Octavian SERGENTU, PhD

Abstract. The new rules of international law have been sabotaged and violated by a state that wants to be in the global concert. An aggressor state that speaks in terms of force. A state that imagines itself as the last Empire.

Key words: USA, EU, Russia, China, critical and classical geopolitics, geopolitical game, geopolitical currents

INTRODUCERE

Lumea contemporană se modifică treptat şi adeseori în regim alert şi puţini îşi imaginau după căderea Cortinei de Fier şi a imploziei Uniunii Sovietice că vom avea parte de numeroase transformări social-politice, economice, culturale şi tehnologice la nivel naţional şi global. Războiul „rece” al celor două lumi, ale căror sisteme de valori au fost realmente diferite, s-a sfârşit fără a fi semnat un acord de pace.

După încheierea Războiului Rece şi dispariţia URSS a dispărut sistemul bipolar. În prezent avem parte de un sistem mondial, în care mai multe puteri globale – SUA, UE, China, Japonia, India, Rusia, Turcia, Brazilia, tind să joace un rol activ în sfera relaţiilor internaţionale.

Statele participă activ în proiectul global şi sunt cei mai importanţi actori ai lumii de astăzi. Statul chinez este cel mai activ în sfera economică, lansând proiecte de investiţii şi creând o puternică diasporă economică în lume (China Town). Federaţia Rusă a lansat proiecte energetice la scară globală şi chiar proiecte de dimensiune culturală / etno-lingvistică, în formula „Lumea Rusă”. Franţa operează cu instrumentul francofoniei, iar Marea Britanie este activă prin British Council sau prin alte instrumente eficiente de pe mapamond.

Globalizarea dispune de mai multe niveluri strategice: politică (ONU ca organi-zaţie reprezentativă, ca şi diaspora, devin platforme politice), economică (G-7, G-16, G-24, corporaţiile multinaţionale, la alt nivel diaspora, dispun de forme de conexiune globală şi proiecte globale), social (organizaţiilor non-guvernamentale), culturală (fundaţii, aso-ciaţii, ONG, etc.), religie (cele 6 religii globale şi restul), media (conectată transglobal), educaţie (universităţi, centre de cercetare), medicină şi ecologie (organizaţii de profil, instituţii specializate transnaţionale şi conexiunile internaţionale), etc.

Politologul american P. Gotfrid în cartea „Decesul ciudat al marxismului” consi-deră că subminarea marxismului în Occident a fost generată de competiţia dintre două sisteme mondiale, în consecinţă vidul cultural a fost substituit şi încărcat de ideile multiculturalismului, care au sosit din SUA. În consecinţă au fost substituite conceptele legate de „imperialism”, percepţia marxistă a evoluţiei umane şi care au fost receptate ca fiind negative cu conceptul „globalizării”, un concept elaborat în laboratoarele liberalismului şi căruia i s-a acordat un înţeles pozitiv.

Globalizarea este percepută de aşa zişii experţi ca fiind o ideologie politică, care a intrat în competiţie cu statul naţional şi cu suveranitatea teritorială. Fals.

Globalizarea nu este ceva nou şi îşi are rădăcinile în explozia religiilor globale, în revoluţia industrială din sec. XVIII-XIX, care a reprezentat primul val al globalizării. În anul 1870 impulsurile centralizării economiei şi a societăţii s-au manifestat în SUA şi Europa, atunci când pe scenă apare în mod neaşteptat comunitatea tehnologică contemporană. În anii 1970 economia centralizată îşi arată slăbiciunile culminând cu o stagflaţie în SUA, în Europa, mai apoi în China şi SUA. În cartea Against the dead hand, The uncertain struggle for global capitalism, Brink Lindsey ne spune că globalizarea este un proces şi un fenomen, care a mai fost în istoria omenirii¹. Globalizarea trebuie văzută în acord cu internaţionalizarea şi, în ultima formă, aceasta a fost iniţiată şi lansată de state – Margaret Thatcher în Marea Britanie, de R. Reagan în SUA şi de doi premieri japonezi – Dz. Sudzuki şi Y. Nakasano. În perioada anilor ’70-începutul anilor ’80 din secolul XX lideri politici sus-menţionaţi sunt văzuţi ca fiind cei care au realizat proiectul neoliberal al globalizării, care prevedea eliminarea multiplelor restricţii din sfera comercială şi investiţională. O asemenea tipologie politică bine organizată eviden–ţiază rolul mare, de care dispun statele în procesele de internaţionalizare şi globalizare. În baza ideii de localizare a apărut concepţia de „glocalizare / globo-localizare”, care este strâns legată de procesele globalizării şi localizării. Sub apanajul „glocalizării” trebuie să avem în vedere lumea, în care configuraţiile naturale ale frontierelor de stat sunt determinate prin intermediul spaţiilor economice locale şi nu pe un desen politic de la Viena, Versailles, Yalta sau Malta.

La răscrucea dintre mileniul doi şi trei lumea a avut parte de nişte transformări serioase: a sporit gradul de transparenţă a sistemelor naţional economice, s-a intensificat schimbul de informaţii, cu oameni, de capitaluri, mărfuri şi servicii, a crescut vertiginos rolul progresului tehnico-ştiinţific, au apărut impunătoare asociaţii financiar-economice având un caracter transnaţional şi care sunt motivate de interese proprii geostrategice: Pe fundalul acestor transformări se produce procesul de formare a sistemelor mondiale economice, politice şi culturale, se edifică economia mondială ca un singur organism structurat.

Populismul modern. Asistăm la un nou tip de populism. Un populism, care se hrăneşte din provocările globalizării, pentru că o interfaţă a globalizării o reprezintă co-municarea excesivă prin Internet şi reţelele sale sociale, fiind denumită ca fiind cea de-a „cincea dimensiune a comunicării” după cea „1. verbală, 2. auditivă, 3. grafică / scriptică, 4. electronică”. În consecinţă, tarele comunicării cibernetice coroborate cu cea electro-nică au relevat cum anumite forţe politice utilizează erorile şi neajunsurile neremediate de legislaţie şi prin „fake news”, propagandă excesivă, zvonistică, mesaj emotiv acaparează segmente electorale şi le subordonează politic şi electoral. Populismul a fost parte din zestrea istoriei mondiale şi a proiectat ideologii şi fenomene reprobabile – atât de stânga extremistă, cât şi de dreapta. Comunismul şi nazismul au fost componente ale populis-mului induse până la culmile nebuniei discursive.

Concepţia contemporană a naţionalismului. Trebuie să reflectăm bine asupra teoriei naţionalismului politic, sociologic şi cultural, asupra naţionalismului civic şi etno–cultural şi asupra motivelor naţionalismului. Trebuie să înţelegem principiile democraţiei şi ale naţionalismului, dar şi faptul dacă cele două sunt compatibile şi interferează una cu alta. Putem să enunţăm ipoteza de lucru că astăzi se cristalizează şi se proiectează un naţionalism reformator şi „modernizat”? Poate figura un naţionalism liberal în cadrul proceselor democratice şi ale globalizării. Această temă reprezintă o problemă contem-porană şi de actualitate.

Manifestul democraţiei în condiţiile globalizării. Democraţia şi statul naţional şi evoluţia conceptului de „democraţie”. Există o diversitate de forme practice şi de inter-pretare a democraţiei (abordarea normativă, abordarea empirică-descriptivă, teoria liberală a democraţiei, teoria democraţiei directe, teoria democraţiei pluraliste, teoria elitistă a democraţiei, democraţia participativă, teoria democraţiei socialiste) şi se cere o caracterizare a democraţiei şi efectuarea unei analize a democraţiei în condiţiile globalizării. O temă chintesenţială în contextul actual este aceea dacă trebuie abordată problema apariţiei totalitarismului în cadrul tendinţelor contemporane.

Problemele inegalităţii etnice în perioada globalizării. Legalizarea şi apro-fundarea oligarhilor sociali, statutul social distinct în societate, modificarea sistemului de stratificare a popoarelor în condiţiile tranzitului democratic. Variante etnice de pro-fesii prestigioase şi privilegii, migraţiile etnice. Migranţii din zonele conflictuale. Proba-bilităţile de reglementare a subiectului migraţionist.

