Corneliu VLAD
Din poveste de succes, Europa Unită pare să ia calea spre o mare deziluzie. Sau poate spre un mare dezastru geopolitic (chiar dacă fără victime umane, cel puţin în aparenţă). Cum a fost posibil aşa ceva?
Timp de 70 de ani, Europa, câmpul de bătălie al celor două războaie mondiale şi încrâncenatul teatru de operaţiuni al Războiului Rece, a cunoscut pacea, lucru rar întâlnit, pe o perioadă atât de lungă, în istoria continentului. Marşul spre Est al UE a înaintat triumfal după ce regimurile totalitare din această parte a lumii s-au prăbuşit, iar armăturile integrării europene s-au dezvoltat şi consolidat şi pe verticală abordând proiecte tot mai îndrăzneţe. UE părea să se impună drept model al integrării în secolul ce va fi, probabil, (şi) al globalizării. Uniunea Europeană, spunea cineva, este o construcţie suprastatală care nu s-a extins prin războaie şi este primul imperiu din istoria omenirii în care popoarele vor să intre, nu din care vor să iasă. Aventura europeană a fost şi este încă văzută ca un experiment geopolitic salutar fără precedent in istoria universală. Şi, dintr-o dată…
Nu, nu doar defecţiunea Marii Britanii a lovit constructul european. Au mai umplut paharul şi criza începută în 2008, şi mişcarea migraţionistă, şi tot mai multele acte teroriste, şi populismele anti-europene de stânga şi de dreapta. Dar şi mişcări mai profunde, lăuntrice, care ar putea avea şi ele la un moment dat dezvoltări devastatoare: falia Nord – Sud pe alternativa austeritate-îndatorare şi falia Vest – Est pe relaţionarea diferită în lume – faţă de Statele Unite, de Rusia etc.
La căpătâiul bolnavului european, comentatorii se întrec în diagnostice: incertitudine economică, slăbiciune instituţională şi absenţa unui leadership clar, eficient şi legitim (Berlinul fiind mereu lider informal ambiguu), ascensiunea forţelor naţional-populiste, sfidările lansate de noua dezordine mondială, locul nesigur al Europei în noile raporturi de forţă economice şi geopolitice mondiale – iar toate aceste simptome le-am extras nu din textele unor anti-europeni pătimaşi, ci dintr-o analiză făc ută sub auspiciile Fundaţiei Robert Schuman.
Brexitul a fost aşadar doar un revelator mai vizibil şi mai spectaculos al încercării existenţiale prin care trece acum Uniunea. E drept, Brexitul a însemnat o amputare economică, politică şi strategică de proporţii pentru UE, dar – mai preocupant – un semn al dezbinării care se dezvoltă – când? – într-un context în care e nevoie mai mult ca altă dată de coeziune, solidaritate, unitate conceptuală şi de acţiune.
Situaţia critică la nivel european impune acţiune pe măsura sfidărilor cu care se confruntă. În mare, ar fi vorba de mai multe opţiuni de luat în seamă.
1. Europa de dinainte – repliere în cadru naţional şi conlucrare în spaţiul continental cât şi cum se poate şi se consideră. Dar ar fi un regres pe toate planurile faţă de câte s-au făcut până acum în domeniile geopolitic, economic, cultural, civilizaţional, moral.
2. Status quo – soluţie aparent comodă, funcţională pe moment, dar care duce în mod sigur la destrămarea structurilor integrării de până acum.
3. O uniune a statelor naţionale deschisă către lume – idee, clar, franceză, dar pe cât de frumoasă, pe atât de greu de reuşit.
4. Mai multă Europă (eventual federală) – de extracţie, evident, germană. Euro răspândit şi întărit, uniune politică, reală (de ce nu SUE?), armată europeană etc. etc. Tentantă pentru unele capitale, formula e însă prea riscantă, căci este a fugi înainte, dar de fapt a fugi spre miezul crizei din care vrei să ieşi.
5. Europa cu două viteze – căreia ar fi un nonsens să i se mai spună Uniune Europeană sau Europa Unită. Ar fi o altă scindare a continentului, mai puţin abrazivă decât cea canonică, în lumea postbelică, între Est şi Vest, dar şi ea păguboasă pentru securitatea şi cooperarea în spaţiul general-european. Varianta s-ar dezice, de fapt, de principiile fondatoare ale părinţilor ideii europene şi ar perpetua diviziunile interne, instabilitatea, fricţiunile. O proiecţie caricaturală a acestei formule sunt încercările penibile ale celor din grupul Vişegrad de a face ceva împreună, deşi nu prea ştiu ce, iar între parteneri interesele şi obiectivele urmărite diferă.
Pentru ce ar trebui să opteze România? Deocamdată, Bucureştiul este, ca toată lumea europeană, în aşteptarea unei soluţii care să poată întruni, după ajustări succesive, consensul necesar şi ţine aproape de nucleul franco-german al Uniunii Europene. Căci apele sunt departe de a se putea limpezi. După cum se vede, dintre variantele de mai sus, ca şi din altele care ar putea fi adăugate, niciuna nu este suficient de acceptabilă şi, mai ales, de acceptat prin consens. Summitul pompieristic de la Bratislava a dovedit că cei 27 de membri ai UE nu sunt încă pregătiţi pentru pasul pe care trebuie să-l facă în demersul european de după Brexit. Oricum, proiectul european nu poate fi relansat înainte de alegerile din Franţa şi din Germania, ba poate nici cu ceea ce numim liderii (şi funcţionarii) europeni de acum, de la Bruxelles, unde e nevoie, şi acolo, de un fel de „revoluţie” – fie ea culturală, colorată sau cum i s-ar mai putea spune. Prestaţia instituţiilor de la Bruxelles pare să se apropie tot mai mult de una sinucigaşă. Birocraţie, osificare, corupţie, lipsă de democraţie, iar, până la urmă, şi de moralitate. E greu de înţeles cum demnitarul suprem al Europei Unite (Barroso), în momentul în care-şi părăseşte funcţia nr. 1 în ierarhia continentului unit, fuge puşcă la Goldman Sachs pentru a deveni consilier şi preşedinte ne-executiv al redutabilei bănci americane.
Poate că UE ar avea nevoie şi de ceva demolări, dar o nouă organizare de şantier oricum îi trebuie. Construcţia va trebui să poată face faţă unor cutremure care nu o vor ocoli în viitor.