NATO nu a avut nimic revoluţionar. În iulie 1990, liderii Alianţei s-au pronunţat pentru noi căi de cooperare cu ţările din Est, fiind totodată constrânşi să stabilească noi obiective realiste şi să dezvolte noi modalităţi de a gestiona activitatea NATO. Prăbuşirea comunismului a dat aliaţilor posibilitatea de a prefigura o nouă ordine europeană. Dar, pe de altă parte, a deschis calea unor noi conflicte regionale şi etnice în fosta Uniune Sovietică şi Iugoslavia, şi a generat întrebări incitante şi tulburătoare privind însăşi existenţa, în viitor, a NATO. Un an mai târziu, la Roma, NATO a adoptat un nou concept strategic care acorda noi misiuni Alianţei în rezolvarea conflictelor şi securităţii regionale. Din această strategie face parte integrarea treptată a fostelor ţări membre ale Pactului de la Varşovia în structurile occidentale, mai întâi prin intermediul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, din 1991, care avea să se transforme în Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, şi apoi prin cooperare militară şi iniţiative de instruire lansate sub egida Parteneriatului pentru Pace, în 1994. Însărcinată cu noi responsabilităţi şi beneficiind de noi parteneriate, NATO devenea principala forţă stabilizatoare de pe continent. Alianţa, transformată, a fost supusă imediat unui examen foarte concret, în contextul conflictului devastator din fosta Iugoslavie. După o punere de acord asupra modului de colaborare cu ONU, în vederea restabilirii păcii în Bosnia, NATO şi-a constituit propria Forţă de Implementare (IFOR) în 1995, urmată, după un an, de Forţa de Stabilizare (SFOR), în scopul instituirii păcii şi pentru a facilita începerea activităţilor civile de reconstrucţie. IFOR/SFOR a fost un teren propice de cooperare cu ţări nemembre ale NATO; astfel, trupe din state membre ale Alianţei au conlucrat şi patrulat alături de cele din România, Bulgaria, Ucraina şi multe alte ţări, inclusiv Rusia. O atare cooperare era fără precedent şi, deşi liderii NATO şi ai Rusiei nu s-au întâlnit întotdeauna faţă în faţă, forţele lor au ajuns, în teren, la un nivel de cooperare remarcabil, care se menţine şi astăzi.
Noile misiuni şi strategii au impus reexaminarea structurii militare a Alianţei. NATO s-a concentrat asupra capacităţii sale de a mobiliza forţe de desfăşurare rapidă, pe baza conceptului Grupului de Forţe Multinaţionale Interarme (GFMI), apărut în 1994, favorizând totodată dezvoltarea unui rol european mai puternic în domeniul apărării, în cadrul Uniunii Europei Occidentale. Dar şi aceste noi şi curajoase iniţiative au creat tensiuni în cadrul Alianţei în ceea ce priveşte repartizarea comenzilor la nivel regional în cadrul noii structuri militare proiectate. În pofida unor controverse publice, în cele din urmă aliaţii au căzut de acord asupra unei structuri militare revizuite, prevăzându-se posibilitatea desfăşurării unor operaţiuni europene fără participare americană. La sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX şi începutul primului deceniu al secolului XXI, în faţa Alianţei au rămas multe întrebări şi provocări. Extinderea Alianţei spre Est şi politica porţilor deschise în vederea lărgirii ulterioare au ridicat şi ridică probleme privind frontierele geografice ale NATO. Ceea ce nu este atât de simplu în condiţiile unei Rusii încă nucleare, chiar dacă NATO i-a oferit unele compensaţii. După o extindere limitată, hotărâtă la summit-ul de la Madrid, din 1997, când au fost invitate să se alăture Alianţei trei state (Cehia, Polonia şi Ungaria), a avut loc cea mai substanţială lărgire – summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, hotărând invitarea a nu mai puţin de şapte state: România, trei state foste membre ale Uniunii Sovietice (Estonia, Letonia şi Lituania) – o premieră în domeniu -, Bulgaria, Slovenia