Toleranţa ca ideologie a lumii globale. Interpretările legate de conceptul de toleranţă. Factorii de formare a toleranţei. Principalele cauze sociale, psihologice şi ideologice, care contribuie la o agendă a intoleranţei în societate în raport cu mediul cultural al altor etnii sau religii. Rolul statului în formarea unei agende a toleranţei în comunicare între grupurile sociale, etnice, naţionale, religioase. Strategia şi metodologia de descurajare a prejudecăţilor, a intoleranţei şi urii în societate.

Clivajele lumii globale. Polarizarea economică şi politică a lumii. Problemele demografice: ameninţările schimbului de populaţie sau ale repopulării, migraţiile non-controlabile, subiectele rasiale. Tehnologiile informaţionale, tendinţele de exercitare a controlului absolut al oamenilor. Problemele ecologice. Minimalizarea rolului, pe care îl au instituţiile politice tradiţionale. Incapacitatea de identificare a răului: organizaţiile teroriste în reţea şi alte comunităţi sociale periculoase. Globalizarea este văzută ca un proces de demontare a valorilor tradiţionale şi instituirea comodităţii în cadrul cultu-rilor autentice locale. Oare este chiar aşa?!

Acestea sunt teme, care se impun a fi abordate atunci când dorim să înţelegem lumea, în care trăim şi ne exprimăm, ne conectăm în reţele şi interferăm global.

Globalizarea unei părţi a planetei este denumită „nucleu funcţional” (Functioning Core). În componenţa Nucleului au fost incluse America de Nord, o mare parte a Americii de Sud, Uniunea Europeană, Rusia, Japonia şi economia, care se dezvoltă dinamic, a Asiei (în mod special China şi India), Australia şi Noua Zeelandă, dar şi Africa de Sud. În ultimul an a fost introdusă o parte din Orientul Mijlociu şi un teritoriu superior al Africii de Nord, graţie „revoluţiilor arabe”. Numărul total al populaţiei Nucleului constituie estimativ 4-5 miliarde. Restul lumii, care nu a fost cuprins de procesele globalizării, în corespondenţă cu abordarea propusă a fost conturat ca „breşă neintegrată” (Non-Integrating Gap). Breşa este văzută de către teoreticieni ca o „gaură de ozon al globalizării”, prin care în lumea civilizaţională pătrund răul şi ura.

Fără să îşi dea seama, cei care atacă bolnăvicios „globalizarea” şi îi distribuie alte roluri acţionează din perspectiva conflictului ideologic şi a prejudecăţilor ideologice, a raţionamentelor simpliste.

Ce este un conflict ideologic? Conflictul ideologic reprezintă un sistem de valori, opţiuni şi viziuni, în care sunt legitimate interesele anumitor grupări, care se revendică că reprezintă respectivul sistem axiologic şi combat alte sisteme axiologice. Conflictul ideologic posedă o natură reflexivă şi se exprimă pe două niveluri: al violenţei empirice şi al luptei cu idei. Conflictele ideologice se pot manifesta şi între subsisteme din interiorul unei singure structuri a ordinii mondiale. Un exemplu relevant îl constituie „războiul rece”, pentru că „lumea liberă” şi „lagărul socialist / comunist” reprezentau subsisteme ale unei singure ordini mondiale.

Incontestabil, există un discurs ideologic în tipologia globalism, alter-globalism şi anti-globalism în cadrul proceselor de globalizare. Paradoxal, dar anti-globalismul furnizează idei şi proiecte alter-globalismului văzut ca un proiect global, dar distinct de cel anglo-saxon. Globalismul şi alter-globalismul au fost caracterizate ca orientări binar-opoziţionale ale contemporaneităţii, care reprezintă diversitatea modelelor de dezvoltare a societăţii. În contextul, în care globalismul este receptat ca o variantă inovatoare de stabilizare a societăţii contemporane, orientat spre o modernizare în scopul menţinerii sistemului politic contemporan, pe când alter-globalismul este văzut ca o ideologie de criză orientată spre o modernizare şi care are ca obiectiv modificarea sistemului politic contemporan.

Ca urmare a apariţiei în media românească a unor articole, analize şi studii de specialitate legate de victoria lui Donald Trump în SUA şi efectul ei asupra ordinii globale şi a caracteristicilor tendinţelor din sfera relaţiilor internaţionale, sunt binevenite urmă-toarele precizări:

1. Lumea nu se modifică şi globalizarea nu trebuie percepută ca o ideologie politică, ci ca un proces sau fenomen natural, la care participă atât omul, cât şi statele.

2. Statele nu pot fi puse în antiteză cu globalizarea, pentru că este o construcţie ilogică şi periculoasă.

3. Statele sunt cele care au (re)lansat proiectul globalizării.

4. Globalizarea nu poate fi percepută ca o formă instituţională de tipul guvern mondial, parlament global, justiţie globală (pentru că acestea solicită o organizare ierarhică şi rigidă / totalitară, contrară spiritului civic şi democratic) atâta timp cât globali-zarea se manifestă ca o formă, care încurajează democraţia şi participarea civică.

5. Globalizarea încurajează existenţa statelor, oferă modele şi şanse de emancipare.

1. GEOPOLITICA GLOBALĂ
ŞI NOILE MODELE DE REGÂNDIRE ALE GEOSPAŢIULUI

La finele secolului XX, spaţiul terestru a fost cuprins de numeroase reţele comu-nicaţionale şi astfel a devenit nu doar un obiect, ci şi un subiect al relaţiilor politice şi sociale. Omenirea a conştientizat întâia dată spaţiul geopolitic. Încă din secolul XIX rela–ţiile internaţionale erau percepute în Europa ca un fel de spectacol transparent [O Tuathail, 1996], doar că aceasta se reflecta în special în afacerile europene şi în politica maritimă a puterilor europene. În secolul XX o atare percepţie a devenit dominantă. În consecinţă a apărut geopolitica ca un mod cognitiv, pe care societatea îl percepea îngrijorător faţă de spaţiul geografic. Fiind una dintre componentele, care anunţau explozia cognitivă şi care însoţea dezvoltarea societăţii, aceasta s-a integrat natural în arealul istoric şi cultural al secolului. Numai că, în acelaşi timp, au apărut probleme, ce vizau dezvoltarea concep-tuală şi metodologică a acestei discipline. Problema principală consta în inevitabila descriere a spaţiului, în care se produc şi se desfăşoară anumite evenimente politice, care sunt instrumentele spaţiale, adică cele create în spaţiu şi de spaţiu. Aici, vorbim despre politica însuşi a spaţiului, pe care unii au clasificat-o ca fiind „geopolitica internă”.

2. RETROSPECTIVA GEOPOLITICII: MEGA-TENDINŢELE EVOLUŢIEI UMANE

Geopolitica ca disciplină ştiinţifică până de curând decurgea din consideraţiile conform cărora spaţiul într-o anumită măsură exercită un impact asupra relaţiilor inter-naţionale şi asupra politicii mondiale. Pe parcursul ultimilor douăzeci de ani s-a conturat, ca şi în alte ştiinţe sociale, o nouă orientare, postmodernistă, care s-a delimitat de raţi-unile globale şi s-a îndreptat înspre analiza, care trebuia să răspundă la întrebarea legată de reprezentările geopolitice. Reprezentanţii acestei orientări presupuneau că geopo-litica statului nu se formează sub exerciţiul şi influenţa legilor naturale şi a structurilor spaţiului, ci prin intermediul imaginarului geografic şi al miturilor spaţiale. Într-un cuvânt, concepţiile geopolitice ar fi cuprinse şi experimentate de o lume ideală. Aceasta a reconfigurat să fie aplicate noi metode de cercetare, în special analiza discursului, care până în prezent părea una irelevantă. Noua orientare a fost denumită ca geopolitică critică. Geopolitica critică este revendicată ca o nouă abordare în studiile geopolitice, în anul 1992, în urma articolului publicat de O Tuathail & Agnew „Geopolitica şi discursul: reflecţii practice geopolitice asupra politicii externe americane”. În articol este expus raţionamentul, conform căruia toate modelele politicii globale sunt influenţate sau chiar se întemeiază din reprezentările geografice, ceea ce geopolitica clasică nu a luat în consideraţie. La sfârşitul anilor 1990 geopolitica critică s-a transformat într-un program de cercetare interdisciplinar, în care pot fi evidenţiate patru orientări principale: geopolitica formală, practică, populară, structurală (a se vedea – Dodds, 2001].

