Nicholas DIMA
Washington, DC, octombrie 2002

Unul dintre cele mai importante evenimente internaţionale din toamna anului 2002 este lărgirea Alianţei Nord-Atlantice în estul Europei, de la Marea Baltică până la Marea Neagră.
Pentru prima oară, într-o lungă perioadă de timp, Occidentul şi-a concentrat atenţia asupra acestei importante regiuni, iar România a făcut o opţiune clară şi firească. NATO înseamnă stabilitate geopolitică şi speranţe concrete de redresare economică, socială, şi morală. Factorul principal al includerii României în această fază majoră de extindere a Alianţei îl constituie atitudinea hotărâtoare a Statelor Unite ale Americii. În pricipiu, NATO urmărea să integreze numai ţările pregătite atât din punct de vedere politic, anume sisteme democratice, cât şi economic, adică economii libere, viabile şi competitive, care să asigure continuarea democraţiei şi costul integrării.
România a fost prima ţară fostă comunistă care a aderat la formula “Parteneriat pentru Pace”. Ea a fost, totodată, ţara în care majoritatea populaţiei şi a partidelor politice şi-au manifestat dorinţa de aderare la NATO. După cum se ştie, apelul României de aderare a fost respins în mod politicos la primul val al lărgirii. Motivul a fost clar: ţara nu era pregătită, democraţia română era în formare, economia se afla într-o stare cu totul precară, iar corupţia era endemică. Este, oare, România mai bine pregătită la ora actuală? Răspunsul este ambiguu, dar Statele Unite consideră că România se află pe un drum bun. Ceea ce a precipitat, însă, hotărârea Americii de a include România şi Bulgaria în actualul val de lărgire al NATO a fost tragedia Americii de la 11 septembrie 2001. La vremea respectivă, eram profesor la Şcoala Navală Superioară de Război (Naval War College) din Newport, Rhode Island, unde studenţii sunt colonei ori civili de rang similar din Statele Unite şi din ţările aliate. Am analizat, în seminariile mele, problema lărgirii Alianţei în estul Europei. Dacă până la 11 septembrie unii dintre cursanţi ezitau faţă de integrarea României, după această dată consensul general a fost că lărgirea trebuie făcută cu orice preţ până la Marea Neagră. Interesant este, însă, că participanţii europeni la curs nu împărtăşeau aceeaşi atitudine faţă de integrarea României în Uniunea Europeană!
Revenind asupra lărgirii NATO, se pot pune mai multe întrebări. Una dintre ele este cine are cuvântul decisiv asupra lărgirii Alianţei? Răspunsul este clar, dar nu simplu: ultimul cuvânt aparţine Washingtonului. Cum ia, însă, America o asemenea hotărâre? Aici lucrurile se complică, pentru că, dacă unele decizii majore de politică externă se iau prin dezbateri, altele sunt luate în culise. O ţară ca România, care are nevoie imperioasă de Occident, trebuie să înţeleagă bine sistemul american şi, personal, sunt convins că îl cunoaşte destul de bine, dar îl simte mai puţin.
