Radu SĂGEATĂ, PhD

Rusia s-a învrednicit să „strângă” mereu pământurile altora şi să înainteze constant spre vest.
Ioan Aurel Pop

Abstract. The Black Sea in the current geopolitical context, between the NATO “umbrella” and Russian interests. More than ever, the importance of the Black Sea is currently enhanced by placing it on the axis of the seas: the Caspian Sea – the Black Sea – the Mediterranean Sea. The three seas are the gravitational axis of a territorial unit extended over three continents (Europe, Asia and Africa), the axis having a history and a geopolitical evolution that derives from the multiple functionality of the three seas, either barrier or binder between North and South, the West and the East, the Christian and the Islamic areas, the European and the Persian populations, Arabs, Turks, etc. Today, the interest and the power of the great global players (the USA, the European Union, Russia, China), as well as that of the strong regional actors (Turkey and Ukraine) are expressed on this axis, the latter less after the events of 2014 and 2022. This axis is equally geopolitical, geostrategic and geo-economic, according to the result of this study.

Cuvinte cheie: conflicte, interese, resurse, Rusia, Turcia, Ucraina, NATO, România

POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ
Împreună cu Carpaţii şi Dunărea, Marea Neagră constituie un element definitoriu pentru poziţia geografică şi geostrategică a României, prin intermediul căruia îi sunt deschise căi navigabile spre întregul Ocean Planetar.
Geneza tectonică şi particularităţile fizico-geografice i-au imprimat caracteristici distincte, Marea Neagră rămânând o unitate distinctă în sistemul mărilor, ce alcătuiesc bazinul mediteranean. Caracterul său de „mare închisă”, interioară, se reflectă direct şi cu pregnanţă într-o serie de particularităţi rezultate din influenţa puternică exercitată de uscat asupra mării. Legătura cu Marea Mediterană îi asigură accesul la Oceanul Planetar, dar nu îi modifică radical trăsăturile generale. Conexiunea cu Marea Mediterană se realizează prin strâmtorile ponto-egeene: Bosfor şi Dardanele. Din cumularea celor două caracteristici esenţiale (prezenţa unor spaţii stepice întinse la nord de Bazinul pontic şi conexiunea cu mările lumii prin cele două strâmtori), rezultă rolul important jucat de Marea Neagră de-a lungul a peste trei milenii de istorie.
Marea Neagră (436.400 km²) este o mare intercontinentală, situată între Europa şi Asia, respectiv între Europa Centrală şi de Sud-Est, spaţiul caucazian şi Peninsula Anatolia. Are o formă ovală, ţărmuri joase şi crestate în nord, cu o platformă continentală întinsă, numeroase limane fluviatile şi două compartimente majore: Golful Odesa şi Marea Azov (36.000 km2) separate de Peninsula Crimeea (27.000 km2). Oraşele Odesa (din Ucraina), Sevastopol (din Crimeea ocupată de Fed. Rusă) şi Novorosiisk (de pe teritoriul Rusiei – în districtul / krai Krasnodar) se detaşează prin funcţia portuară, favorizată de existenţa unor sectoare de ţărm mai înalte date de prelungirile sudice al podişului Basarabiei, ale Munţilor Yalta, respectiv de culmile nordice ale Caucazului. În sud, est şi vest (la sud de Capul Midia) ţărmul pontic este înalt şi relativ puţin crestat datorită unor regiuni de podiş (în România şi Bulgaria), respectiv culmilor Munţilor Pontici (pe teritoriul Turciei) şi Caucazului (în Georgia), care a favorizat amplasarea de infrastructuri portuare la Constanţa, respectiv Varna şi Burgas (în Bulgaria); Zonguldak, Sinop, Samsun şi Trabzon (în Turcia); Batumi, Poti şi Suhumi (în Georgia) şi Soci (în Fed. Rusă).
În afara mării propriu-zise, din punct de vedere geopolitic se disting: Zona Mării Negre, care include statele riverane (Bulgaria, România, Ucraina, Fed. Rusă, Georgia şi Turcia); Zona Extinsă a Mării Negre, care include, în plus, alte patru state (Armenia, Azerbaidjan, Rep. Moldova şi Grecia); Marele Bazin al Mării Negre, care înglobează toate teritoriile şi ţările, care gravitează spre Marea Neagră (Neguţ 2015).
Marea Neagră a avut din toate timpurile atuuri strategice, ceea ce a trezit interesul marilor puteri: mai întâi grecii şi romanii, apoi bizantinii, otomanii şi ruşii, amestecându-se ulterior şi unele puteri occidentale (Marea Britanie, Franţa, Italia / Regatul Sardiniei). Marea Neagră a fost din vremuri străvechi o verigă esenţială pe axa mărilor (Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană), contribuind la configurarea şi reconfigu-rarea sistemelor geopolitice regionale: sedentari versus nomazi în perioada preistorică şi în zorii Antichităţii, ecuaţie greco-romană în Antichitate, bizantino-turcă, ulterior otomană în Evul Mediu, otomano-rusă, sovieto-occidentală / NATO în perioada comunistă. Importanţa sa geostrategică s-a amplificat şi mai mult datorită poziţionării sale geostra-tegice la marginea continentului european şi totodată la capătul „Drumului mătăsii“, ceea ce a generat Pontului un rol de veritabil pivot geopolitic eurasiatic (Neacşu, Neguţ 2013).
Poziţia geografică conferă Mării Negre o importanţă geopolitică de necontestat, la intersecţia a trei mari regiuni geopolitice (Peninsula Balcanică, Europa de Est şi Asia Mică), devenind astfel o placă turnantă pentru interesul geopolitic al marilor puteri mondiale (Hanganu et al. 2007). În plus, bogatele resurse (în primul rând cele de hidro-carburi şi de metale rare) din platoul său continental, dar şi din Zona Extinsă a Mării Negre, ca şi arsenalul militar în continuă creştere staţionat aici, scot şi mai mult în evidenţă rolul punctelor geostrategice în controlul tranzitului militar şi economic al re-giunii Mării Negre. Aceste atuuri au făcut să se manifeste un interes deosebit din partea marilor puteri regionale şi globale, ceea ce face ca zona să devină o placă turnantă a relaţiilor internaţionale (Vâlsan, Hanganu 2006).
Regiunea pontică a fost importantă dintotdeauna, constituind în arhitectura geo-strategică actuală un punct nevralgic al macro-sistemului geopolitic eurasiatic. Marea Neagră este veriga esenţială pe axa mărilor (Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană), contribuind la configurarea şi reconfigurarea sistemelor geopolitice regio-nale, din zorii Antichităţii până în perioada Războiului Rece, dar mai ales în contextul geostrategic actual (Uniunea Sovietică / Rusia versus NATO), configuraţia regională actuală complicându-se şi mai mult, în condiţiile, în care poziţia geografică îi generează rolul de pivot geopolitic eurasiatic (Neguţ, Neacşu 2022).
Mai mult decât oricând în decursul timpului, în prezent importanţa Mării Negre este potenţată de plasarea ei pe axa mărilor: Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană (Qarayev 2014, Neacşu, Neguţ 2013 ş.a.). Cele trei mări constituie axul gravitaţional al unui sistem geopolitic extins pe trei continente (Europa, Asia şi Africa), această axă având o istorie şi o evoluţie geopolitică, ce decurge din funcţionalitatea multiplă a celor trei mări, fie de barieră, fie de liant între Nord şi Sud, între Occident şi Orient, între spaţiul creştin şi cel islamic, între populaţiile europene şi cele persane, arabe, turcice etc. Astăzi, pe această axă îşi manifestă interesul şi puterea marii actori globali (SUA, Uniunea Europeană, Rusia, China), precum şi actori regionali – Turcia şi Ucraina, rolul acesteia devenind unul de pivot global, după invazia rusă din februarie 2022. Această axă este, în egală măsură, geopolitică, geostrategică şi geoeconomică.
Semnificaţia sa economică şi importanţa în traficul internaţional sunt accentuate de o importanţă politică şi geostrategică aparte. Aceasta a fost sintetizată de cunoscutul istoric Gheorghe I. Brătianu în „problema pontică”: „problema pontică pe care încercăm să o schiţăm este mai complicată. Este vorba într-adevăr de o mare aproape închisă care nu comunică cu Mediterana decât printr-o îngustă ieşire a strâmtorilor; cu toate acestea, datorită marilor fluvii care se varsă în ea din adâncurile stepei sau din masivele Europei Centrale, datorită reţelei multiple a drumurilor continentale ce ajung în porturile ei, ea merită, tot atât de mult ca şi alte mări mai deschise curenţilor din larg, numele de „placă turnantă” a marelui trafic şi a schimburilor internaţionale“ (1988, vol. I, p. 87).
Importanţa economică şi geopolitică a Mării Negre este definită şi completată în mare măsură prin funcţiile complexe ale strâmtorilor ponto-egeene, care îi asigură de-buşeul în bazinul egeean al Mediteranei. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele constituie in-trarea şi ieşirea dintr-un canal natural, ce se lărgeşte în partea centrală sub forma unui mic bazin marin: Marea Marmara. Prin urmare, acestea formează, împreună cu Marea Marmara un ansamblu unitar, a cărui importanţă geostrategică constituie elementul definitoriu al geografiei lor (Gogeanu 1966; Morgando, Varga 2025).
Dezmembrarea URSS şi independenţa Ucrainei şi Georgiei au determinat mutaţii fundamentale în geopolitica spaţiului pontic, întâietatea pe ţărmul nordic fiind preluată iniţial de Ucraina, apoi de Federaţia Rusă, prin instituirea controlului acesteia mai întâi asupra peninsulei Crimeea, apoi asupra întregului litoral al Mării Azov.
Pe de altă parte, cea de-a doua putere maritimă pontică, Turcia, care până atunci îşi orientase interesele spre porturile de la Marea Egee şi Marea Mediterană, a început să-şi reafirme tot mai pregnant rolul de putere regională în spaţiul balcanic şi caucazian, rolul său în recenta criză a migranţilor asiatici sporindu-i acest statut. Panislamismul, favorizat de independenţa Azerbaidjanului şi de mişcările separatiste din Bosnia şi Georgia, a găsit în Turcia un important aliat. Statutul său de membru NATO încă din 1952, precum şi depunerea candidaturii de aderare la Uniunea Europeană au creat pre-misele orientării politicii turce către o poziţie de stat pivot şi catalizator regional, poziţie amplificată de criza migranţilor şi de focarele conflictuale de la graniţele sale (Siria, Kur-distan, Caucaz, Irak, Orientul Apropiat şi Balcani), precum şi de recrudescenţa fenome-nului terorist (Turhan 2025).
Chiar dacă bazinul pontic nu constituie o unitate politică, culturală sau religioasă, el reprezintă un areal de răscruce a migraţiilor eurasiatice, un loc de interferenţă al civilizaţiilor, al culturilor şi religiilor europene, asiatice şi arabe, concentrând zone fier-binţi, cu conflicte latente, capabile oricând să se reactiveze (cum ar fi zona Caucazului sau a Mării Caspice, dar şi influenţa conflictelor din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu). De fapt, în prezent se manifestă conflicte deschise pe axa Balcani-Caucaz, pe falia caspico-arabă şi pe axa mediteraneano-arabă, care influenţează negativ securitatea şi stabilitatea statelor din Bazinul pontic. În acest context, România reprezintă un nucleu de stabilitate regională situat între două focare de conflict (activ sau îngheţat): cel ucrai-nean şi transnistrean în nord-est şi cel al Balcanilor de Vest (ex-iugoslav) în sud-vest. Integrarea sa în structurile de cooperare europeană şi euro-atlantică i-au consolidat acest statut.
Marea Neagră este în acelaşi timp un areal geografic cu o consistenţă geostrategică şi geopolitică demonstrată pe parcursul timpului prin fenomene istorice, care i-au imprimat anumite particularităţi culturale: colonizarea greacă, hegemonia bizantină, marile migraţii asiatice, colonizarea veneţiană şi genoveză, invazia otomană, expansiunea rusă şi, în prezent, reconsiderarea acesteia de către NATO şi UE. În aceste perioade istorice, sistemul geopolitic al Mării Negre a cunoscut evoluţii paradoxale. Dacă pe timpul marilor imperii s-a dezvoltat un comerţ înfloritor, după al Doilea Război Mondial a devenit un spaţiu închis, care a contrapus flota militară sovietică din Crimeea, bazelor militare NATO din Turcia şi Marea Mediterană (Deică 2004, Institutul European din România 2024).
După 1989, Marea Neagră nu şi-a recăpătat statutul de nucleu de securitate regio-nală, în condiţiile, în care disoluţia Rusiei sovietice lăsa să se întrevadă o nouă perspectivă a dezvoltării relaţiilor internaţionale în această zonă strategică. În cele peste trei decenii, care au trecut de la colapsul sistemului comunist, deşi au fost înfiinţate diverse organizaţii internaţionale, evoluţiile pozitive în regiune au fost stopate de intervenţia rusă în Georgia (2008), Crimeea (2014) şi Ucraina (2022), de interesele ucrainene şi turce, de conflictele sirian şi palestinian, de instabilitatea politică din Turcia, dar şi de recrudescenţa şi globalizarea fenomenului terorist.
Poziţia geografică leagă România vital de Marea Neagră, transformând-o în prin-cipala poartă de acces către Europa (prin intermediul porturilor Constanţa şi Constanţa Sud – Agigea şi a Canalului Dunăre – Marea Neagră, neexploatat încă la întreaga sa capacitate) şi principala arie de interferenţă caspico-pontică cu Europa Occidentală (Săgeată 2012; Olteanu et al. 2022). Situată în zona centrală a sistemului geopolitic al mărilor intercontinentale, România are posibilităţi multiple de a se transforma în „cheia orientală” a legăturilor NATO şi UE cu Rusia şi statele din Orientul Mijlociu.