Geopolitica critică s-a distanţat în diseminarea şi înţelegerea tradiţională a con-ceptelor „politice” şi „geografice”. Ea a depăşit cadrul, în care există obiective de cercetare, care exclusiv se axează pe frontierele fizice, instituţiile puterii statului şi condiţiile externe. În sfera intereselor geopoliticii critice au intrat ştiinţele sociale, studiul globalizării şi glocalizării, problemele identitare şi suveranitate. Claus Dodds² consideră că geopolitica critică nu dispune de o suficientă abordare a problemelor globale şi a modelelor repre-zentative din lume. Ea neglijează şi nu acordă o importantă atenţie reprezentărilor geopolitice non-europene şi formelor de guvernământ. Spre exemplu, ideile geopolitice din Rusia dispun de un bagaj ideatico-conceptual extrem de larg, care nu a fost cercetat şi nu a existat în imaginarul din Occident. În geopolitica critică anglo-saxonă nu este atinsă problematica postcolonială: experienţa statelor postcolonială şi gândirea critică a teritoriilor. O altă dilemă a geopoliticii critice o reprezintă faptul că nu abordează contextul, pe care culturile naţionale şi extra-naţionale îl exercită asupra formării repre-zentărilor geopolitice. Pe de altă parte, în contrast cu afirmaţiile adepţilor geopoliticii critice, statele nu cedează în faţa globalizării şi reacţionează dur. Viziunile postmoderniste anti-pozitiviste şi anti-structurale, care reclamă că la tuturor proceselor stă puterea şi ştiinţa, nu sunt străine geopoliticii critice. O Tuathail consideră că la baza formării noului mediu politic au stat mai multe procese, inclusiv globalizarea corporaţiilor şi a pieţelor, fuzionarea tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale, deteritorializarea guvernelor naţionale şi dispariţia statului (într-o formulă anterioară – rigidă), procesul glocalizării.

Dacă ne referim la perspectiva ontologică, atunci putem observa că în accepţiunea moderniştilor realitatea obiectivă este vizualizată din exterior, iar la postmodernişti aceasta nu există. Potrivit opiniei geopoliticianului Lesli Hepple, textele geopolitice nu sunt obiective, ele se bazează pe dilema putere / ştiinţă şi servesc interesele unor grupări specifice, care facilitează să fie legitimate perspectivele schiţate şi interpretările³. Geopolitica critică nu vede sensul, pe care o posedă geopolitica clasică, întrucât ea exa-minează faptele, care au fost supuse subiectivismului în calitate de realitate obiectivă. Politica statului, în geopolitica clasică, este determinată de aşezarea geografică într-un mod, în care sunt trataţi şi alţi factori subiectivi şi obiectiv non-spaţiali.

Dacă este să invocăm perspectiva epistemologică, atunci observă că poziţiile celor două orientări, care se referă la o probabilitate a explicării ştiinţifice obiective, semnifi-cativ, se deosebesc una de alta. Geopolitica critică consideră că observarea activităţilor, pe care le desfăşoară anumite personaje, inclusiv personalităţile statului, nu poate fi considerată ca fiind una obiectivă, pentru că obiectul observaţiilor şi observatorul sunt indispensabil unul de altul. O Tuathail afirmă că geopolitica occidentală descrie până astăzi lumea imaginară de pe poziţiile imperiale⁴. În geopolitica clasică raportul dintre poziţia geografică şi politica internaţională poate fi instituit apelându-se la ajutorul teo-riilor ştiinţifice, ce se întemeiază pe observaţii, intuiţii şi cercetările statistice. Obiectul observaţiilor şi observatorul sunt separaţi. Abordarea tradiţională este un instrument, care se află la discreţia funcţionarului de stat, pentru că aceasta se sprijină, în primul rând, pe aşezarea geografică, nicidecum pe reprezentările sociale şi politice ale grupului din vârful „piramidei puterii”.

Care este viziunea geopoliticii critice asupra conceptului de „dominaţie a puterii”? Geopolitica critică tratează geografia ca fiind ştiinţa despre putere, iar studiul geopoliticii presupune atribuirea de caracteristici dominante pentru forţele geopolitice şi statelor. În geopolitica clasică forţa statului şi dezvoltarea acestuia depind de factorii geografici, spre exemplu, aşezarea maritimă sau continentală, poziţionată în centru sau la periferie, rezervele de materii prime, etc. Forţa statelor dominante este motivată de o mai bună poziţionare şi de avantajele geografice. În ultimul caz funcţia geopoliticii devine una consultativă: ea permite să fie consiliaţi reprezentanţii puterii, cât de inteligent trebuie aceştia să utilizeze avantajele obiective şi pe cele materiale.

Care este obiectul cercetării al geopoliticii critice? Adepţii abordării critice afirmă că geopolitica reprezintă un discurs, care se îndreaptă înspre decriptarea relaţiei putere / ştiinţă şi a relaţiilor sociale / politice. Ei insistă pe interpretare atunci când raţionali-zează politica mondială, prin urmare, scopul lor principal constă în aceea de a con-ceptualiza fenomenele din interiorul teoriei politicii mondiale, nicidecum a acceptării reprezentărilor din cadrul abordării tradiţionale.

Geopolitica clasică studiază istoria şi geografia, mai ales relaţiile cu diplomaţia şi strategia atunci când este formulată teoria influenţei factorilor geografici asupra politicii internaţionale. Această teorie serveşte ca o resursă teoretică şi practică benefică, atunci când se doreşte a fi înţelese anumite sfere ale relaţiilor internaţionale şi elaborarea unor adecvate decizii politice.

Poziţiile dinamice ale celor două abordări geopolitice se deosebesc, în mod car-dinal, una de alta. Geopolitica critică se bazează pe „cronopolitică”, pe o viteză accelerată şi pe cyberspaţiu. Ea este focalizată pe o lume, în care există numeroase ameninţări în actualitate şi în care „societatea riscului” reprezintă o consecinţă negativă a industria-lizării, globalizarea financiară, specificitatea regiunilor sărace şi „informaterializarea” (vitezele accelerate de transmitere a informaţiilor şi numărul informaţiilor). Geopolitica critică insistă că aspectul geopolitic este unul atemporal. Pe de altă parte, geopolitica clasică se concretizează pe „valorile temporale” şi reafirmă continuitatea factorilor geo-grafici, care influenţează asupra politicului, apelează la poziţionarea geografică ca o orientare directoare, pe care trebuie să o însuşească funcţionarul politic.

Ne vom asuma şi vom revendica în cadrul cercetării noastre geopolitica struc-turală şi integrativă, care încearcă să inter-relaţioneze aspectele geopoliticii clasice cu cele ale geopoliticii critice, să formeze o viziune axiologică comună.

3. INELE GEOPOLITICE PENTRU MÂINE

Atunci când ne pronunţăm asupra termenului de globalizare ar fi bine să ne ana-lizăm şi să ne întrebăm, aidoma lui Samuel Huntington când îşi pune întrebarea referitoare la identitatea naţională sau umană: „cine suntem”? O întrebare, care revendică unitatea şi diversitatea naţională şi globală: una complexă şi sensibilă. Prin ce se exprimă primor-dialismul ontologic al culturilor sau diversitatea culturală? Care sunt formele culturii? Ce misiune poartă statul, naţiunea sau naţionalismul? Dar comunităţile religioase şi cele lingvistice?