Când un ambasador american a fost întrebat dacă vorbeşte în numele Americii, a răspuns evaziv, susţinând că, în final, singura persoană care vorbeşte în numele întregii ţări este Preşedintele. De aici rezultă importanţa Casei Albe în probleme de politică externă. Casa Albă, adică Preşedinţia, colaborează, însă, intim cu Consiliul Securităţii Naţionale, situat într-o clădire vecină Casei Albe, şi cu Departamentul de Stat. În probleme militare, Preşedintele se consultă, de asemenea, cu Ministerul Apărării. Rezultatul este că, dacă Preşedintele poate fi eventual abordat şi cucerit pentru o anume cauză, el nu ia hotărâri sentimentale, ci hotărâri corespunzătoare intereselor naţionale ale Americii. În acest caz, terorismul internaţional şi fluiditatea situaţiei din Orientul Mijlociu l-au convins irevocabil pe Preşedinte de necesitatea
lărgirii Alianţei în sud-estul Europei. Celelalte instituţii majore menţionate lucrează diferit. De exemplu, Departamentul de Stat face recomandări în funcţie de politica promovată de fiecare ţară vizată şi de interesele Americii în acea ţară. La acest nivel, lucrurile se abordează în mod deschis sau confidenţial, pe cale diplomatică. Pe de altă parte, Consiliul Securităţii Naţionale obţine şi deţine informaţii ample, publice ori confidenţiale, şi, în baza lor, face recomandările de rigoare. Această instituţie este cel mai greu de abordat – pentru că nu lucrează cu publicul. În ce priveşte Ministerul Apărării, lucrurile sunt relativ simple. Militarii americani nu fac politică şi, în consecinţă, nu sunt nici diplomaţi şi nici ipocriţi. O atitudine onestă, clară şi deschisă faţă de militarii americani este cea mai bună armă pentru cucerirea lor, iar ei influenţează poziţia Casei Albe.
Care este, însă, rolul Congresului şi al publicului, exprimat în special prin mass-media? Orice tratat internaţional trebuie ratificat de Senat, dar, în principiu, Senatul american aprobă iniţiativele majore de politică externă ale Preşedintelui. De data aceasta, după tragicele evenimente din septembrie 2001, atât Senatul, cât şi Camera Reprezentanţilor par gata să aprobe extinderea NATO. Dacă senatorii sunt, însă, relativ independenţi în acordarea voturilor lor, deputaţii sunt foarte receptivi faţă de cetăţenii pe care îi reprezintă, deoarece au nevoie de voturile acestora. Din acest punct de vedere, românii americani şi simpatizanţii cauzei României pot influenţa Congresul prin scrisori, apeluri, declaraţii ori vizite personale la birourile legislatorilor. Este ceea ce au făcut deja mulţi români americani. Este interesant, însă, că, dacă în urmă cu câţiva ani, un deputat de origine română a ezitat să publice în “Monitorul Oficial” (Congressional Record) o declaraţie amplă, în care susţineam necesitatea integrării României în NATO în primul val de extindere, în prezent nu mai există asemenea ezitări. Rămâne de menţinut importanţa opiniei publice, exprimată în special în ziare şi reviste. În general, presa americană se ocupă foarte puţin de alte ţări, publicând articole despre ele, în special în situaţii de criză. Cele mai importante ziare pentru Washington sunt, probabil, Washington Post, New York Times şi apoi Wall Street Journal. Este demn de reţinut, însă, că nici măcar aceste ziare majore nu au tiraje mari şi nu sunt răspândite în toată America. Impactul lor este, deci, şi el limitat. Articolele, la rândul lor, sunt scrise de redactori din centrala publicaţiei, de corespondenţi aflaţi pe teren şi de specialişti în diferite domenii, acceptaţi sau solicitaţi de ziar. Majoritatea ziarelor precizează, totuşi, că opiniile exprimate de semnatari nu reprezintă punctul de vedere al ziarului. În fiecare număr al ziarelor apar, totuşi, editoriale care prezintă poziţia oficială a acestora. În ultimele luni, editorialele marilor cotidiane americane au fost favorabile extinderii Alianţei Nord-Atlantice şi integrării României în Organizaţie. În ce priveşte România, articolele respective menţionează procesul de democratizare a ţării, atitudinea deschisă a liderilor români faţă de NATO şi Statele Unite, şi interesele Americii în sud-estul Europei. Cele mai multe articole scot, însă, în evidenţă şi corupţia crasă la nivel guvernamental, mizeria economică prin care trece România şi necesitatea imperioasă a reformelor.