NUCLEELE GEOSTRATEGICE ALE MĂRII NEGRE
Ca orice altă mare importantă, Marea Neagră dispune de o serie de puncte geo-strategice (elemente cu o mare relevanţă în stăpânirea sau controlul unui spaţiu geografic) atât naturale, cât şi antropice (Hlihor 2005; Hanganu et al. 2007; Simileanu, Săgeată 2009; Neguţ 2015; Neacşu, Neguţ 2022 ş.a.).
Din multitudinea punctelor geostrategice naturale se impun trei de o importanţă deosebită: Strâmtorile, Gurile Dunării şi Peninsula Crimeea, cărora li se adaugă, în plan secundar, gurile unor mari fluvii (Niprul, Nistrul, Donul), strâmtoarea Kerci, Capul Caliacra ş.a.
Strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Sunt două strâmtori succesive, care despart Europa (respectiv Peninsula Balcanică) de Asia (Peninsula Anatolia), prin care se face legătura între Marea Neagră şi Marea Mediterană, graţie intermedierii mărilor Marmara şi Egee. Bosfor este cea mai îngustă strâmtoare intercontinentală de pe Glob (660-3.800 m), lungimea sa fiind de 30 km, iar Dardanele are de asemenea o lăţime redusă (1,3-18,5 km), dar o lungime mai mare (120,5 km). Cele două strâmtori au fost pe par-cursul timpului, peste două milenii şi jumătate, scena a numeroase confruntări militare şi stăpâniri succesive: persană, greacă, romană, bizantină şi otomană (războaiele turco-austriece şi turco-ruse), în ultimele două secole statutul lor internaţional evoluând în funcţie de raportul de forţe dintre Puterile Occidentale (în special dintre Marea Britanie şi Franţa), Turcia şi Rusia (Neguţ, Neacşu 2022). Aceasta din urmă, care s-a pronunţat multă vreme pentru interzicerea navelor de război prin Strâmtori1, a beneficiat din plin de acest avantaj în timpul Războiului Rece, datorită acestei permisivităţi constituindu-şi o puternică flotă în Mediterana.
Importanţa strâmtorilor Bosfor şi Dardanele pentru România ca unică legătură maritimă a Bazinului Pontic cu Oceanul Planetar, decurge din însăşi poziţia riverană a României la Marea Neagră (Daşcovici 1937). La aceasta, se adaugă poziţia României de stat dunărean, situarea sa la gurile Dunării şi în bazinul inferior al acesteia transformând-o într-o veritabilă placă turnantă între traficul fluvial central-european şi cel maritim in-ternaţional. Prin urmare, obiectivul geostrategic fundamental al României este de a menţine deplina libertate a navigaţiei prin strâmtorile ponto-mediteraneene. Acesta a fost afirmat de către Nicolae Titulescu încă din anul 1936, cu prilejul Conferinţei de la Montreux: „Tot ce atinge Marea Neagră – afirma acesta – interesează în cel mai înalt grad Ţara mea, dat fiind că prin Marea Neagră şi prin Strâmtori se produce unica noastră ieşire la marea liberă; aş spune Strâmtorile sunt însăşi inima Turciei, dar ele sunt în acelaşi timp plămânii României”.
Până la Convenţia de la Montreux, Strâmtorile au fost închise navigaţiei pentru scurte perioade de timp, în trei rânduri la începutul secolului XX, cu prilejul unor conflicte armate, în care a fost implicată Turcia: în 1911, cu prilejul războiului italo-turc; între 1912-1913, cu prilejul războiului, ce a opus Turcia şi statele creştine din Peninsula Balcanică (România, Serbia şi Bulgaria) şi între 1914-1918, în timpul Primului Război Mondial, fapt ce a cauzat mari prejudicii economice României, al cărei export se realiza în mare parte prin portul Constanţa.
În acest sens, Gheorghe I. Brătianu, sublinia: „Istoria noastră, munţii ocupaţi şi marea închisă sugrumă libertatea şi viaţa naţională. Deci, o concluzie logică: marea liberă şi munţii în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spaţiu vital, dar şi condiţiuni vitale, sunt elementele însăşi ale existenţei noastre […]. În spaţiul nostru de securitate intră de asemenea şi problema Strâmtorilor, prelungirea gurilor Dunării şi a Porţilor de Fier, care-i reglează cursul […]” (1988, p. 30).
Pe aceleaşi coordonate de abordare se situează şi concluziile cuprinse în comu-nicarea scriitorului Duiliu Zamfirescu intitulată „Bosforul şi Dardanelele faţă de interesele româneşti”, ţinută la Academia Română în şedinţa din 13 martie 1915: „exportul cerea-lelor pe căi ferate este absolut imposibil, din cauză că marfa noastră ocupă loc mult şi are valoare mică. Numai calea apei este potrivită pentru exportul produselor noastre. Prin urmare, Dunărea şi Marea sunt scăparea noastră – marea liberă, strâmtori libere, acelea ce îngăduiesc produselor solului nostru să ajungă pe pieţele străine cu înlesnire” (1915, p. 67).
Gurile Dunării. Fluviul Dunărea, al doilea mare curs de apă al Europei (2.859 km), constituie o veritabilă diagonală a continentului (ce străbate 10 state). Prin debuşarea în Marea Neagră obţine un statut geostrategic continental, iar gurile sale de vărsare dobândesc un rol de punct geostrategic de prim rang, ceea ce justifică aprecierea lui C.-M. Talleyrand (1754-1838), ministru de externe al Franţei: „centrul de gravitaţie al Europei nu este la Paris sau la Berlin, ci la gurile de vărsare ale Dunării” (Bernard 1973).