Bătălia pentru globalizare şi alter-globalizare (revendicată de adepţii instituirii multipolarităţii din Rusia şi China sau cei ai „războaielor culturale” din Occident). Rolul anti-globalismului este unul ideologic şi se încadrează în acele detaşamente de protest, care sunt avansate în prima linie şi care au misiunea să descurajeze dictatul globa-lizării controlate.

În fapt, „problemele planetare” reprezintă piatra de încercare „pentru politica actuală”⁵.

Un lucru este cert: globalizarea îi unifică pe oameni într-o „umanitate” unică şi nu elimină deosebirile dintre oameni şi nici dintre diferitele comunităţi umane. Este naiv să se considere că odată cu dezvoltarea tehnologiilor şi răspândirea noilor surse de co-municare în masă deosebirile dintre oameni pot să dispară. Dispariţia deosebirilor ar fi produs o dispariţie a însăşi societăţii ca sistem de organizare complexă şi a interac-ţiunii scopurilor, valorilor şi intereselor umane. Filosoful Greciei antice Aristotel a formulat un aforism înţelept că statul nu apare în cadrul unor oameni identici. Aceasta semnifică că dacă toţi oamenii sunt aceiaşi, atunci dispare acel scop special, specific al statului, care constă în aceea că toţi oamenii trebuie să se adapteze la fel în cadrul unor cerinţe, alteori să fie limitaţi, altădată să fie reglementate scopurile şi aspiraţiile indi-vizilor umani, ca întregul sistem să acţioneze pentru acel bine comun. O viziune identică se doreşte a fi proiectată şi asupra comunităţii globale. Fiecare stat şi fiecare cultură contribuie şi-şi aduce aportul său special în cadrul dezvoltării mondială. În consecinţă, comunitatea mondială se dezvoltă, realizând o întreagă bogăţie culturală şi un potenţial uman. Aceasta reprezintă o funcţie pozitivă de distribuire a culturilor şi a societăţilor în diverse tipuri. Unificarea şi lichidarea acestei diversităţi ar însemna sărăcirea fiinţării umane, iar toate semnele multicolore de pe harta lumii s-ar rezuma la o singură culoare, ar fi descurajate aspiraţiile de cunoaştere şi de valorificare ale omului şi s-ar institui o „încremenire în proiectul Terrei”.

Termenul de globalizare a devenit foarte popular astăzi şi o mare parte dintre cercetători îl atribuie politologului american N. Fergusson (anul 1985). Unii cercetători consideră că în fapt proiectul „globalizării” a fost proclamat în anul 1965 prin enunţarea „planificării globale”, care presupunea integrarea Europei şi a Americii de Nord în „par teneriatul Nord-Atlantic” şi care urma să conecteze mai apoi şi Europa Estică, inclusiv URSS-ul, şi America Latină⁶.

Unul dintre cei mai remarcabili teoreticieni ai globalizării, A. Toffler, a propus concepţia filosofică a edificării societăţii tehnocratice. Spre exemplu:

– Teoria convergenţei (fondatori: John Kenneth Galbraith, W.W. Rostow), care a fost sprijinită de Clubul de la Roma, formează triada politică: capitalismul (teza) – socialismul (antiteza) – post-industrialismul (sinteza). În Uniunea Sovietică această teorie a fost oficial criticată, dar, ca urmare a influenţei academicianului A. Saharov şi a altor dizidenţi sovietici, care constituiau axa perestroikăi, până la urmă a fost acceptată;

– Teoria modernizării (cu ale sale lecturi „inovaţionale” din a doua jumătate a sec. XX) propune o triadă sociologică, atunci când este abordată evoluţia societăţilor: tradiţională (teza) – a tranziţiei (în cadrul revoluţiei tehnico-ştiinţifice [antiteze]) – raţională (sinteza)⁷.

Adepţii teoriei, care revendică globalistica ca ştiinţă, consideră că istoria ei este una multilaterală, ierarhică şi foarte mult legată de filosofie. Numai că această relaţie este evidentă mai mult în afara frontierelor SUA. Organizaţia „Filosofii îngrijoraţi pentru pace” este privită ca fiind acea unitate ştiinţifică, care a dezvoltat sfera globalisticii, mai ales în cadrul acţiunilor ştiinţifice internaţionale. Se consideră că globalistica a parcurs trei etape. Prima etapă a fost în anul 1960, când comunitatea mondială a inaugurat, în mod serios, studiul consecinţelor, pe care le poate provoca globalizarea. Cea de-a doua etapă a continuat din anii 1970 până în anii 1980, iar globalistica s-a dezvoltat atât în Occident, cât şi în Uniunea Sovietică. A treia etapă cuprinde cei douăzeci de ani, care s-au scurs după colapsul Uniunii Sovietice, când au apărut domenii mult mai complexe în cadrul globalisticii⁸. Pe de altă parte, constată etnologii, dezvoltarea globalizării şi a regionalizării se concretizează şi datorită proceselor de integrare şi dezintegrare a factorilor interetnici⁹.

Importanţa geo-etnopoliticii în actualitate este arătată în analiza aspectelor geo-strategice ale relaţiilor internaţionale, pe care le-a formulat Z. Brzezinski. Anume în abordările sale geo-etnopolitice ilustrul politolog american explică apariţia dominaţiei globale a Statelor Unite ale Americii şi de ce aceasta trebuie să posede şi să utilizeze studiile de geografie politică şi de etnologie¹⁰.

Marxismul, o resursă a anti-globalismului

În anul 1848 Karl Marx şi Friedrich Engels au publicat „Manifestul partidului comunist”. Autorii au supus criticii întreaga istorie a omenirii, excluzând epoca de piatră, acuzând-o că a instituit o divizare între clasele sociale şi a inaugurat lupta de clasă. Ca-pitalismul contemporan a fost desemnat de ei ca fiind ultima societate a claselor, care va fi nimicită de groparul său, proletariatul. Omenirea va fi salvată de proletariat şi se va dezbăiera de unele fenomene depăşite ale societăţii antagonice, cum sunt religia, statul, proprietatea privată, familia şi va intra într-o nouă stare, cea a comunismului, în care va exista o regulă: „De la fiecare să dispună după propriile capabilităţi, la cea în care fiecare este asigurat conform necesităţilor sale”.

Majoritatea organizaţiilor anti-globaliste, de extremă dreapta sau de extremă stângă, se alimentează ideologic şi doctrinar din marxism. Spre exemplu, Alianţa inter-naţională revoluţionară globală, care se opune globalizării, ca şi alianţa internaţională eurasiatică – ambele îl au ca fondator şi ideolog pe geopoliticianul rus Alexandr Dughin, se inspiră mult din marxism¹¹.

Anti-globaliştii consideră că există un nucleu decizional global, care îşi extinde forţa dincolo de orice frontieră şi în orice stat, că lumea e constituită pe nişte oligopoli dominanţi, care se află la discreţia unei „forţe nevăzute” şi care exprimă interesele de dominaţie globală a familiei anglo-saxone. Rolul puterii autentice, conceptuale a devenit unul discret în panorama comunităţii umane şi ascuns sub o cortină secretă, împotriva căreia înainte de a deceda într-un mod tragic s-a pronunţat J. Kennedy, iar predecesorul său D. Eisenhower, atunci când părăsea funcţia de preşedinte, de asemenea avertiza că există o astfel de ameninţare, pe care a formulat-o ca fiind cea a transferului puterii, care intră în mâinile complexului industrial-militar¹². Considerând că astăzi lumea este coordo-nată de oligarhia mondială, o seamă de istorici recurg la explicarea unor evenimente de factură naţională şi globală, insistând pe un paralelism şi o analogie, care ar fi decis asupra umanităţii şi procesului istoriei. Oligocraţia globală este reclamată de politologii şi istoricii ruşi ca fiind cea care a determinat însăşi parcursul istoric al Rusiei comuniste. Politologii Vladimir Pavlenko şi Vladimir Ştoli consideră că „răspândirea unui astfel de model (oligar-hic) în întreaga lume a fost descurajată de revoluţia din octombrie din anul 1917 din Rusia, în special atunci când oligarhia globală a încercat să-l plaseze în fruntea acestui eveniment istoric pe L.D. Troţki. După ce Iosif Stalin a ajuns la putere în URSS, a fost acceptată con-cepţia construcţiei socialismului într-o singură ţară, astfel încât proiectul oligarhiei globale s-a ciocnit de o serie de provocări şi de probleme serioase. Principala fiind considerată, con-form viziunii noastre, renaşterea Rusiei prin intermediul reclădirii în ţara noastră a unui nou imperiu „roşu”¹³, a unui stat impunător, de sine stătător, care avea o „lungă” planificare pe orizontală şi, în principal, poseda o viziune alternativă asupra perspectivelor istorice”.