Dacă intrarea în NATO a fost facilitată de acţiunile teroriste care au şocat America, opinează ziarele, integrarea în Uniunea Europeană nu se poate face fără reforme sistemice. Pentru cei care doresc să consulte personal ziarele americane care se ocupă de integrarea României în NATO, menţionez selectiv câteva dintre articolele apărute în apropierea momentului Praga: la 25 septembrie, ziarul New York Times a publicat un articol semnat de James Brook şi intitulat “Romanians Join American Patrols in Afghanistan”; la 26 septembrie, ziarul Washington Post a publicat un articol semnat de Robert Kaiser şi intitulat “NATO Ready to Admit Seven Eastern Bloc Countries”; un alt articol, intitulat “In NATO Romanians See a Reunion with Europe”, a apărut în aceeaşi publicaţie, la 21 octombrie; în acelaşi număr a apărut, însă, şi un articol/interviu cu primarul Braşovului, articol foarte critic la adresa evoluţiei economice şi politice, cu totul precare, din Braşov şi din ţară. Articole asemănătoare au fost publicate recent în presa americană şi despre alte ţări est-europene. Un articol despre Bulgaria, de exemplu, publicat de Washington Post, la 31 octombrie, scoate în evidenţă situaţia socio-economică grea a ţării, dar şi eforturile ei recente de apropiere de Occident. Este demn de precizat, însă, că presa din Statele Unite este critică şi faţă de Polonia, Cehia şi Ungaria, ţări cooptate de NATO în 1999. Este scos în evidenţă faptul că acestea nu au alocat suficiente fonduri pentru modernizarea militară şi că reformele din domeniu sunt incomplete. Două articole despre Cehia şi, respectiv, Ungaria au fost publicate de Washington Post, la 3 noiembrie. Autorul lor, Keith Richburg, susţine că cele două ţări încearcă, totuşi, să se integreze în Alianţă prin contribuţii originale. Cehia, de exemplu, se specializează în arme chimice şi este pe punctul de a lansa un avion bombardier propriu, compatibil cu aviaţia NATO. Ungaria, la rândul ei, alocă aproape 2% din venitul ei naţional în scopuri militare, dar efectivele armate ale ţării sunt limitate. Ţările baltice vor contribui, probabil, doar cu forţe poliţieneşti la eforturile militare ale Alianţei Nord-Atlantice. Ucraina este şi ea luată în obiectiv, într-un articol din 6 noiembrie al ziarului Washington Post, semnat de Peter Baker. Autorul remarcă poziţia ambiguă, manipulativă şi abuzivă a conducerii de la Kiev şi faptul că este limitată cooperarea Ucrainei cu NATO. Menţionez, totodată, un articol trist despre statul Moldova; articolul este semnat tot de Peter Baker, iar titlul lui spune totul: “Europe’s Poorest Country is Major Source of Human Organs and Women Lured to Sexual Slavery” (“Cea mai săracă ţară din Europa este o sursă majoră de organe umane şi de femei atrase în sclavie sexuală”). Spre ilustrare, ziarul publică fotografia unui tânăr român, în vârstă de 24 de ani, care şi-a vândut un rinichi pentru o sumă de 2700 dolari, în scopul de a-şi ajuta tatăl bolnav. În călătoriile mele la Chişinău, am observat, de altfel, că în Basarabia cerşetorii vorbesc româneşte, iar mafioţii care umplu restaurantele vorbesc ruseşte. Articolul precizează că 80% din populaţia bizarei republici trăieşte sub nivelul minim de sărăcie.
În această situaţie, în care ţările vestice României sunt în curs de refacere economică, dar şi-au pierdut interesul defensiv, iar cele estice continuă să se zbată în ghearele foştilor comunişti, România are o şansă aproape unică: în anul de graţie 2002, America şi Occidentul au închis ochii şi au luat o hotărâre favorabilă României. Liderii români trebuie să deschidă însă ochii şi să pună interesele oamenilor şi ale ţării înaintea intereselor lor personale ori de partid.
Este opinia unor ziarişti la care aderă şi autorul acestor rânduri!