şi Slovacia. „Putem spune cu deplină convingere – a declarat, cu această ocazie, lordul George Robertson, secretarul general al NATO – că această rundă de lărgire va menţine şi va creşte puterea, coeziunea şi vitalitatea NATO şi că nu este îndreptată împotriva nici unui interes al ţărilor partenere. Este o decizie crucială şi importantă, la care aliaţii au ajuns în ultimele luni”. Lordul Robertson se referă, de fapt, la Rusia, când vorbeşte despre ţările partenere, cu care are unele structuri comune: Consiliul Permanent Comun NATO – Rusia (înfiinţat la 27 mai 1997) şi Consiliul NATO – Rusia (creat la 28 mai 2002), potrivit acestei ultime structuri, Rusia putându-se pronunţa în cadrul dezbaterilor din organizaţie, dar neavând drept de veto. În mod judicios, Alianţa a iniţiat un program similar de cooperare şi cu cealaltă republică importantă a fostei Uniuni Sovietice, Ucraina (Carta NATO – Ucraina, semnată la 29 mai 1997). De asemenea, au fost create noi formule de parteneriat pentru acele ţări care nu au fost invitate să intre în NATO. Printre acestea, se numără Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, ce reuneşte ţări central şi est-europene, ţări din Asia Centrală şi ţări prin tradiţie neutre, precum Elveţia. Prin programul său de extindere în zona Mediteranei, Alianţa priveşte spre sud, către ţări cum ar fi Maroc şi Egipt. Proliferarea formelor de cooperare ridică totuşi întrebări cu privire la rolul şi raza de acţiune, în final, ale NATO. În acelaşi timp, crizele încă neîncheiate din Balcani pun probleme privind gestionarea unor viitoare conflicte izolate: ce organizaţie trebuie să aibă responsabilitatea principală în acest caz – NATO, ONU sau OSCE – şi cum trebuie să fie exercitată această responsabilitate? Care este baza legală pentru o intervenţie a NATO în situaţii care depăşesc graniţele Alianţei şi în lipsa unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU? La aceste întrebări este posibil să nu se găsească răspunsuri prea curând. „Cu toate acestea, câteva dintre întrebările fundamentale puse după încheierea Războiului Rece, referitoare la viabilitatea în viitor a Alianţei şi parteneriatul transatlantic pe care se sprijină aceasta, s-au dovedit a fi false. Cele două revoluţii din 1949 continuă printr-o relaţie matură de parteneriat. Pentru Statele Unite, relaţiile cu Europa s-au integrat profund în tradiţia de politică externă a naţiunii americane. În chip similar, integrarea fermă şi progresivă a Europei atestă succesul celei de a doua revoluţii care a înflorit sub umbrela NATO. Alianţa însăşi s-a dezvoltat în ceva mult mai profund decât prevedea misiunea sa iniţială de apărare colectivă. Ea a supravieţuit prefacerilor din anii `90 şi şi-a demonstrat capacitatea de a se reinventa pentru a face faţă provocărilor noului secol” (Lawrence S. Kaplan).
SECRETARII GENERALI AI NATO: 1952-1957, Lord Ismay (Marea Britanie); 1957-1961, Paul-Henry Spaak (Belgia); 1961-1964, Dirk U. Stikker (Olanda); 1964-1971, Manlio Brosio (Italia); 1971-1984, Joseph M.A.H. Luns (Olanda); 1984-1988, Lord Carrington (Marea Britanie); 1988-1994, Manfred Wörner (Germania); 1994-1995, Willy Claes (Belgia); 1995-1999, Javier Solana (Spania); din oct.1999, Lord Robertson (Marea Britanie).
COMANDANŢII SUPREMI AI FORŢELOR ALIATE DIN EUROPA (SACEUR): 1950-1952, Gen. Dwight Eisenhower; 1952-1953, Gen. Mathew Ridgway; 1953-1956, Gen. Alfred Gruenther (din R.F. Germania, unicul comandant neamerican, toţi ceilalţi fiind din S.U.A.); 1956-1963, Gen. Lauris Norstad; 1963-1969, Gen. Lyman Lemnitzer; 1969-1974, Gen. Andrew Goodpaster; 1974-1979, Gen. Alexander Haig; 1979-1987, Gen. Bernard Rogers; 1987-1992, Gen. John Galvin; 1992-1993, Gen. John Shalikashvili; 1993-1997, Gen. George Joulwan; 1997-2000, Gen. Wesley Clark; din mai 2000, Gen. Joseph Ralston.