Immanuel Wallerstein şi analiza sistemului mondial

Immanuel Wallerstein invocă confuzia geopolitică, care se va derula într-o per-spectivă pe termen mediu: „O situaţie similară va exercita o influenţă asupra vieţii statelor. Dintr-o parte, aceasta îl slăbeşte, pentru că tot mai multe subiecte tind să se separe, dacă administraţiile acestora consideră că reprezintă o măsură economică întemeiată. Pe de altă parte, importanţa puterii statale sporeşte tot mai mult, cum nu a mai fost vreodată, pentru că populaţia începe să caute salvare în măsurile protecţioniste. Frontierele statele se modifică întotdeauna. Numai că astăzi acest proces promite să fie mult mai intensiv, decât altădată. În acelaşi timp noile structuri regionale, care asigură relaţiile dintre diferite state, cum este Uniunea Europeană sau nu demult creata Uniune a naţiunilor sud-americane, îşi vor dezvolta şi vor juca un rol geopolitic esenţial”¹⁴.

Geocultura este un alt termen, pe care l-a introdus I. Wallerstein. Conceptul de geo-cultură este relativ nou în ştiinţa geopolitică. Înţelesul de geo-cultură este examinat în contextul concepţiilor sistemului mondial şi se leagă de problemele geopolitice globale şi de cele geoeconomice¹⁵.

Termenul de „geo-cultură” şi orientarea, pe care a dezvoltat-o în cercetările sociale, au apărut în cadrul şcolii politice occidentale neomarxiste, de stânga. „Geocultura” ar fi sinonimul „imperialismului cultural”, al dominaţiei culturale exercitate de Nordul mondial industrial asupra ţărilor din Sud.

Prin geo-cultură, I. Wallerstein înţelege o metodologie culturală a organizării spaţiului mondial şi evidenţierea societăţilor, în care intră nucleul bogat civilizaţional al lumii existente, societăţile rămase la periferie, cele excomunicate, precum şi societăţile, care au rolul de aşa zise semi-periferii. El utilizează conceptul de geo-cultură în calitate de sinonim a presiunii, pe care o exercită Centrul industrial al sistemului mondial capitalist la adresa periferiei agrare, care asigură o legitimare ordinii mondiale globale prin intermediul cerinţelor de dezvoltare şi modernizare naţională. Geocultura în înţelesul lui I. Wallerstein şi adepţilor săi este interpretată ca fiind exercitarea influenţei, pe care o desfăşoară fostele metropole ale sistemelor coloniale asupra ex-coloniilor lor. Geocultura, conform lui I. Wallerstein, reprezintă viziunea culturală a sistemului mondial dominant capitalist, care a fost şi rămâne liberalismul. De aceea geocultura, consideră repurtatul cercetător american, dispune de un caracter planetar. El consideră că geo-cultura reprezintă o formă de proiectare geopolitică.

Francis Fukuyama: „sfârşitul istoriei” ca un triumf al liberalismului

Wallerstein a elaborat teoria în anii ’70-’80 ai secolului XX. Politologul şi sociolo-gul american Francis Fukuyama¹⁶ publica articolul „Sfârşitul istoriei?” în publicaţia „Na-tional Interest”, în anul 1989, în care prezenta o perspectivă inedită pentru lumea contemporană. În articol se vorbeşte că prăbuşirea comunismului a însemnat victoria universală a democraţiei. După victoria asupra fascismului de la mijlocul secolului a sosit şi ceasul victoriei asupra comunismului. În consecinţă, globalizarea, aşadar, nu ar fi fost posibilă fără căderea comunismului, care a permis extinderea pieţelor către ju-mătatea cealaltă a lumii. La baza globalizării există o gândire economică de tip neoliberal. În lucrarea sa „Statul puternic. Guvernanţă şi ordinea mondială în secolul XXI”¹⁷, prin care identifică Statele Unite ca „noul imperiu”, ce se regăseşte în logica politicii americane de după 11 septembrie 2001, când îşi asumă responsabilitate ca să le gestioneze pe statele slab dezvoltate, transmite această misiune în mâinile comunităţii internaţionale.

Teza lui F. Fukuyama – „sfârşitului istoriei şi a ultimului om” reprezintă paradigma armoniei şi unităţii umane.

S. Huntington: unificarea omenirii prin teoria „ciocnirea civilizaţiilor”

După cinci ani de la apariţia articolului, care l-a consacrat pe F. Fukuyama, unul dintre cei mai redutabili politologi contemporani şi specialişti din politica internaţională, Samuel Huntington^18,19 a publicat în revista americană „Foreign Affairs” articolul „Clash of civilizations”²⁰ (Ciocnirea civilizaţiilor). În anul 1993 articolul a reprezentat o replică la adresa articolului extrem de sonor a lui F. Fukuyama. Mai târziu, reputatul politolog american îşi lansează cartea „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1998), în care analizează descriptiv, explicativ şi predictiv dinamica şi structura sistemului inter–naţional, prin prisma „paradigmei civilizaţionale”. Astfel modelul lui Huntington reprezintă o alternativă viabilă la modelele anterioare: a) al bipolarităţii; b) al statelor; c) al unităţii şi armoniei ideologice (Francis Fukuyama) şi d) al haosului, al „statelor greşite” (Brzezinski, Patrick).

Teza principală, pe care o formulează S. Huntington, reprezintă o alternativă la modelele tradiţionale consacrate sau ideologice. El avansează soluţia culturală şi civili-zaţională şi consideră că sistemul internaţional a devenit multipolar şi multi-civiliza-ţional, iar identitatea cultural-civilizaţională modelează tendinţele coezive şi respectiv conflictuale de după Războiul Rece. Totodată, Huntington anticipează că viitoarele con–flicte internaţionale vor fi declanşate „mai degrabă de factori culturali decât de economie sau ideologie”²¹, de-a lungul unor „falii inter-civilizaţionale”. Statelor, care vor fi „sfâşiate” de respectivele falii, li se anulează în mod decisiv orice efort de menţinere a coeziunii şi unităţii. Pe de altă parte, se consideră ca fiind sortite eşecului încercările unor state de a se îndepărta artificial de blocul civilizaţional, căruia îi aparţin, în direcţia altora. Asumpţiile principale ale teoriei lui Huntington, care reclamă structura şi centrele de putere ale sistemului internaţional, se bazează pe două idei majore. Prima afirmă că, dacă în perioada „războiului rece” conflictele observabile, la nivel internaţional, au avut loc într-un registru ideologic, după 1989 aceste conflicte au fost înlocuite de cel al civilizaţiilor. Huntigton consideră că în locul statelor au apărut civilizaţiile ca actori principali ai sistemului internaţional, care sunt adevărate centre decizionale, ce dispun de capacitatea de a remodela structura întregului sistem internaţional. După prăbuşirea comunismului, civilizaţiile se afirmă tot mai pregnant pe arena internaţională, fapt, care determină conflicte între ele, iar acestea se exprimă de-a lungul unor „falii”, care le separă. Din punct de vedere al reformulării dinamicii sistemului internaţional, principalele conflicte se vor desfăşura între Occident şi civilizaţiile islamică şi confucianistă.

Modelul lui Huntington reprezintă o alternativă la alte modele:

1. al bipolarităţii;

2. al statelor;

3. al unităţii şi armoniei ideologice (Francis Fukuyama);

4. al haosului, al „statelor greşite” (Brzezinski, Patrick).

