Dumitru CODIŢĂ

Actualitatea problematicii dreptului internaţional umanitar, cât şi dezvoltările sale recente evidenţiază faptul că acest domeniu urmăreşte tendinţa generală de extindere şi globalizare a fenomenelor lumii contemporane. Dacă ar fi să parcurgem, chiar şi sumar, evoluţia sa de-a lungul timpului, vom observa atât vechimea unor norme de reglemetare a modului de utilizare a forţei şi a comportamentului celor în drept să o facă, cât şi evoluţia acestuia constant accelerată în mod deosebit în ultima jumătate de secol.
Universalitatea instrumentelor dreptului internaţional umanitar este justificată şi de faptul că organizaţii internaţionale sau regionale, cum ar fi ONU, OSCE, NATO, UE, au adoptat hotărâri privind angajamentul de a respecta prevederile Convenţiilor de la Geneva şi Protocoalele lor Adiţionale. Spre exemplificare, de curând, Uniunea Europeană, ai cărei membri au fost angajaţi în conflictul din ex-Yugoslavia sau în criza din Golf, a inclus dreptul internaţional umanitar printre obiectivele sale, în cadrul procesului mai larg al Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC). Paralel cu extinderea la nivel planetar, dreptul internaţional umanitar cunoaşte şi un proces de pătrundere în adâncime. Deşi, în aparenţă, ar viza doar forţele armate ale unui stat, tot mai multe programe de implementare a dreptului internaţional umanitar se adresează societăţii civile. Pentru ţara noastră, ultimii 10-12 ani au însemnat un progres deosebit. Funcţionarea unor instituţii, cum ar fi Centrul de Drept Internaţional Umanitar al Armatei sau Asociaţia Română de Drept Umanitar, a contribuit la integrarea dreptului internaţional umanitar în procesul de învăţământ şi instruire a militarilor, în procesul de educaţie a unor categorii aparţinând societăţii civile.
Evoluţia procesului de codificare a normelor internaţionale în domeniul dreptului internaţional umanitar pune în lumină un alt aspect ce trebuie menţionat: interzicerea folosirii forţei ca mijloc de soluţionare a neînţelegerilor dintre state a avut ca efect o reducere a conflictelor internaţionale în raport cu cele interne.
După cum se cunoaşte, normele al căror scop este de a guverna conflictele armate au fost elaborate în cea mai mare parte la cea de-a doua Conferinţă de pace de la Haga din 1907. În prezent, situaţia conflictuală s-a schimbat radical: au apărut noi tipuri de mijloace şi metode de luptă, noi categorii de combatanţi şi noi tipuri de conflicte armate, iar, între acestea, atacurile teroriste au crescut ca număr şi amploare. Din această perspectivă, se poate aprecia că şi pe viitor dreptul internaţional umanitar se va afla în atenţia preocupărilor pentru adaptarea prevederilor sale la realităţile actuale. Din alt punct de vedere, secolul XXI ar putea să însemne o reducere a eficienţei implementării dreptului internaţional umanitar. De ce? Pentru că opinia publică reclamă faptul că, în multe conflicte, apelul la dreptul internaţional umanitar este irelevant. Periculozitatea mijloacelor şi metodelor de război, ideologizarea conflictelor, proliferarea armelor, efectele distructive asupra mediului sunt argumente greu de contrazis. Voinţa politică şi abandonarea actualului mod de gândire care să schimbe situaţia, intensificarea eforturilor pentru a stabili cum să se aplice dreptul în situaţii nontradiţionale şi aplicarea mecanismelor existente sunt doar câteva direcţii de a înţelege pe termen lung şi a proteja valorile dreptului internaţional umanitar.