Principalele instituţii politice şi decizionale ale NATO
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC), care este învestit cu autoritate politică şi puteri decizionale reale. Este alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai tuturor ţărilor membre, preşedinte fiind Secretarul General al NATO. Constituie principala autoritate decizională a Alianţei Nord-Atlantice şi singurul organism, înfiinţat oficial în baza Tratatului Atlanticului de Nord, învestit cu autoritatea de a institui „atâtea organisme auxiliare câte vor fi necesare”, în scopul implementării Tratatului. Are mai multe niveluri: permanent (reprezentanţii permanenţi/ambasadorii), ministerial (miniştrii de externe şi/sau ai apărării) şi de vârf (şefi de state şi de guverne). NAC este singurul organism al Alianţei a cărui autoritate derivă explicit din Tratatul Atlanticului de Nord, în termenii căruia a primit însărcinarea de a crea organisme subordonate. Astfel, au fost constituite numeroase comitete şi grupuri de planificare pentru a sprijini activitatea NAC sau pentru a-şi asuma responsabilităţi în domenii specifice, cum ar fi planificarea apărării, planificarea nucleară sau problemele militare. Fiecare guvern este reprezentat în NAC de un membru permanent cu rang de ambasador, secondat de personal politic şi militar sau de delegaţii la NATO, de dimensiuni variabile. Atunci când se reuneşte în această formulă, este denumit „Consiliul Permanent”. Bianual şi, uneori, mai frecvent, se reuneşte la nivel ministerial, fiecare ţară fiind reprezentată de ministrul afacerilor externe. Reuniunile Consiliului se pot desfăşura şi în sesiuni ale miniştrilor apărării. Reuniunile la vârf, cu participarea şefilor de state şi de guverne, au loc atunci când trebuie examinate probleme deosebit de importante sau în momente cruciale pentru evoluţia politicii de securitate a Alianţei.
Comitetul pentru Planificarea Apărării (DPC), în care sunt reprezentate toate ţările membre ale NATO, cu excepţia Franţei, este alcătuit din reprezentanţii permanenţi, îl are ca preşedinte tot pe Secretarul General al NATO, dar se reuneşte, la nivelul miniştrilor apărării, de cel puţin două ori pe an şi se ocupă cu majoritatea problemelor de apărare şi a subiectelor legate de planificarea apărării colective.
Grupul pentru Planificarea Nucleară (NPG), care, la fel ca DPC, include toate ţările membre ale NATO, cu excepţia Franţei, preşedinte fiind Secretarul General al NATO. Constituie principala autoritate în probleme vizând politica nucleară a Alianţei. În mod obişnuit, se reuneşte săptămânal, dar şi de câte ori este necesar.
Comitetele NATO. Principalele foruri de consultare şi de decizie ale Alianţei, prezentate anterior (NAC, OPC şi NPG), sunt sprijinite de o structură de circa 35 de comitete care asigură reprezentarea egală a tuturor ţărilor membre la fiecare nivel şi în toate domeniile de activitate la care NATO participă. Unele dintre aceste comitete au fost înfiinţate încă de la începutul evoluţiei NATO, altele mai recent, în contextul adaptării interne şi externe a Alianţei. Aceste comitete, cu excepţia celui militar (MC), care are un preşedinte special, sunt prezidate rareori de Secretarul General al NATO, dar cel mai adesea de un Secretar General adjunct al NATO (pentru afaceri politice, pentru planificarea apărării şi operaţiunii, pentru investiţiile din domeniul securităţii, logisticii şi planurilor de urgenţă ş.a.), de un director numit sau de un reprezentant naţional ales prin rotaţie. Printre aceste comitete, se înscriu: Comitetul Militar (MC), Comitetul Politic, Comitetul Economic, Comitetul Special, Comitetul de Securitate al NATO (NSC), Comitetul Ştiinţific, Comitetul de Evaluare a Apărării (DRC), Comitetul NATO pentru Standardizare, Comitetul Comun pe Probleme de Proliferare (JCP), Comitetul director politico-militar al Parteneriatului pentru Pace (PMSC/PpP), Înaltul Comitet pentru Planificare în Situaţii de Urgenţă Civilă (SCEPC), Comitetul pentru Provocările Societăţii Moderne (CDSM) ş.a.