Teza principală a lui S. Huntington se pliază pe o variantă alternativă la modelele tradiţionale.

Huntington anticipează viitorul conflictelor internaţionale şi spune că vor fi de-clanşate „mai degrabă de factori culturali decât de economie sau ideologie”²², de-a lungul unor „falii inter-civilizaţionale”.

Migraţia. Există o diversitate acceptabilă a migraţiei în lumea de astăzi:

1. externă (outmigration) = pune accentul pe spaţiul unui stat marcat sau pe unitatea acestuia administrativă;

2. internaţională (international) = pune accentul pe un punct de plecare şi pe un punct terminus. Aceasta respectă normele internaţionale şi este responsabilă faţă de instituţii, presupune mişcarea între statele-naţiuni, iar fenomenul este desemnat precis politic şi juridic;

3. transnaţională;

4. transfrontalieră.

Marile teorii contemporane (F. Fukuyama, S. Huntington)
abordate de A.P. Ţâgankov

Problema, pe care o dezbate Andrei Ţâgankov, se prezintă destul de nefirească pentru ştiinţa politică rusă şi relaţiile internaţionale²³, însăşi abordarea analitică este una neobişnuită. În primul rând, cartea se arată a fi una interesantă şi preţioasă graţie opiniilor exprimate şi ipotezelor avansate de autor. Ţâgankov se axează pe tradiţiile constructivismului, îşi propune să analizeze operele lui F. Fukuyama²⁴şi S. Huntington²⁵, care au supărat şi suprasaturat cititorul rus, stabilindu-şi ca întrebare: cum ideile ela-borate într-o anumită şi singură cultură (SUA) sunt percepute într-o alta (în Rusia). În esenţă, cartea nu-şi propune să decripteze concepţiile celor doi autori. A. Ţâgankov în-drăzneşte să intre în natura relaţiilor ruso-americane şi să demonstreze că un anumit postulat enunţat într-o ţară poate să fie interpretat direct proporţional într-o alta. În consecinţă o atare neînţelegere poate produce un „dialog al surzilor”. Şi aceasta în vir-tutea faptului că „Rusia a fost relativ deschisă ideilor occidentale”²⁶, iar după ce „liderul sovietic M.S. Gorbaciov a proclamat o nouă epocă în relaţiile cu Occidentul, această deschi-dere a atins cel mai avansat punct al deschiderilor”²⁷.

Articolele lui F. Fukuyama şi S. Huntington au fost selectate nu întâmplător ca exemple. Aceste lucrări sunt foarte bine cunoscute cititorului rus. În Rusia au fost traduse şi publicate în câteva reviste, articolele au fost dezbătute în cadrul mai multor discuţii, conferinţe, seminare. În fine, „Sfârşitul istoriei?” şi „Ciocnirea civilizaţiei” sunt des citate şi incluse în programele şcolare de pregătire a politologilor, specialiştilor în domeniul relaţiilor internaţionale. După cum scrie A. Ţâgankov, Fukuyama şi Huntington reprezintă două tipologii distincte, contradictorii („ideale”, conform lui Weber), ce se referă la ordinea mondială²⁸, elaborată de autorii occidentali²⁹. Doar că nici la sfârşitul anilor 1980, când a apărut articolul lui Fukuyama, nici după 15 ani ideile celor doi „vizionari” din sfera politologiei nu au fost receptate corespunzător în spaţiul public rusesc şi nici în mediul academic al Rusiei. De ce?

Cartea începe cu o analiză a situaţiei, care domină în Occident şi care a influenţat ambele articole, arătând că proiectele legate de ordinea mondială, propuse de Fukuyama şi Huntington, au apărut într-un context anume legat de situaţia, ce s-a configurat ca urmare a „războiului rece” şi a percepţiilor contextuale ale Occidentului³⁰. Fukuyama a ilustrat foarte bine starea de optimism, care se instalase în Europa şi SUA, care însoţea procesele de restructurare ale URSS de la sfârşitul anilor 1980. Pe de altă parte, Hun-tington, a cărui lucrare apare la începutul anilor 1990, a reacţionat faţă de o altă realitate, cea legată de conflicte (inclusiv în Europa, care mai devreme era liniştită), accentuarea presiunilor demografice din partea ţărilor africane şi asiatice, războiul din Golful Persic. Toate evenimentele indicate sunt oglindite în lucrările autorilor occidentali, iar „Sfârşitul istoriei” şi „Ciocnirea civilizaţiilor” au reprezentat concentraţia dominantă a stării refle-xive şi au fost modelele valabile, după care s-a ghidat elita intelectuală occidentală.

În schimb, articolele publicate de Huntington şi Fukuyama, au coincis cu o altă stare în Rusia. Apărută în apogeul procesului de restructurare a URSS-ului, lucrarea lui Fukuyama a fost privită de către cercetătorii ruşi ca fiind fără alternativă (B. Kapustin), alţii (K. Gadjiev) au văzut o tentativă a Occidentului de-a inaugura şi a dezvolta jocuri geopolitice³¹. Atunci când lucrarea lui Huntington a apărut în limba rusă, deja intelec-tualii ruşi se ciocniseră de o problemă: cum trebuie abordate conflictele, care se aprind, inclusiv în spaţiul postsovietic. Politologul american „sugera”: trebuie ca să fie iniţată cooperarea cu ţările din Occident. În acelaşi timp, el considera că ameninţarea principală reiese din partea ţărilor islamice şi a Chinei. Ca rezultat scenariul „ciocnirea civilizaţiilor” a fost declarat în Rusia că provoacă războiul şi duşmănia în Eurasia.

Politologul rus A. Ţâgankov analizează în detaliu afirmaţiile legate de concepţiile lui Fukuyama şi Huntington, pe care au insistat reprezentanţii anumitor grupuri din cadrul elitei intelectuale din Rusia, şi demonstrează că ambele abordări americane nu sunt înţelese absolut deloc de cei, care atacă subiectele, că, în fapt, pe toţi îi caracte-rizează subiectivismul şi că sunt lipsiţi de un spirit analitic mult mai complex. Războiul rece îi putea conduce pe Mihail Gorbaciov şi pe adepţii săi înspre un „colaps al civilizaţiei umane”. Ambele superputeri purtau o responsabilitate pentru confruntare şi pentru sfârşitul acesteia, conştientizând întregul pericolul al situaţiei şi au făcut concesii una alteia³². De aceea ei nu puteau să recunoască victoria Occidentului şi vorbeau despre „parteneriatul strategic”. Fukuyama tratează sfârşitul „războiului rece” ca pe o victorie a Occidentului. Iar aici poziţia liberală a cercetătorului american este similară abordărilor, pe care o exprimă realiştii: victoria este unilaterală³³.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi concentrarea puterii politice în mânile politicienilor prooccidentali, ideile lui Fukuyama ar fi trebuit să fie solicitate. În anul 1992 prin intermediul publicaţiei „Nezavisimaya gazeta” el a făcut un apel către cititorul rus: s-a pronunţat împotriva ideii „existenţei de obiective a intereselor naţionale”, care, mai mult decât atât, acestea s-ar exprima geografic. În contrast Fukuyama sublinia rolul modernizării, făcând referire, chiar dacă contextual era neavenit, la exemplul Turciei după prăbuşirea Imperiului Otoman, dar şi la experienţa postbelică a Germaniei şi Japoniei³⁴. Era o perioadă foartă grea pentru Rusia, pentru că ea suporta consecinţele strategiei guvernamentale a „terapiei de şoc”, iar în proxima vecinătate au început să apară conflictele. Abordarea lui Fukuyama nu s-a „făcut auzită”. Mai târziu, la putere s-au instalat „etatiştii”, care i-au schimbat pe prooccidentali, iar aceştia au deschis o largă dezbatere legată de problema intereselor naţionale, a factorilor, care motivează realizarea acestora, a apariţiei sistemului relaţiilor internaţionale, dar şi au abordat strategia de politică externă a Rusiei³⁵. Punându-se în acord cu Fukuyama, dar şi cu liberalii ruşi, în ceea ce priveşte relativa necesitate a economiei de piaţă, etatiştii au subliniat în primul rând importanţa edificării unui stat puternic. Ei susţineau că succesul Turciei şi al Ger-maniei este cauzat nu numai de paradigma modernizării ţării, la care au apelat, ci şi a atenţiei sporite, pe care ţările respective au acordat-o diasporei şi conaţionalilor din stră-inătate. Dezvoltând această idee, etatiştii au indicat importanţa spaţiului postsovietic pentru Rusia. Ei mult mai energic au deliberat asupra concepţiei lui Fukuyama, pe care au privit-o ca una, care atentează la adresa intereselor ruseşti³⁶.

