Ion PETRESCU

Fluxul şi refluxul evenimentelor succedate, pe mapamond, după fatidicul 11 septembrie, au pus la grea încercare cea mai puternică alianţă politico-militară a lumii – NATO.
Iniţial, după şocul lovirii Americii, la ea acasă – nu oriunde, ci în simbolurile prosperităţii şi puterii militare inegalabile – Europa, în întregul ei şi-a exprimat solidaritatea necondiţionată cu Statele Unite. Mai mult, în numai câteva ore, statele membre ale OTAN au invocat Articolul V al Tratatului Nord-Atlantic pentru a demonstra că, în campania antiteroristă, SUA au sprijinul concret şi necondiţionat al aliaţilor.
Ulterior, când a devenit clar că, la Casa Albă, intervenţia militară în Irak nu este o simplă ipoteză de lucru, ci o decizie politică urmată de semnificative dislocări de trupe americane în Golf, voci europene au acuzat Statele Unite ale Americii de o apropiere simplistă de politica externă, prin reducerea soluţiilor posibile numai la aspectele militare ale războiului declanşat împotriva terorismului.
A fost vizibilă nemulţumirea administraţiei prezidenţiale americane pentru opoziţia unor lideri europeni faţă de dorinţa Statelor Unite de a fi sprijinite în acţiunile lor contra unor regimuri ostile democraţiei, precum cel din Irak. Apoi, falia dintre America şi Europa s-a adâncit, ca urmare a acuzelor reciproce în problema palestiniană. Americanii au fost blamaţi pentru sprijinul necondiţionat oferit guvernului israelian. Unii lideri europeni au fost, la rândul lor, nominalizaţi, peste Ocean, pentru ceea ce era considerat un ajutor acordat terorismului (palestinian, evident). De aici şi până la etichetarea de antisemitism n-a fost decât un pas. Făcut de unii lideri de opinie cu prea multă uşurinţă.
Nici reacţia unor demnitari europeni nu s-a lăsat aşteptată. Statele Unite au fost criticate public, în termeni duri, pentru refuzul de a accepta constrângeri ale suveranităţii proprii în raport cu o serie de instituţii internaţionale. Aspect evidenţiat de respingerea autorităţii Curţii Internaţionale de Justiţie, a Protocolului de la Kyoto asupra schimbărilor climaterice, a interzicerii utilizării câmpurilor de mine, a măsurilor de control prevăzute de Convenţia privind Armele Biologice ş.a.m.d.
Reacţiile presei americane, în chestiunea diferenţierii opţiunilor europene de cele ale SUA au dat de gândit la sediul Uniunii Europene. Compararea viitoarei influenţe a UE cu cea a ASEAN (Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est) sau a Pactului Andin nu a fost deloc măgulitoare, fiind mai degrabă o prezicere voit negativă. Şi evident forţată.
Pentru că, până la urmă, America a recunoscut nevoia sprijinului aliaţilor. Chiar dacă a făcut-o prin nominalizarea celor pe care îi consideră parte a noii Europe – incluzând aici statele desemnate la Praga pentru al doilea val al extinderii NATO.
În momentele de tensionare a relaţiilor dintre SUA şi unii aliaţi europeni, generate de viziunile diferite privind soluţionarea crizei irakiene, păreau ireconciliabile poziţiile exprimate, de o manieră categorică, când la Washington, când la Paris şi Berlin. Din punct de vedere strict militar există o realitate care nu poate fi negată. Pentagonul dispune de o forţă de reacţie a cărei putere de lovire, dotare tehnologică, rapiditate a dislocării în orice colţ al lumii şi performanţe anterioare beneficiază şi de efectele mentalităţii de învingători a combatanţilor din U.S. Army, U.S. Navy, U.S. Air Force şi U.S. Marines. De unde şi disponibilitatea americanilor de a fi mai pregătiţi decât europenii în asumarea şi finanţarea acţiunilor militare riscante. Cele menite a pune capăt unor ameninţări precum cele reprezentate de regimurile de la Bagdad şi Phenian.
Experţi de peste Ocean susţin că puterea militară, evident mult mai mică a Europei decât cea a SUA, constituie mai mult cauza decât produsul opţiunilor strategice diferite. Uniunea Europeană are potenţialul demografic şi capacitatea economică de edificare a unei forţe militare formidabile. Dar a preferat să nu o facă. Până acum. Memoria europenilor este marcată de tragediile celor două conflagraţii mondiale. Dar şi de efectele benefice ale deceniilor ulterioare, în care a primat cooperarea, deci dialogul pentru menţinerea Europei în zona stabilităţii sociale şi a prosperităţii economice. O formulă pe care americanii nu o consideră valabilă şi pe alte continente. Acolo unde democraţia este doar un vis frumos, iar regimurile dictatoriale – mai mult sau mai puţin mascate – asigură transmiterea puterii de la tată la fiu, fără scrupule, sfidând, cu bună ştiinţă, opinia publică internă şi internaţională.
Analizând autocritic efectele umbrelei nucleare americane, analiştii militari de peste Ocean recunosc, acum, că europenii s-au obişnuit cu siguranţa oferită în anii Războiului Rece. Doar Marea Britanie şi Franţa au simţit răspunderile generate de locurile permanente avute în Consiliul de Securitate. Şi, cred experţii americani, tocmai acest aspect a determinat cele două state să recurgă la forţa militară, în interesul comunităţii internaţionale, atunci când a fost cazul.
Recunoscuţi ca lideri ai structurii euroatlantice, americanii şi-au luat în serios rolul de administratori ai strategiei militare globale. De unde şi sensibilitatea lor la subiecte precum posibila invazie a Taiwanului de către forţele Armatei Roşii din China, ameninţarea Phenianului cu utilizarea disuasivă a armei nucleare, sau pericolul reprezentat de imprevizibilele acţiuni ale regimului irakian. Europenii s-au preocupat mai mult de aspecte care le pot afecta bunăstarea, cum ar fi siguranţa alimentară şi încălzirea globală.
Viaţa a demonstrat că, pentru a se mai bucura de securitate la ei acasă, europenii trebuie să fie prezenţi, cu trupe, dincolo de frontierele actuale şi viitoare ale UE. Adevărata nouă Europă, cea cu viitorii admişi, din 2004 şi 2007, cea cu monedă unică, cea cu peste patru sute de milioane de locuitori, va trebui să acţioneze într-un parteneriat global cu Statele Unite. Divergenţele actuale de păreri nu exclud, pe termen mediu şi lung, necesara cooperare. Punerea sub lupă a valorilor comune reprezintă o falsă dezbatere.
Terorismul impus de organizaţii precum Al-Qaida, sau de regimuri dictatoriale fără viitor constituie un argument forte pentru ca SUA şi UE să acţioneze la unison. Iar NATO să rămână viabil.