Consiliul de parteneriat euro-atlantic (EAPC). A fost înfiinţat ca urmare a hotărârii din 30 mai 1997, de la Sintra, Portugalia, a miniştrilor de externe ai Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), a cărui funcţionare încetează. Reuneşte cei 19 membri ai NATO, precum şi un număr de 25 parteneri, în cadrul unui forum de cooperare şi consultare cu caracter regulat. Se reuneşte de două ori pe an, atât la nivel de miniştri de externe, cât şi la nivel de miniştri ai apărării şi, ca regulă generală, la nivel de ambasador, o dată pe lună la Bruxelles. Atunci când este necesar, se poate reuni la nivel de şefi de stat şi de guvern, aşa cum a făcut în 23-25 aprilie 1999, la Washington, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a înfiinţării Alianţei Nord-Atlantice. Aproape toate ţările membre ale EAPC, care nu fac parte din Alianţă, şi-au stabilit misiuni diplomatice acreditate la NATO, mărind astfel eficienţa şi eficacitatea cooperării. EAPEC a elaborat un Plan de Acţiune, cuprinzând patru secţiuni: (1) un plan pe termen scurt pentru consultaţii EAPEC şi cooperare practică; (2) programe şi domenii de consultare şi cooperare pe termen lung; (3) planificarea priorităţilor civile şi pregătirea pentru situaţii de dezastru, incluzând înfiinţarea unui Centru Euro-Atlantic de Coordonare a Reacţiei în Situaţiile de Dezastru (EADRCC) şi dezvoltarea unei organizaţii euro-atlantice de reacţie în situaţii de dezastru (EADRU); (4) domenii de cooperare în sectoarele militare şi în cele înrudite cu apărarea în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PpP). EADRCC şi EADRU au fost înfiinţate în mai 1998 şi imediat au fost solicitate să acţioneze, sprijinind Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (în cazul refugiaţilor din Kosovo, de exemplu) ori coordonând acţiuni umanitare pentru ajutorarea persoanelor din zone calamitate. EAPEC contribuie, de asemenea, la promovarea cooperării practice în domeniul securităţii regionale, una dintre modalităţi fiind organizarea de seminarii pe tema cooperării regionale, cum au fost cele din Georgia, Lituania, Slovacia, Bulgaria, Uzbekistan ş.a.
Parteneriatul pentru pace (PpP). Lansat de NATO, în ianuarie 1994 (cu ocazia summit-ului de la Bruxelles al NAC), cu scopul de a întări stabilitatea şi securitatea în toată Europa, a devenit o caracteristică permanentă a arhitecturii securităţii europene. Iniţiativa, adresată atât tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), cât şi altor state participante la CSCE, a fost acceptată de 27 de ţări. Programul PpP vizează îmbunătăţirea aptitudinilor şi a capacităţilor de menţinere a păcii prin intermediul planificării comune, pregătirii şi exerciţiilor, conducând astfel la creşterea interoperabilităţii forţelor militare ale ţărilor partenere cu cele ale NATO. De asemenea, programul contribuie la creşterea stabilităţii, diminuează pericolele la adresa păcii şi clădeşte relaţii întărite de securitate, bazate pe cooperare practică şi angajament în sprijinirea principiilor democratice susţinute de Alianţă. Potrivit Documentului Cadru PpP, NATO se angajează să se consulte cu oricare partener activ, dacă acel partener resimte o ameninţare directă la integritatea teritorială, independenţa politică sau la adresa securităţii sale. Deşi toţi membrii PpP sunt şi membri ai EAPC, PpP îşi păstrează propria identitate în cadrul flexibil oferit de EAPC şi îşi menţine propriile elemente esenţiale şi proceduri. Orice ţară care doreşte să se alăture PpP-ului este invitată, mai întâi, să semneze Documentul Cadru, care include sarcini specifice care urmează să fie asumate de fiecare participant pentru a