Un scenariu similar a fost observat şi în ceea ce se referă la înţelegerea textului lui Huntington, cu toate că acesta, în comparaţie de Fukuyama, vorbea despre unicitatea, nicidecum despre universalitatea culturii occidentale. Conform lui Huntington civiliza-ţiile ar urma să schimbe statele ca unităţi structurale de bază în sistemul politic mondial³⁷. Analizând cum a fost receptată concepţia lui Huntington în Rusia, A. Ţâgankov eviden-ţiază două grupuri în cadrul elitei intelectuale ruse. Prima, „globaliştii”, care este orien-tată către întreaga lume şi constă din politicienii prooccidentali, în mare parte liberali şi social-democraţi, iar cea de a doua este cea a „etatiştilor”, orientată către Rusia.

„Globaliştii” l-au acuzat pe Huntington şi Occidentul că tinde să identifice un nou duşman, în loc să recunoască o diversitate civilizaţională existentă³⁸. Ei acceptă ideea că lumea este construită conform principiului legat de unificarea oamenilor într-o mare comunitate, dar nu erau de acord cu divizarea lor în comunităţi „progresiste” şi co-munităţi, care ar urma să „devină civilizaţii”³⁹. „Globaliştii” se arătau convinşi cu ideea că Rusia trebuie să demonstreze că civilizaţiile pot fi deschise, să inter-relaţioneze fructuos între ele şi să se modifice în cadrul unei atare interrelaţii. Conform unei atare abordări, ei vedeau lumea nu numai legată într-o cooperare a civilizaţiilor, ci şi implicată larg şi activ într-un dialog constructiv⁴⁰.

„Naţionaliştii” (etatiştii) au receptat absolut toate principiile lui Huntington, care se refereau la civilizaţii: statutul, obiectivele, contextul, proximitatea, căile de interre-laţionare⁴¹. Ei, cât nu ar părea de paradoxal, mai mult sau mai puţin s-au arătat a fi de acord cu politologul american în ceea ce priveşte cum trebuie fie abordate noile pro-bleme din sfera de securitate, dar s-au delimitat de concluziile practice, care sugerau că se cere imperios ca Rusia să coopereze cu Occidentul⁴². Această viziune, considerau „naţionaliştii”, presupune dependenţa Rusiei de Occident şi în acest mod statul rus s-ar lipsi de propria voce.

Andrei Ţâgankov consideră că scopul principal a lui S. Huntington se deduce în aceea că trebuie contracarată civilizaţia occidentală de restul şi nicidecum una, care solicită să atenţioneze asupra unor eventuale ciocniri de civilizaţii⁴³. „Naţionaliştii”, când au citit textul, au resetat accentele. Însăşi ideea de civilizaţie ei au aplicat-o relaţiei externe, pe care o are Rusia cu lumea. Pentru majoritatea din ei, Rusia nu reprezenta o „ţară problemă”, divizată între Occident şi Orient, cum o ilustra Huntington, ci reprezenta o civilizaţie unică, o punte ce leagă Europa de Asia⁴⁴. Finalmente, ei au văzut în articolul lui Huntington ca fiind indicată o slăbiciune a Rusiei. Concluzia „naţionaliştilor” a fost direct inversă: Rusia trebuie să se reîntoarcă către Asia, spre ţările musulmane, nicidecum către Occident⁴⁵.

Sunt receptate denaturat lucrările cercetătorilor americani şi acest fapt se mani-festă exclusiv în Rusia? În alte culturi aceste lucrări au fost adecvat receptate? A. Ţâgankov compară cum au fost percepute ideile lui Huntington şi Fukuyama în China, unde, conform consideraţiilor sale, în „sfârşitul istoriei” a fost văzut un proces istoric liniar, iar „ciocnirea civilizaţiilor” a fost înţeleasă că ilustrează realpolitik-ul şi predicţiile acestuia. O critică analogică a fost observată şi în lucrările autorilor iranieni, care au subliniat o diversitate, care nu se încheagă în abordarea ambilor cercetători americani. Prin urmare, nu putem vorbi că există o percepţie specifică rusească asupra lucrărilor lui Fukuyama şi Hun-tington. O parte din „culpă” se leagă de faptul că autorii cărţilor nu au fost înţeleşi de reprezentanţii culturilor locale, care intenţionat au denaturat esenţa ideilor occidentalilor, conform acelui imaginar, care favorizează un anumit beneficiu politic. Ori aceasta e puţin probabil că se referă la întreaga Rusie. Şi dacă comuniştii ruşi au obţinut un anumit beneficiu ca urmare a dezbaterilor articolelor lui Fukuyama şi Huntington, ceea ce nu putem afirma despre liberali şi social-democraţi. Când a apărut lucrarea lui Fukuyama, elita politică rusă era orientată către avantajele, pe care le oferea cooperarea cu Occidentul şi nu dorea să fie discreditate ideile occidentale. O altă observaţie, care constă în receptarea denaturată a autorilor americani, probabil, s-ar explica şi în faptul că nu interesele politice au influenţat modul, în care concepţiile ar fi trebuit să fie înţelese adecvat, ci formatul altor culturi lingvistice, religia şi caracteristicile etnice. Numai că, într-un astfel de caz, potrivit opiniei lui A. Ţâgankov, este de neînţeles cum una şi ace-eaşi idee, în una şi aceeaşi cultură, poate fi receptată distinct. Abordarea lui Fukuyama a trezit o critică mult mai puternică a „naţionaliştilor” după anul 1992 în comparaţie cu perioada sovietică, când a apărut faimosul său articol⁴⁶.

A. Ţâgankov propune o treia explicaţie. „Imaginarul care se referă la ordinea mondială poate concentra o foarte mare influenţă asupra felului cum culturile şi civiliza-ţiile se percep unele pe altele. Ca să fie încorporată cu succes ideea trebuie să treacă prin filtrul oamenilor politici locali, al elitei politice, prin cele mai largi niveluri ale societăţii. Întrucât ideile care au apărut într-o altă cultură şi nu dispun de o neutralitate politică, atunci ele sunt receptate diferit şi deseori negativ într-un alt context social. Poate exista percepţia negativă foarte puternică, dacă aceste idei, ca şi comunitatea locală, sunt concen–trate într-un model etnocentrist, sau se văd ca fiind excluse în special de propria cultură”⁴⁷.

Cu toate că există o diferenţă semnificativă între cele două viziuni americane, totuşi ambele dispun de o motivaţie etnocentristă, pentru că îi alocă culturii occidentale un loc şi un rol superior faţă de alte culturi. Aceasta evidenţă e imposibil a fi ascunsă, ceea ce determină ca să existe o reacţie negativă din partea majorităţii cititorilor din afara Occidentului, indiferent de diversitatea opţiunilor politice, pe care le împărtăşesc aceştia.

Cercetarea lui A. Ţâgankov este una logică şi argumentată. I se poate aduce critică, care s-ar referi exclusiv la aspectele periferice. Înainte de toate trebuie să luăm în consideraţie că în perioada sovietică s-a consolidat tradiţia, conform căreia abordările occidentale, ideile, concepţiile din domeniul ştiinţelor sociale erau examinate, potrivit principiilor ideologice, exclusiv de pe poziţii critice. Denumirea cărţilor şi articolelor, în care erau analizate lucrările occidentale, practic întotdeauna conţineau cuvintele: „critica (…) occidentale”. Fixaţia pe critică a suplimentat percepţia că e necesar să existe o „muniţie a criticii”.