Figura 1. Axa navigabilă trasnseuropeană Dunăre – Main – Rhin
1. Căi navigabile naturale, 2. Canale fluviale: A. Dunăre – Main – Rhin, B. Dunăre – Marea Neagră, 3. Afluenţi importanţi / Ţărmuri, 4. Oraşe, 5. Capitale, 6. Frontiere.
Sursa: Reichnitzer J., The Danube in the Hungarian Regional Development, HAS, Budapest, 2009.

Dunărea serveşte drept punct de acces în şi dinspre Marea Neagră prin cele trei braţe principale: Chilia (60% din debitul fluviului, 111 km lungime, 300-700 m lăţime, 39 m adâncime maximă), Sulina (18% din debit, 64 km lungime, 250 m lăţime maximă şi 18 m adâncime maximă) şi Sfântu Gheorghe (22% din debit, 70 km lungime). Dintre cele trei braţe, doar Sulina (scurtat de la 93 km şi canalizat) permite accesul unor nave de mare tonaj (până la 7.000 tone tdw).
Datorită mărimii considerabile a bazinului său de recepţie (817.000 km²), lun-gimii sale şi a faptului că oferă, prin intermediul Mării Negre, conexiunea cu Oceanul Planetar, Dunărea deţine o mare importanţă geopolitică şi geoeconomică pentru ţările străbătute (Fourcher 1999; Institutul Cultural Român 2023). Ca urmare, asigurarea liberei circulaţii pe Fluviu este absolut necesară. Fiind o axă transcontinentală a tran-sportului maritim între Marea Neagră şi Marea Nordului, securitatea sa devine de maximă importanţă strategică. Gurile Dunării au pierdut oarecum din importanţă, cel puţin pentru transportul de mărfuri, ca urmare a construirii canalelor Dunăre – Marea Neagră (64,5 km, 1984) şi Rhin – Main – Dunăre (171 km, 1992) (Săgeată et al. 2014) (Figura 1).
Importanţa geostrategică a Gurilor Dunării a fost vizată de către Federaţia Rusă încă din primele zile ale agresiunii sale armate împotriva Ucrainei prin ocuparea Insulei Şerpilor (Zmiinâi), situată la numai 45 km de Sulina. Ocuparea şi controlul acesteia în-semna că Moscova putea controla accesul la Marea Neagră pe la Sulina şi implicit să supra-vegheze flancul estic al NATO. Cu toate acestea, în prezent se află sub controlul Ucrainei, după ce a fost recucerită în iulie 2022. În acest context, este de aşteptat reconsiderarea de către NATO şi UE a importanţei geostrategice a Canalului Dunăre – Marea Neagră, iar amplasarea bazei NATO la Mihail Kogălniceanu (jud. Constanţa) confirmă acest interes.
Peninsula Crimeea. Acest punct geostrategic de maximă importanţă, se suprapune celei mai mari peninsule din Marea Neagră (Crimeea, 26.100 km2), legată de continent prin cel mai îngust istm din lume, Perekop (8-13 km lăţime), aflat între aceasta şi Marea Azov.
Fiind cel mai înaintat punct de uscat în Marea Neagră, constituie un fel de avanpost atât pentru Europa, cât şi pentru Asia. La avantajele oferite de poziţie se adaugă opor-tunităţile portuare şi economice, ceea ce a făcut ca pe parcursul timpului Crimeea să se afle în atenţia tuturor cuceritorilor ajunşi în zonă: greci, romani, bizantini, goţi, hazari, tătari (care s-au organizat în puternicul Hanat al Crimeei), otomani şi ruşi. Aceştia din urmă au ocupat-o în 1783, în perioada domniei împărătesei Ekaterina a II-a, când au avut loc cele mai multe bătălii ruso-turce pentru dominaţie în zona Mării Negre. La mijlocul secolului următor a avut loc o confruntare majoră, cunoscută drept „Războiul Crimeei” (1853-1856), tocmai datorită principalei mize, care o constituia această peninsulă. Coaliţia formată din Imperiul Otoman, Franţa, Marea Britanie şi Regatul Sardiniei au reuşit să înfrângă Rusia, care pretindea primatul în împărţirea posesiunilor Imperiului Otoman, aflat în declin (Carrère dʼEncausse 2015; Iachim 2022).
Aflată din 1954 în administrarea Ucrainei, prin gestul simbolic făcut de preşe-dintele sovietic Nikita Hruşciov cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la alinierea părţii estice a Ucrainei la Imperiul Ţarist, şi rămasă în componenţa acesteia după dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991, Crimeea a devenit mărul discordiei între cele două state, Rusia fiind puternic afectată de faptul că, după ce a pierdut controlul la gurile Dunării (care de asemenea, i-a fost luat de Ucraina), pierdea şi cel mai militarizat punct geostrategic de la Marea Neagră; în plus, Rusia era obligată să plătească o taxă considerabilă Ucrainei pentru a-şi putea păstra acolo flota rusă de la Marea Neagră.
Ca urmare evenimentelor din martie 2014 (cu aşa-zisul referendum, prin care populaţia s-a pronunţat pentru integrarea în Federaţia Rusă), Moscova a anexat Crimeea (pe fondul reacţiei inconsistente a Occidentului şi în primul rând a structurilor euro-atlantice), redobândind un punct geostrategic de mare importanţă şi relevanţă la Marea Neagră. După ce în mai 2018 a inaugurat un pod dublu peste Strâmtoarea Kerci2 (Podul Crimeei), invazia armatelor ruse din 24 februarie 2022 s-a concentrat pe cucerirea teritoriilor din nordul Mării Azov, realizându-se astfel şi o conexiune terestră între Fede-raţia Rusă şi Crimeea, printr-un coridor constituit din regiunea ucraineană Lugansk, jumătăţile sudice ale regiunilor Doneţk şi Zaporoje, respectiv cea mai mare parte a regiunii Herson. De asemenea, prin continuarea războiului de pe teritoriul Ucrainei, Moscova urmăreşte, printre altele, şi revenirea la un alt punct geostrategic, respectiv gurile Dunării. În plus, prin odată cu preluarea rapidă a puterii ruse, regiunea autonomă Crimeea a primit un statut special, de republică autonomă în cadrul Fed. Ruse, iar portul militar Sevastopol a dobândit rang de oraş federal, alături de Moscova şi Sankt Petersburg, deşi are numai circa 480.000 de locuitori, în condiţiile, în care în Rusia există 16 oraşe, care depăşesc fiecare un milion de locuitori (conform recensământului din 2021).
Anexarea Crimeei de către Rusia a constituit astfel un prim pas în ambiţiile geostrategice ale Moscovei de a-şi extinde din nou controlul asupra întregului ţărm nordic al Mării Negre. De această dată Crimeea a servit Rusiei ca avanpost al ocupării regiunilor sudice ale Ucrainei, pentru a face joncţiunea cu teritoriile aflate sub controlul separatiştilor pro-ruşi din estul Ucrainei (din regiunile Doneţk şi Lugansk). Miza geo-strategică a ocupării şi anexării teritoriilor de la nord de Crimeea este amplificată de faptul că regiunile ucrainene Herson şi Zaporoje, situate în bazinul inferior al Niprului, constituie sursa de alimentare cu apă dulce a Peninsulei Crimeea. Concentrarea atacurilor ruse în direcţia Odesei şi a porturilor ucrainene de la Dunăre (Izmail şi Reni) este jus-tificată de interesul geostrategic al Kremlinului de preluare a controlului pe întregul ţărm nordic al Mării Negre (Novorussia), odată cu căderea Odesei, şi realizarea joncţiunii terestre cu un alt teritoriu controlat de Rusia, ce aparţine de iure Republicii Moldova: Transnistria.