coopera cu NATO, în vederea îndeplinirii obiectivelor programului în ansamblu. Următorul pas al procedurii este ca fiecare partener să trimită un Document de prezentare la NATO, care indică paşii ce vor fi făcuţi pentru îndeplinirea scopurilor politice ale parteneriatului, bunurile militare sau de altă natură pe care partenerul intenţionează să le pună la dispoziţia parteneriatului, precum şi domeniile specifice de cooperare pe care partenerul doreşte să le urmărească împreună cu NATO. Pe baza acestui document şi a propunerilor complementare ale NATO, este întocmit, de comun acord, un Program individual de parteneriat (IPP), diferenţiat pentru fiecare ţară, în funcţie de nevoile şi priorităţile sale, pornind de la lista activităţilor care figurează în Programul de lucru al Parteneriatului (PWP). Atât IPP, cât şi PWP acoperă o perioadă de doi ani şi sunt revizuite anual. Organismul principal de lucru însărcinat cu probleme relative la PpP este Comitetul Director Politico-Militar al Parteneriatului pentru Pace (PMSC), care se reuneşte în configuraţii diferite, grupând fie doar ţările aliate, fie pe aliaţi şi pe parteneri. În plan militar, instanţa de lucru a PpP este Grupul de lucru pentru cooperare militară (MCWG), organism consultativ al Comitetului Militar, care reuneşte fie doar ţările aliate, fie aliaţii şi statele partenere. Celula de coordonare a Parteneriatului (CCP) este o structură PpP unică în felul său şi îşi are sediul la Mons (Belgia), unde se află şi principalul cartier general al forţelor aliate din Europa (SHAPE). În afară de personalul său, compus din agenţi (ofiţeri, subofiţeri) provenind de la NATO şi, după 1998, din ţările partenere, la CCP sunt detaşaţi, pentru a facilita legătura, şi ofiţerii de stat-major ai miniştrilor ţărilor partenere. Începând cu primăvara anului 1997, miniştrii de externe şi ai apărării din ţările aliate au lansat o serie de măsuri care au adus îmbunătăţiri calitative PpP-ului, acesta dobândind un rol mai operaţional şi întărindu-şi dimensiunea de consultanţă politică, iar partenerilor li s-a oferit posibilitatea de a se implica mai mult în procesul de planificare şi luare a deciziilor. Această decizie a fost, în parte, urmarea experienţei câştigate prin cooperarea multinaţională din cadrul misiunilor de menţinere a păcii IFOR (Forţa de Implementare) şi, ulterior, SFOR (Forţa de Stabilizare), din Bosnia.
IFOR, SFOR, KFOR. Toate acestea reprezintă desfăşurarea de forţe militare în zonele conflictuale din fosta Iugoslavie şi, totodată, domenii de cooperare practică între Aliaţi şi parteneri. IFOR, creată pentru supravegherea rezolvării aspectelor militare ale Acordului de Pace de la Dayton, a fost înlocuită, în decembrie 1996, de SFOR, cu un rol sporit în implementarea Acordului de Pace. Forţele SFOR au totalizat circa 30.000 de militari provenind din peste 35 de ţări, membre sau nu ale NATO. IFOR şi SFOR au sprijinit, totodată, OSCE în pregătirea alegerilor din regiune (1996, 1997). KFOR (Forţa din Kosovo) reprezintă forţa multinaţională stabilită în Kosovo sub auspiciile Naţiunilor Unite, în acord cu Rezoluţia pentru Securitate a ONU 1224 din iunie 1999; o forţă similară a fost plasată şi în F.R.I. a Macedoniei. Ulterior, acestora li s-au atribuit sarcini umanitare, ca urmare a escaladării crizei refugiaţilor.
Membrii Consiliului Nord-Atlantic: practic, reprezentanţii tuturor celor 26 ţări membre ale NATO, celor 19 (Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, R. Cehă, Spania, Turcia, Marea Britanie, S.U.A., Ungaria), urmând a li se adăuga cele şapte nou invitate (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovenia şi Slovacia).