MIZELE GEOECONOMICE ALE MĂRII NEGRE
Acestea decurg din poziţia geografică a mării între „un imperiu al resurselor cău-tate” şi, respectiv, „polul de consum” al acestora (Neguţ, Neacşu 2022). În prezent, cele mai căutate resurse naturale sunt hidrocarburile şi metalele rare. Primele se află din abundenţă în Federaţia Rusă, dar şi în bazinul Mării Caspice, iar metalele rare, ce constituie o importantă resursă utilizată în tehnologiile de vârf, sunt cantonate din straturile terestre de platformă precambriană din Câmpia Rusă, ce se continuă şi pe te-ritoriul Ucrainei. Acestea nu pot ajunge la marii consumatori pe principiile proximităţii geografice, deoarece aceştia se află cu precădere în Uniunea Europeană şi America de Nord. Iese aşadar în evidenţă rolul Mării Negre de axă economică, mai ales din perspectiva accesării rezervelor de hidrocarburi din Bazinul caspic, dar şi a rutelor şi coridoarelor de transport ale acestora spre marii consumatori europeni. Pentru Occident, eliberarea Mării Negre de sub influenţa sovietică a constituit premiza individualizării unui culoar energetic către resursele de hidrocarburi ale Mării Caspice şi arealului adiacent, care ulterior să devină şi unul diplomatic, prin conectarea republicilor caucaziene şi central-asiatice la democraţie şi economie de piaţă (Neacşu, Neguţ 2013). În plus, datorită localizării favorabile, pieţele din regiune pot fi integrate relativ uşor în cadrul marilor pieţe din Europa, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu (Bordonaro 2005).
Uniunea Europeană a dezvoltat, mai ales după declanşarea conflictului din Ucraina, o adevărată politică de limitare a dependenţei de Rusia prin promovarea rutelor alter-native prin porturile turceşti de la Marea Neagră (Hanganu et al. 2007).
În prezent, ca urmare a conflictului ruso-ucrainean, toate marile proiecte energetice din zonă se află în stand-by, ceea ce defavorizează mai ales Uniunea Europeană, întrucât Rusia are încă destule conducte, prin care poate pompa hidrocarburile atât în Europa, cât şi în Asia. Sancţiunile economice impuse Federaţiei Ruse de către statele occidentale ca urmare a intervenţiei militare din Ucraina vor conduce la reconside-rarea rutelor alternative de transport a hidrocarburilor, care să ocolească zonele de conflict. În aceste condiţii, este de aşteptat ca ruta de transport dinspre Bazinul caspic prin Turcia – Bulgaria – România spre Ungaria – Austria să recapete o importanţă de prim ordin, fiind astfel repus în discuţie proiectul gazoductului Nabucco.
În afară de hidrocarburi, Marea Neagră este tranzitată de o mare cantitate de alte mărfuri (minereuri, produse agricole şi produse prelucrare), fiind deservită de o reţea de porturi, dintre care se evidenţiază Constanţa (cel mai mare in întregul bazin pontic, cu o capacitate de circa 50 milioane de tone/an), Istanbul, Sevastopol, Novoros–siisk, Batumi, Trabzon ş.a.
Marea Neagră inclusă în Antichitate în faimosul Drum al Mătăsii, care lega China de Marea Mediterană, Orientul de Occident, este în prezent parte a Noului Drum al Mătăsii, iniţiat tot de China, în parteneriat cu multe ale ţări, pe care va circula o mulţime de măr-furi şi investiţii (Floricel et al. 1998). În mod paradoxal, Rusia, căreia nu-i convenea pătrunderea Chinei în zonă, sprijină acum marele proiect, deoarece ea nu are capacitatea financiară de a investi şi doreşte să profite de masivele resurse financiare chineze.
Importanţa României în sistemul geopolitic ponto-danubian reiese în primul rând din statutul portului Constanţa, cel mai mare port la Marea Neagră. Realizarea conexiunii fluviale dintre Marea Nordului (Rotterdam) şi Marea Neagră (Constanţa) i-a sporit importanţa geostrategică: Constanţa are o funcţie de releu între pieţele europene, pe de o parte, şi pieţele Asiei de Sud-Vest şi cele ale Mării Negre, pe de altă parte. Se adaugă conectivitatea sa la un sistem de transport intermodal complet: maritim, fluvial, rutier, feroviar şi aerian. Intrarea în Canalul Dunăre – Marea Neagră se află în zona de sud a portului, ceea ce permite transbordarea directă a mărfurilor din navele maritime în cele fluviale (Figura 2).
Portul Constanţa are un hinterland vast, care include bazinul Mării Negre şi pe cel al Dunării. Poziţia sa, la unul dintre capetele axei transcontinentale Rhin – Main – Dunăre, permite accesul direct spre un drum mai scurt, deci mai ieftin, către Europa Centrală. Infrastructura şi adâncimea de-a lungul cheiului creează posibilitatea accesului în port a tuturor tipurilor de nave, care trec prin Canalul Suez şi prin strâmtorile ponto-mediteraneene. La acestea se adaugă facilităţile strategice, cum ar fi regimul de zonă liberă sau construcţiile şi reparaţiile de nave (Olteanu et al. 2022).
Agresiunea armată a Rusiei împotriva Ucrainei începută pe 24 februarie 2022 a avut ca efect blocarea flancului nordic al Mării Negre de către nave militare ruseşti şi redirecţionarea fluxurilor de mărfuri dinspre porturile ucrainene către alte porturi apro-piate. În acest context, blocada navală impusă de către Rusia în largul portului Odesa a sporit importanţa portului Constanţa, acesta dispunând de capacităţi operaţionale capabile să preia, temporar, fluxurile de mărfuri cu destinaţia Odesa.

Figura 2. Sistemul de canale navigabile din Dobrogea
1. Artere fluviale, 2. Porturi, 3. Ecluze: A. Cernavodă, B. Agigea, C. Ovidiu, D. Midia, 4. Aeroport, 5. Şosea,
6. Autostradă, 7. Cale ferată, 8. Centrală atomoelectrică, 9. Frontieră de stat, 10. Aşezări umane: A. Urbane,
B. Rurale, 11. Lacuri.
Sursa: Sobaru A-C., Năstase G., Avădanei C. (coord.), Artera navigabilă Dunăre – Main – Rhin. Strategii europene. Orizont 2020, Edit. Economică, Bucureşti, 1998.

Dacă până în anii 1990 traficul pontic se rezuma în cea mai mare parte la un trafic de export şi import al ţărilor riverane prin porturile existente, în ultimele decenii, datorită interesului crescut al Europei ca principală piaţă consumatoare de hidrocarburi, au fost deschise perspectivele integrării traficului petrolier în programele europene de dezvoltare, dar şi a integrării globale a regiunii Mării Negre în programele de dezvoltare regională pe termen mediu şi de lungă durată ale Uniunii Europene. Abordată într-un context global, într-un program integrator, Marea Neagră ar putea juca în viitor un rol esenţial în coeziunea şi stabilitatea unei zone cu o geopolitică destul de complexă şi conflictuală. Integrarea în NATO şi UE a României şi Bulgariei, preconizatele aderări ale Serbiei, Macedoniei de Nord şi Muntenegrului la Uniunea Europeană, pe de o parte, iar pe de altă parte crizele din Ucraina, Siria, Abhazia şi Osetia par să constituie datele geostrategice cheie ale regiunii pontice (Simileanu 2016).
În această perioadă de căutări şi tensiuni, determinate de complexul proces de globalizare, România are infrastructurile necesare preluării, stocării şi transportului resurselor energetice, fiind un partener activ al alianţelor, din care face parte. Ca fondator al Comunităţii Economice a Mării Negre (CEMN), România s-a implicat activ în intensi-ficarea legăturilor comerciale, lucrărilor publice, de telecomunicaţii, în protecţia mediului (în special în Delta Dunării, ceea ce a generat tensiuni cu Ucraina), a realizării de schim-buri culturale, dar şi de susţinere politică a Republicii Moldova, Ucrainei, Georgiei, Azerbaidjanului şi Turciei în arena mondială.
Importanţa drumului strategic transcontinental, ce leagă Uniunea Europeană de imensele resurse de hidrocarburi ale Asiei Centrale deschise pieţei vest-europene, ca urmare a dezmembrării URSS şi a desfiinţării sistemului de cooperare economică repre-zentat de CAER, a fost descrisă prin diferite sintagme (Neguţ et al. 2004). Miza economică este uriaşă, de ordinul multor milioane de barili pe zi, implicând sume de miliarde de dolari anual. Realizarea acestor proiecte ar duce la dezenclavizarea Bazinului caspic şi la propulsarea sa drept primul producător şi exportator mondial de petrol şi gaze, de-păşind Orientul Mijlociu, care deţine supremaţia în prezent. În acest „joc” geostrategic sunt angrenaţi foarte mulţi actori statali, importanţa pentru economiile acestora fiind imensă, nu numai pentru producătorii şi beneficiarii direcţi, ci şi pentru „intermediarii”, care pot contribui la tranzitarea hidrocarburilor, cum este şi cazul României, sau pentru puterile globale şi regionale, care nu concep să fie eliminate din acest „joc”, precum Rusia, SUA, Turcia sau China (Neguţ, Neacşu 2022).
Anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă (în martie 2014), urmată de extinderea controlului acesteia asupra întregului bazin al Mării Azov şi al zonei Herson (în februarie 2022) va determina o creştere a influenţei acesteia în nordul Bazinului pontic şi o re-direcţionare a rutelor de transport a hidrocarburilor prin portul Sevastopol. De asemenea, o eventuală extindere a controlului rusesc asupra întregului ţărm nordic al Mării Negre prin cucerirea Odesei şi ajungerea sa la gurile Dunării (Chilia) ar întări substanţial aceste evoluţii geostrategice şi ar face ca Federaţia Rusă să aibă din nou frontieră directă cu România, cu toate consecinţele, ce decurg din aceasta. Astfel, au fost documentate (Arnăuţu 1996, 2019) 12 invazii ale armatelor ruse pe actualul teritoriu al României între 1735 şi 1944 (Tabelul 1), a 13-a fiind pe cale de a avea loc în 1968 în contextul refuzului şi condamnării de către România a invaziei Cehoslovaciei de către trupele „frăţeşti” din Pactul de la Varşovia, coordonate de către Armata Roşie. Prin urmare, în ultimele trei secole, Rusia a fost un pericol continuu la fruntaria de răsărit a României (Mehedinţi 1941). De asemenea, începând cu secolul XX şi până la invazia din Ucraina, au fost documentate nu mai puţin de 42 agresiuni ale Rusiei asupra altor state, inferioare ca potenţial militar, sub diferite pretexte de „salvare a democraţiei populare” (Tabelul 2).
Tabelul 1. Principatele Române / România între Rusia şi Turcia

Tabelul 1. Principatele Române / România între Rusia şi Turcia

Sursa: Stan Al. (2022) & Mediafax.ro

Tabelul 2. Agresiuni ale Rusiei asupra altor state (1904-2022)

Sursa: Plăiaşu & historia.ro, 2025

FOCARELE CONFLICTUALE DIN PROXIMITATEA MĂRII NEAGRE
Marea Neagră poate fi considerată o mare a conflictelor, cele mai multe fiind parţial îngheţate sau posibil să cunoască un asemenea proces pentru o vreme (Bogzeanu 2012). Principalele focare conflictuale din zona Bazinului Pontic, care marchează negativ stabi-litatea regională, sunt cele din Ucraina, Cecenia, Nagorno Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Adjaria, Crimeea, Transnistria, Găgăuzia, Kurdistan, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo.
Ucraina (603.628 km2, 32.862.000 loc. – est. apr. 2025)
Republică independentă, stat slav, desprins din fosta Uniune Sovietică (1990-1991), ce a cunoscut cinci schimbări de preşedinţi numai în intervalul 2005-2019. Aceştia au impus ţării traiectorii politice diferite: fie de apropiere către Rusia, fie de distanţare faţă de aceasta, concomitent cu apropierea de structurile de cooperare europeană şi euro-atlantică, ceea ce a determinat riposta Kremlinului, care o consideră în sfera sa istorică de influenţă (Tchernoff – Horovitz 2022).
Ucraina a fost recunoscută oficial de Federaţia Rusă în contextul aderării sale la Tratatul pentru neproliferarea armelor nucleare (Budapesta, 1994). Federaţia Rusă, alături de SUA şi Marea Britanie, s-a angajat să respecte independenţa, suveranitatea şi frontierele din 1991 ale Ucrainei în schimbul denuclearizării forţelor sale armate şi să se abţină de la ameninţări cu recurgerea la forţă sau utilizarea forţei armate împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei Ucrainei, cu excepţia cazurilor de legitimă apărare sau în alte cazuri prevăzute de Carta ONU. În pofida acestor angajamente, Federaţia Rusă a invadat şi anexat ilegal Crimeea în martie 2014, acolo aflându-se o importantă bază militară navală rusă, iar în februarie 2022 a început o nouă agresiune armată rusă împotriva Ucrainei, iniţial cu scopul de a ocupa Kievul şi de a înlătura conducerea legitimă a Ucrainei şi a o înlocui cu una loială Moscovei, pentru ca ulterior întreaga ţară sau importante teritorii ucrainene să fie integrate în Rusia (Plokhy 2023). Ulterior, pe fondul unei puternice riposte a forţelor ucrainene, sprijinite masiv cu tehnică militară de NATO, acţiunile armate ale Federaţiei Ruse s-au concentrat în sudul şi în estul Ucrainei, din dorinţa Kremlinului de a cuceri teritoriile, care să asigure joncţiunea terestră dintre regiunile separatiste Doneţk şi Lugansk, Crimeea, iar ulterior, prin cucerirea Odesei, cu Transnistria, teritoriu separatist pro-rus aflat de iure în componenţa Republicii Moldova. Acest scenariu a culminat cu integrarea unilaterală în Federaţia Rusă a regiunilor ucrainene Doneţk, Lugansk, Zaporoje şi Herson (30 septembrie 2022) şi cu declaraţiile agresive ale Kremlinului de a-şi păstra aceste achiziţii teritoriale prin orice mijloace.
Geopolitica internă a Ucrainei are la bază un evident clivaj între regiunile sale estice şi sudice cu o pondere mare a populaţiei rusofone, care şi-a manifestat sprijinul pentru Federaţia Rusă în 2014 cu prilejul anexării de către aceasta a Crimeei şi regiunile vestice şi nordice, cu aspiraţii pro-occidentale şi cu o pondere mare a catolicismului, ca urmare a influenţelor poloneze şi austro-ungare (ultimele până în 1918). Pornind de la această structură etno-lingvistică, unul dintre scenariile de evoluţie ale conflictului ruso-ucrainean (denumit „costier”) vizează cucerirea de către Federaţia Rusă a întregii părţi sudice a Ucrainei, riverană Mării Negre şi extinderea controlului rusesc asupra Mării Negre.
Motivată de Kremlin ca o „acţiune militară specială” cu scopul de a descuraja vo-caţiile pro-occidentale ale Kievului, văzute ca o ameninţare pentru Federaţia Rusă şi să „denazifice” Ucraina, această intervenţie, orientată cu precădere împotriva unor obiective civile, a vizat trei categorii de solicitări:
1) teritoriale – recunoaşterea de către Ucraina a apartenenţei Crimeei la Federaţia Rusă şi cucerirea părţii sudice a Ucrainei, revendicată sub numele de „Noua Rusie” (Novorussia);
2) politice – renunţarea Ucrainei la aspiraţiile sale de aderare la NATO şi UE şi reintrarea sa în sfera de influenţă rusă, ca parte a unei „zone tampon”, pe care Moscova şi-o doreşte între frontierele Federaţiei Ruse şi statele NATO şi
3) culturale – recunoaşterea de către Kiev a limbii ruse, ca limbă oficială alături de ucraineană.
Perpetuarea prezenţei militare ruse în Ucraina, distrugerea şi ocupare prin forţă a unor oraşe şi sate ucrainene a creat condiţiile transformării acestei operaţiuni militare într-un lung război de guerilă, cu pierderi umane şi materiale uriaşe de ambele părţi şi a determinat o criză umanitară de mari proporţii la frontierele Ucrainei, cea mai mare de pe continentul european de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Principalul risc de securitate, ce derivă din acest conflict este escaladarea şi chiar globalizarea sa datorită încălcării repetate a spaţiului aerian a unor state NATO de către drone şi chiar avioane militare ruseşti, ceea ce ar putea determina riposte ale aliaţilor euro-atlantici. La aceasta se adaugă implicarea în conflict de partea Rusiei a Coreei de Nord (cu soldaţi şi tehnică militară) şi Iranului (cu tehnică militară), ca şi poziţia critică a Chinei faţă de sprijinul NATO pentru Ucraina (Tran Sautedé et al. 2025).
Pe de altă parte, sancţiunile economice şi financiare impuse Rusiei de către statele occidentale, corelate cu situaţia economică şi aşa dificilă din Federaţia Rusă şi cu costurile ridicate impuse de operaţiunile armate prelungite din Ucraina ar putea destabiliza economic şi politic Federaţia Rusă, cu consecinţe dramatice asupra păcii şi stabilităţii regionale şi internaţionale. Costurile economice generate de prăbuşirea economiei ucrai-nene şi de sistarea relaţiilor cu Federaţia Rusă sunt de asemenea greu de estimat pe termen mediu şi lung la scară regională şi internaţională.
În aceste condiţii, noua administraţie de la Washington a încercat în zadar medierea conflictului în vederea unui armistiţiu pe linia frontului ca prim pas spre un acord durabil de pace. Continuarea atacurilor ruseşti asupra oraşelor ucrainene şi a infrastructurilor civile a impus reorientarea politicii americane către noi sancţiuni economico-financiare impuse Rusiei. În paralel, a fost încheiat în Statele Unite şi Ucraina un acord privind mi-neralele rare, care va permite Washington-ului acces la unele dintre resursele naturale ale Ucrainei, stabilind totodată şi crearea unui fond de investiţii, pe care Ucraina îl consideră esenţial pentru a consolida sprijinul american atât pe timp de război, cât şi pentru reconstrucţia post-conflict.
Transnistria / Republica Moldovenească Nistreană (4.163 km²; 367.776 loc. – est. martie 2024, centru administrativ – Tiraspol) (Figura 3), este o fâşie de teren (circa 200 km lungime, 20 km lăţime medie) în stânga râului Nistru (doar oraşul Tighina / Bender, se află pe malul drept).

Figura 3. Structura etnică a Transnistriei
Sursa: Atlasul Republicii Moldoveneşti Transnistrene, ed. a II-a, Tiraspol, 2000

Intrată în stăpânirea Rusiei pentru prima dată în 1792, în vremea domniei împărătesei Ekaterina a II-a, cea care a reuşit ieşirea Imperiului Ţarist la Marea Neagră prin cucerirea Crimeei, a făcut parte din Rusia (respectiv din Uniunea Sovietică), cu excepţia perioadei 1941-1944 (când s-a aflat în componenţa României), până la dizol-varea URSS-ului. La puţin timp după proclamarea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), a avut loc, la 3 septembrie în acelaşi an, declararea unilaterală a independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene (Republica Transnistria), care contestă apartenenţa sa la Republica Moldova, independenţă nerecunoscută de autorităţile de la Chişinău şi nici de alte state. Conflictul, declanşat prin confruntarea armată din iarna 1991/1992 (forţele transnistrene fiind sprijinite de trupe ale Armatei a 14-a ruse), a rămas până astăzi îngheţat, remarcându-se perseverenţa Rusiei în a fi factorul decisiv.
În contextul adâncirii climatului de instabilitate regională generat de intervenţia armată a Federaţiei Ruse în Ucraina, atât Ucraina, cât şi Republica Moldova şi-au depus oficial candidatura de aderare la Uniunea Europeană, iar autorităţile separatiste de la Tiraspol au solicitat din nou Republicii Moldova şi comunităţii internaţionale recunoaş-terea independenţei Transnistriei, în vederea unei eventuale alipiri ulterioare a acesteia la Federaţia Rusă.
Găgăuzia, este un teritoriu din sud-vestul Republicii Moldova (1.830 km2), cu caracter disconti-nuu, alcătuit din patru areale di-stincte (Figura 4), ce cuprinde 26 localităţi populate de găgăuzi (mi-noritate etnică ortodoxă de origine turcă), cu 103.201 loc. (rec. 2024), din trei raioane: Comrat, Ceadâr-Lunga şi Vulcăneşti. Reşedinţa este oraşul Comrat.
Minoritatea găgăuză s-a con-stituit într-o „republică”, cu numele de Gagauz Yeri („Ţara Găgăuzi-lor”), care a dobândit din partea Parlamentului de la Chişinău – în 1994, ca şi Transnistria de altfel –, un statut de autonomie în cadrul Republicii Moldova (Unitate teri-torial-autonomă – UTA).
Deşi aparent locale, conflic-tele îngheţate din Transnistria şi Găgăuzia sunt semnificative pentru întreaga Zonă extinsă a Mării Ne-gre şi chiar pentru un spaţiu mult mai extins, cu reverberaţii în tot re-stul Europei, măcinată pe de o par-te de tendinţele hegemonice ale Fe-deraţiei Ruse de a-şi reface fostele sfere de influenţă din perioada sovietică, iar pe de altă parte de tendinţe secesioniste (în spaţiul caucazo-caspic, Crimeea, estul Ucrainei, dar şi în Republica Moldova).
Cecenia. Mică republică autonomă în Federaţia Rusă (16.171 km²; 1.510.824 loc. – rec. 2021, majoritatea musulmani; capitala: Groznîi), situată în nordul Caucazului. Actualul teritoriu al Ceceniei a fost cucerit de armatele ţariste în urma unui îndelungat (1817-1864) şi sângeros război. În perioada comunistă a avut statut singular sau împreună cu Inguşetia, iar în 1944 majoritatea locuitorilor au fost deportaţi din ordinul lui Stalin, mai ales în Siberia, fiind acuzaţi de colaboraţionism cu Germania nazistă, republica fiind dizolvată. Reabilitaţi în 1957, şi-au proclamat, în contextul evenimentelor din Uniunea Sovietică, independenţa la 1 noiembrie 1991 (în urma unui referendum, la care au participat numai cecenii). Nerecunoaşterea acesteia de către Federaţia Rusă a dus la declanşarea unui război civil, încheiat cu victoria armatelor ruseşti în februarie 2000 şi cu instaurarea unui guvern prorus, situaţia rămânând însă instabilă.
Detaşamente militare cecene pro-ruse au fost folosite de către Moscova ca trupe de elită în intervenţia sa militară în Ucraina. Era evidentă astfel depăşirea oricăror frontiere culturale în favoarea intereselor politice: un stat ortodox solicita ajutorul unor islamişti, recunoscuţi pentru duritatea lor, împotriva populaţiei unui alt stat predominant ortodox, foarte apropiat etnic şi cultural de Rusia.

Figura 5. Structura etnică a Caucazului
Sursa: Sellier J., Sellier A., Atlas des peuples de lʼOrient. Moyen Orient, Caucase, Asie Centrale, Edit. La Découverte, Paris, 2020

Nagorno-Karabah / Karabahul de Munte, fosta Republică Arţah (1992-2024), este o fostă regiune autonomă în Azerbaidjan (4.400 km²; 148.000 locuitori – est. 2019, majoritatea armeni ortodocşi; centru administrativ: Stepanakert / Khankendi), practic o enclavă armeană în statul azer. A fost înfiinţată în 1923, după crearea Uniunii Sovietice, în regiunile montane ale provinciei istorice Karabah, cu o concentrare maximă a popu-laţiei armene.
În 1988, pe fondul politicii de „deschidere” promovată de preşedintele sovietic Gorbaciov, a izbucnit un conflict armat între cele două state, trei ani mai târziu regiunea proclamându-şi independenţa faţă de Azerbaidjan, în urma unui referendum şi deschi-zând un culoar de legătură cu Armenia (Coridorul Lachin). În acest context, ca urmare a ocupării teritoriilor din vestul Azerbaidjanului de către detaşamente armene cu sprijinul armatei armene, s-a auto-proclamat; în 1992, Republica Arţah (3.170 km2, 150.932 loc. – rec. 2015), ce ocupa cea mai mare parte a regiunii Nagorno-Karabah, iar în 1994 ciocnirile armate au fost oprite printr-un acord mediat de Rusia, Turcia, SUA şi prin interpunerea unei forţe ONU de menţinere a păcii. Deşi, în 1997, Armenia şi Azerbaidjan au încheiat un acord, prin care se prevedea autonomia enclavei Nagorno-Karabah, relaţiile au rămas tensionate.
Conflictul a reizbucnit în aprilie 2020, când Azerbaidjanul a recucerit teritoriile, colonizate de azeri până la primul război din Nagorno-Karabah (1991-1994), iar Coridorul Lachin, care lega Arţah-ul de Armenia, a fost blocat de trupele azere în decem-brie 2022. În aceste condiţii, aproape întreaga populaţie armeană din Nagorno-Karabah a emigrat în Armenia, iar Republica Arţah a fost desfiinţată (la 1 ian. 2024).
Osetia de Sud (3.885 km²; 53.532 loc. – 2015, capitala: Ţhinvali);
Abhazia (8.665 km²; 244.926 loc. – 2020; capitala: Suhumi);
Adjaria (2.880 km²; 349.000 loc. – 2019; capitala: Batumi)
prima, regiune autonomă, iar celelalte două, republici autonome în Georgia.
Tensiunile interetnice, care au izbucnit în anii 1988-1989 şi care au avut drept scop secesiunea faţă de autorităţile centrale georgiene, s-au concretizat rapid în declararea independenţei: Osetia de Sud (septembrie 1990) şi Abhazia (iulie 1992). Nerecunoaşterea acestora de către guvernul de la Tbilisi a dus la declanşarea unui sângeros război civil. Relaţiile cu cele două republici au cunoscut o evoluţie dramatică în vara anului 2008, când, după o perioadă de tulburări la frontiera cu Osetia de Sud, armata georgiană a lansat o ofensivă împotriva acestui teritoriu, dar a urmat replica forţelor ruse, care l-au ocupat. Deşi confruntarea armată a fost oprită printr-un acord de pace mediat de Uniunea Europeană, a urmat proclamarea oficială a independenţei celor două republici separatiste şi recunoaşterea imediată a acestora de către Rusia.
Kurdistanul este o regiune (aproximativ 190.000 km², peste 25 milioane locuitori, musulmani şiiţi) în SV Asiei, în bazinele superioare ale fluviilor Tigru şi Eufrat, pe teritoriile Turciei (în SE acesteia), Siriei (în NE), Irakului (în N şi NE) şi Iranului (în NV). Aflaţi în decursul timpului sub diverse stăpâniri (persană, arabă şi mai ales otomană), kurzii poartă de multă vreme un război de independenţă, inclusiv prin acţiuni teroriste, mai ales în Turcia, care cuprinde circa jumătate din teritoriul istoric al Kurdistanului. Aceştia urmăresc crearea unui stat naţional, ceea ce Turcia apreciază ca fiind o ameninţare la adresa integrităţii sale statele, fapt pentru care autorităţile de la Ankara au recurs la acţiuni de represiune împotriva luptătorilor kurzi. Confruntarea dintre cele două părţi a devenit şi mai complicată în condiţiile recrudescenţei fundamentalismului islamic şi a evenimentelor din Siria şi Irak, spaţiu, în care se întâlnesc şi ciocnesc interesele marilor puteri.
Balcanii de Vest. Evenimentele, care au condus la destrămarea fostei Iugoslavii, au contribuit, la rândul lor, la creşterea instabilităţii în zona extinsă a Mării Negre. Accen-tuarea tendinţelor centrifuge, pe fondul exacerbării naţionalismelor, a avut un efect de domino, rând pe rând cele şase republici ale Federaţiei (Slovenia, Croaţia şi Macedonia3, în 1991; Bosnia şi Herţegovina, în 1992 şi Muntenegru, care s-a despărţit de Serbia, în 2006) şi o regiune autonomă (Kosovo, în 2008) devenind state independente. Au ieşit în evidenţă, prin dramatismul conflictelor interetnice, Bosnia şi Herţegovina (unde s-au manifestat cele mai dure crime de război de după al Doilea Război Mondial), Croaţia şi Kosovo. În plus, lucrurile se complică în condiţiile, în care se vehiculează idei precum „Grecia Mare”, „Albania Mare”, „Macedonia Mare” etc., care nu vin deloc în sprijinul sta-bilităţii regiunii, numită încă din preajma Primului Război Mondial „butoiul cu pulbere al Europei”.
Evoluţiile recente în conflictele îngheţate dimprejurul Mării Negre şi-au atins scopul geopolitic, pentru care au fost iniţiate şi/sau susţinute, direct sau indirect, de Rusia. În principal, acestea au stopat avansarea structurilor euro-atlantice. Astfel, conflictul trans-nistrean a menţinut Republica Moldova în afara structurilor euro-atlantice şi a oferit pretexte pentru evitarea unei posibile reveniri a teritoriului, împreună cu întreaga Re-publică Moldova, în cadrul României. La rândul său, conflictul georgiano-rus, manipulat de Moscova, a reuşit acelaşi lucru pentru ţara ex-sovietică cea mai dornică de accedere în Uniunea Europeană şi NATO, iar „originala” dezgheţare a celui din Crimeea, manipularea populaţiei din Doneţk şi Lugansk şi invazia din Ucraina au avut în vedere o dublă lovitură: stoparea drumului Ucrainei spre Occident şi slăbirea substanţială a acestei puteri re-gionale, care ar putea să joace un rol semnificativ în zonă. Cu toate acestea, însă, invazia rusă din Ucraina a constituit factorul determinant pentru aderarea la NATO a Finlandei şi Suediei şi pentru depunerea candidaturii la Uniunea Europeană a Republicii Moldova şi Ucrainei, „linia roşie” a Kremlinului rămânând însă incompatibilă cu integrarea acestora în Alianţa Nord-Atlantică.

MAREA NEAGRĂ ÎN RECONFIGURAREA SFERELOR DE INFLUENŢĂ

Conflictele din proximitatea Mării Negre sunt replici la scară locală a clivajelor dintre jocurile de interese ale marilor puteri, instrumentalizate cel mai adesea prin in-termediul diferenţierilor etnice şi culturale sau al antecedentelor istorice (Sciutto 2025).
Marea Neagră – şi spaţiul învecinat, s-a aflat vreme îndelungată la contactul dintre popoare, civilizaţii şi, implicit, dintre interese diferite, ceea ce a făcut să înregistreze în decursul timpului de mai multe ori succesiunea punte / falie. Punte în sensul de arie de confluenţă, în care popoare, culturi, forme de organizare socială şi religioasă, sisteme economice se întâlnesc şi se potenţează reciproc, iar falie, din contră, de blocaj al armoniei şi schimburilor de orice natură (Neguţ 2025).
Datorită caracteristicilor sale de mare semi-închisă, traseele pontice reprezintă prelungiri ale rutelor fluviale şi terestre din Europa (Centrală şi de Est) şi Asia (Centrală şi Orientul Mijlociu) cu destinaţia Marea Mediterană şi de aici prin Strâmtoarea Gibraltar; iar din 1869 şi prin Canalul Suez, se realizează conexiuni cu marile destinaţii maritime. Marea Neagră a constituit puntea, care a permis schimburile de mărfuri între Occident şi Orient, limitate uneori de stăpânitori (bizantini, otomani sau ruşi) sau de unicul stăpânitor al Strâmtorilor (Imperiul Otoman). În plus, prin poziţia sa geografică şi geostrategică, se află la confluenţa rutelor energetice dintre Europa şi Asia (zona Mării Caspice şi Orientul Mijlociu), dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă.
Ordinea geopolitică bipolară din perioada postbelică s-a reflectat şi la nivelul Bazinului Pontic; nordul, estul şi vestul său gravitând în sfera de influenţă sovietică, fie ditrect prin republici unionale (Fed. Rusă, Ucraina şi Georgia / Gruzia), fie prin intermediul statelor satelit, membre ale Pactului de la Varşovia (România şi Bulgaria), în vreme ce flancul său sudic a gravitat către NATO (prin intermediul Turciei, din 1952). După evenimentele din Europa Centrală şi de Est (1989-1991), Zona extinsă a Mării Negre a devenit foarte conflictuală, ca urmare a politicii Federaţiei Ruse de recuperare a „veci-nătăţii apropiate” şi de stopare a avansării structurilor euro-atlantice. Într-o primă fază, pe fondul slăbiciunii economice a Federaţiei Ruse, incapabilă să preia rolul de moştenitoare a superputerii sovietice, valorile şi politicile occidentale păreau să aibă succes în fostul spaţiu sovietic (baze militare americane în Asia Centrală, „revoluţii” (în Georgia – 2003, în Ucraina – 2004, în Kârgâzstan – 2005), opţiunea mai multor state pentru integrarea în NATO şi UE etc. Odată cu accederea lui Vladimir Putin ca preşedinte, situaţia s-a schimbat radical, începând un proces de stingere a conflictelor interne (exemplu tipic Cecenia), concomitent cu provocarea / dezgheţarea conflictelor îngheţate din fostele republici unionale (cum sunt cele din Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Adjaria, Crimeea, Transnistria, Găgăuzia şi Ucraina), precum şi de contracarare a proiectelor con-curente de transport al hidrocarburilor (Constanţa – Trieste, Nabucco), care aveau ca scop reducerea dependenţei energetice de Rusia şi în consecinţă de folosire a „robinetului” petrolului şi gazelor naturale ca obiect de şantaj politic, concomitent cu o implicare armată tot mai frecventă şi agresivă în republicile autonome şi în fostele republici unionale ne-ruse, sub pretextul protejării comunităţilor ruseşti (Georgia, Azerbaidjan, Rep. Moldova, Tadjikistan, Cecenia, Inguşetia, Daghestan, Ucraina) (Tabelul 2). Prin urmare, Zona Mării Negre a dobândit o mare instabilitate, reflectată printre altele, în lipsa marilor proiecte economice capabile să unifice interesele statelor şi ale marilor companii şi să creeze conştiinţa apartenenţei la un spaţiu geografic comun. În aceste condiţii, are toate caracteristicile unei zone de falie între democraţie şi autoritarism, ale unui spaţiu al luptei pentru interese politice, economice şi de securitate între blocul euroatlantic şi Federaţia Rusă, în care frecvent se fac resimţite politicile naţionale are unor puteri regionale, cum sunt Turcia, Iranul şi China. În plus ecuaţia geostrategică este complicată de politicile naţionale, de alianţe şi de balans între marile puteri, ale unora dintre ţările din zonă.
Deşi a pierdut teren în competiţia economică cu marile puteri ale lumii, Federaţia Rusă a redevenit, în „era Putin”, cel mai puternic jucător politic, militar şi economic din zonă, dispus să facă orice pentru a împiedica avansarea structurilor euro-atlantice. Aceasta se înscrie, de altfel, în politica Moscovei de a readuce Rusia în poziţia de putere globală şi, dacă nu se poate o refacere a lumii bipolare (împreună cu SUA), atunci cel puţin crearea unui joc al multipolarităţii, prin atragerea Chinei, Indiei, Iranului şi Coreei de Nord în acest joc. În vederea atingerii acestui scop, Moscova a dus o politică de realizare a unei capacităţi militare operative comparabilă cu cea a Statelor Unite (Giles 2023).
În mod paradoxal, politica de îngrădire (containment), folosită de Statele Unite împotriva Uniunii Sovietice în perioada Războiului Rece, este utilizată în prezent de moştenitoarea acesteia, Federaţia Rusă, pentru a stopa expansiunea structurilor euro-atlantice, prin variate mijloace, precum dezgheţarea unor conflicte mai vechi sau provocarea altora, înarmarea agresivă a unor zone strategice, cu rol de intimidare (exclava Kaliningrad, Peninsula Crimeea), efectuarea de manevre militare în zone strategice, utilizarea de acţiuni hibride, coruperea unor lideri politici din ţările vecine, susţinerea anumitor formaţiuni politice şi de propagandă pro-ruse etc.
Occidentul şi Rusia se raportează diferit faţă de spaţiul pontic. Pentru Occident, Marea Neagră are în special valoarea unui culoar economic către imensele resurse ener-getice ale spaţiului caucaziano-caspic şi central-asiatic (pe care le doreşte desprinse din gravitaţia politică a Moscovei), în vreme ce pentru Rusia este esenţială valoarea geostra-tegică a Pontului Euxin, respectiv de ancoră geostrategică est-europeană, care îi asigură o prezenţă activă în treburile Europei.
Bibliografie
1. Arnăutu N.-I. (1996), 12 invazii ruseşti în România, Edit. Saeculum & Edit. Vestala, Bucureşti.
2. Arnăutu N.-I. (2019), Invazii şi stăpâniri ruseşti şi sovietice în România, Edit. Vestala, Bucureşti.
3. Bogzeanu C. (2012), Evoluţia mediului de securitate în zona extinsă a Mării Negre şi influenţa acesteia asupra configurării forţelor navale ale României pe termen mediu şi lung, Edit. UNAP „Carol I”, Bucureşti.
4. Bordonaro F. (2005), “Blue Stream opens new horizons for Russia”, în Power and Interests News Raport, 21 noiembrie.
5. Brătianu Gh.-I. (1988), Marea Neagră. De la origini până la cucerirea romană, I, Edit. Meridiane, Bucureşti.
6. Carrère dʼEncausse H. (2015), Orgoliile Kremlinului. O istorie a imperiului rus de la 1552 până astăzi, Edit. Orizonturi, Bucureşti.
7. Daşcovici N. (1937), Marea noastră sub regimul Strâmtorilor, Iaşi.
8. Deică P. (2004), „Binomul geopolitic România – Marea Neagră”, în GeoPolitica. Revistă de Geografie Politică, Geopolitică, şi Geostrategie, II, 6, Edit. Top Form, p. 34-36.
9. European Institute of Romania (2024), “From Synergy to Strategy in the Black Sea Region. Assessing Opportunities and Challenges”, Working Paper, 51, Bucharest.
10. Floricel Gh., Vasiliade M., Năstase G.-I. (1998), Coridorul de transport eurasiatic prin Marea Neagră. Drumul mătăsii în secolul XXI, Edit. Economică, Bucureşti.
11. Fourcher M. (coord.) (1999), Géopolitique du Danube, Edit. Ellipses, Paris.
12. Giles K. (2023), Războiul Rusiei cu lumea. Şi cum ne afectează, Edit. Niculescu, Bucureşti.
13. Gogeanu P. (1966), Strâmtorile Mării Negre de-a lungul istoriei, Edit. Politică, Bucureşti.
14. Hanganu M., Marinescu C., Chiorcea I. (2007), Interesele României la Dunăre şi la Marea Neagră, Edit. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.
15. Hanganu M., Stan I. (2009), Transcaucazia în ecuaţia securităţii din zona Mării Negre, Edit. CTEA, Bucureşti.
16. Hlihor C. (2005), Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale, Edit. UNAP „Carol I”, Bucureşti.
17. Iachim I. (2022), O istorie a expansiunilor ruseşti, Edit. Paul, Bucureşti.
18. Kagan R. (2015), Order from Chaos. The United States must resist a return to spheres of interest in the international system, Brookings Institution, Washington.
19. Klein J.-J. (2006), Space Warfare, Edit. Routledge Taylor & Francis Graep, New York.
20. Mehedinţi S. (1941), „Fruntaria României spre Răsărit”, în Revista Fundaţiilor Regale, VIII, 8-9, 3 şi în vol. Geopolitica, Edit. Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994.
21. Morgando N., Varga E. (2025), “Geopolitical continuity ? An analysis of the Turkish Stratits and Russian ambitions”, Southeast European and Black Sea Studies.
https://doi.org/10.1080/14683857.2025.2515731
22. Năstase A., Gribincea M. (Edts.) (2023), Danubii Fluminis Pars Infima. Interesele şi drepturile românilor la Gurile Dunării, Institutul Cultural Român, Bucureşti.
23. Neacşu M.-C., Neguţ S. (2010), “Gas pipelines war”, în Revista Română de Geografie Politică, XII, 1.
24. Neacşu M.-C., Neguţ S. (2013), „Zona Mării Negre – o nouă zonă gri”, în Strategic Impact, 2, Bucureşti.
25. Neguţ S. (2014), “Frozen conflicts. Case-Study: Crimea”, în Terra, XLV(LXV), 1-2.
26. Neguţ S. (2015), Geopolitica, Edit. Meteor Press, Bucureşti.
27. Neguţ S., Neacşu M-C. (2022), Geostrategia, Edit. Meteor Press, Bucureşti.
28. Neguţ S., Cucu V., Vlad L.-B. (2004), Geopolitica României, Edit. Transversal, Târgovişte.
29. Olteanu A.-C., Dragan C., Stîngă V.-G. (2022), “Strategic Management of Constanţa Port”, Postmodern Openings, 13(1).
https://doi.org/10.18662/po/13.1Sup1/416
30. Plăiaşu C. „Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni“.
https://historia.ro/sectiune/general/rusia-nu-a-atacat-niciodată-pe-nimeni-iata-o-564930.html
31. Plokhy S. (2023), Războiul ruso-ucrainean. Întoarcerea istoriei, Edit. Trei, Bucureşti.
32. Qarayev T. (2014), Relaţiile României cu statele din Caucazul de Sud, Edit. Top Form, Bucureşti.
33. Săgeată R. (2012), “River and Sea Transport in Romania in the European Union Strategy for the Danube Region Perspective”, Revue Roumaine de Géographie / Romanian Journal of Geography, 56(2).
34. Săgeată R. (coord.), Nancu D., Mitrică B., Persu M., Damian N., Popescu C., Mocanu I., Grigorescu I., Guran L., Şerban P., Baroiu Dr. (2014), Euroregiunile de cooperare transfrontalieră din bazinul inferior al Dunării. Studiu geografic, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
35. Sciutto J. (2025), Întoarcerea marilor puteri. Rusia, China şi următorul război mondial, Edit. Corint, Bucureşti.
36. Simileanu V. (2016), România în „ochiul uraganului”, Edit. Top Form, Bucureşti.
37. Simileanu V., Săgeată R. (2009), Geopolitica României, Edit. Top Form, Bucureşti.
38. Stan Al. (2022), „Rusia a invadat teritoriul României de 12 ori între anii 1735 şi 1944. Există pericolul să fie invadată pentru a 13-a oară?”, Mediafax.ro
39. Tchernoff-Horovitz M. (2022), Ucraina şi Rusia. Iubire şi ură, Edit. Neverland, Bucureşti.
40. Tran Sautedé E., Mo F-V. Tang J. (2025), China and Ukraine War: Global Timeʼs strategic narratives, Global Media and Communication, 21(1).
https://doi.org/10.1177/17427665251328117
41. Turhan E. (2025), “Turkey as a ‘Geopolitical Other’: The Construction of European Identities in the Geopolitical Era and its Implications for EU – Turkey Relations”, European Journal of Risk Regulation, 1-20.
https://doi.org/10.1017/err.2025.10028
42. Vâlsan N., Hanganu M. (2006), Forţele navale, elemente ale puterii maritime în Marea Neagră, Edit. UNAP „Carol I”, Bucureşti.
43. Vlad C. (2011), Rusia, după U.R.S.S., Edit. Top Form, Bucureşti.
44. Zamfirescu D. (1915), Bosforul şi Dardanelele faţă de interesele româneşti, Analele Academiei Române, seria II, XXXVII, Mem. Secţ. Literare.
45. *** (1967), Nicolae Titulescu, Discursuri, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.