Mai multe de atât, ambele articole au fost larg criticate şi neînţelese nu doar în afara SUA, dar chiar şi în America. Aceasta arată că şi în cultura, de care aparţin lucrările lui F. Fukuyama şi S. Huntington, acestea, la fel, se cereau a fi explicate⁴⁸. Iar dacă este aşa, atunci putem explica observaţiile critice ruseşti prin prisma interacţionării culturilor?

În fine, nu este clar ce înseamnă ca statele cu tradiţii „multicivilizaţionale” (Rusia, Franţa) sunt sortite etnocentrismului, ceea ce înseamnă şi existenţa unei conflictualităţii etnice. Rămâne neînţeles ce anume determină formarea unui asemenea etno-centrism şi ce determină dispariţia lui.

În baza cercetării sale A. Ţâgankov ajunge la o concluzie legată de responsabi-litatea intelectualilor pentru ideile, pe care le furnizează şi pentru consecinţele, pe care le pot provoca dincolo de frontierele, în care se exprimă propria lor cultura. Indubi-tabil, cercetătorii americani nu trebuie să răspundă pentru modul cum sunt percepute abordările lor de către cititori. Numai că, scrie Ţâgankov, cercetătorii, care investighează ordinea mondială ar fi bine să fie mult mai atenţi şi prudenţi atunci când lansează anumite variante, ce o reglementează.

Lumea a doua: după Parag Khanna

În cartea politologului american Parag Khanna⁴⁹ este avansată o nouă viziune geo–politică a secolului XXI, care se bazează pe formarea unei tripolaritităţi globale, ca urmare a încetării „războiului rece”. O „nouă lume” se va prefigura la orizont, care va consta din două tipuri de state: care vor face parte din lumea întâi şi din lumea a doua. În cercul „primei lumi” vor intra SUA, UE şi China. Bazându-se pe acest raţionament, P. Khanna avan-sează o nouă paradigmă, în care urmează să se comporte statele din eşalonul al doilea.

Pe de altă parte, Parag Khanna, în lucrarea „The Second World” ne spune că „zilele Rusiei ca superputere au apus” şi că „bogăţiile nu se vor păstra pentru mulţi ani”⁵⁰. P. Khanna consideră că competiţia geopolitică din jurul Rusiei va creşte simţitor, pentru că nicăieri în lume nu poţi găsi un astfel de exemplu, în care o ţară a cărei populaţie e în pierzanie (Rusia) atât de provocator să se învecineze cu un stat suprapopulat (China)⁵¹. China în niciun caz nu va lăsa în pace o astfel de bogată şi slabă ţară⁵². Pe de altă parte, Uniunea Europeană încet îşi consolidează poziţiile în avanposturile sale din spaţiul postsovietic, impunând-o pe Rusia să plece din zonele sale de influenţă tradiţionale. Rusia în actualitate, i se relevă politologului american, ca o zonă competiţională, în care se va exprima China şi Europa, nicidecum altceva. Parag consideră că „doar UE poate să ajute Rusia să se integreze în Occident şi astfel s-o salveze de ea însăşi”⁵³.

P. Khanna denumeşte Rusia ca fiind „statul bazat pe dolarii petrolului”, exact ca şi renumitul sovietolog Marshall Goldman⁵⁴. Conform opiniei autorului, succesul avansării europene va fi determinat în primul rând chiar de europeni, ori ei vor putea să dispună de suficient curaj ca să-şi continue propriul experiment şi să opteze pentru cel mai optim vector de expansiune. El sugerează Europei să nu acceadă spre orientarea estică – ucraineană şi rusă, ci spre cea din sud-est, înspre Turcia. El consideră că apartenenţa la principiile europene a Turciei se arată mult mai puternică decât în Rusia, iar fundamentalismul primordialist este mult mai mic, mai ales că Turcia este capabilă să deschidă Europei acea cale, care ar putea înţelege mai bine Orientul Mijlociu şi cu care europenii au interacţionat de-a lungul istoriei lor. Citându-l pe H. Kissinger că „forţa poate supune întreaga lume, dar că nu e capabilă să confere un statut legal”, P. Khanna transmite cititorilor ruşi două mesaje. Unul bun şi altul prost. Cel bun e că Rusia aparţine lumii a doua. Pe cel de-al doilea mesaj l-am expus mai sus – „timpul Rusiei a apus” … ca superputere.

Situaţia Rusiei în următoarele decenii va fi extrem de dificilă, pentru că ea rămâne un obiect de exercitare a presiunilor din partea SUA şi a Uniunii Europene, dar şi un obiect de expansiune demografică din partea lumii islamice şi din China⁵⁵.

„Marea tablă de şah” a lui Z. Brzezinski

Noua perspectivă geopolitică a Eurasiei şi poziţionarea geopolitică a Rusiei este analizată şi descrisă de ilustrul geopolitician american Z. Brzezinski. Profesorul rus S.V. Krupniţkii îl citează pe Z. Brzezinski, în manualul său „Geopolitica”, atunci când explică jocul Federaţiei Ruse şi viitorul, care i se prefigurează: „Cea mai favorabilă variantă pentru Rusia şi pentru lume constă în crearea unei noi Rusii fără un centru imperial, o confede-raţie a mai multor teritorii egale, aidoma statelor”⁵⁶. Ţările cheie din Noua Europa Estică pentru SUA şi lumea occidentală sunt Ucraina, Azerbaidjan şi Uzbekistan (Republica Moldova şi Georgia sunt percepute ca având un rol mai puţin relevant geostrategic, dar importante ca set valoric). Ucraina este percepută ca un stat pivot, într-o anumită triadă strategică Franţa – Germania – Ucraina, care se poate regăsi în perspectivă ca jucătorul capabil să descurajeze ambiţiile imperiale ale Rusiei.

„Fără Ucraina, aşa cum am observat deja, o restaurare a imperiului bazat fie pe CSI, fie pe eurasianism nu era o opţiune valabilă. Un imperiu fără Ucraina ar însemna în cele din urmă o Rusie care ar deveni mai „asiatizată” şi mai îndepărtată de Europa. Mai mult, eurasianismul nu atrăgea prea mult nici noile state independente din Asia Centrală, dintre care puţine erau dornice de o nouă uniune cu Moscova”⁵⁷.

Zbigniew Brzezinski consideră că „cel mai important defect geopolitic al priorităţii „străinătăţii apropiate” era acela că Rusia nu era suficient de puternică politic pentru a-şi impune voinţa şi nici suficient de atrăgătoare economic pentru a putea seduce noile state independente”⁵⁸.

Ilustrul politolog american este de părere că Rusia poate să se realizeze numai în calitate de stat european, iar dilema unicei alternative nu se prezintă doar ca o chestiune de opţiune geopolitică, ci răspunde unor imperative de supraveţuire: „Chestiunea cea mai importantă de care trebuie să ţinem seamă este că Rusia nu poate fi în Europa fără ca Ucraina să fie şi ea în Europa, în vreme ce Ucraina poate să fie în Europa fără ca Rusia să fie în Europa. Presupunând că Rusia decide să-şi încerce soarta alături de Europa, decurge că, până la urmă, este în interesul Rusiei ca Ucraina să fie inclusă în structurile europene în extindere. Într-adevăr, relaţia Ucrainei cu Europa ar putea fi punctul de cotitură pentru Rusia însăşi”⁵⁹.

Concluzia lui Zbigniew Brzezinski, în cazul, în care Moscova respinge opţiunea europeană pentru o eventuală fantasmagorie geopolitică proprie, este una tăioasă şi precisă: „Refuzul Rusiei ar fi echivalent cu respingerea Europei în favoarea unei existenţe şi identităţi „eurasiatice” solitare”⁶⁰.

La 2 mai 2012 la Institutul Brookings, Washington, a avut loc o dezbatere, care a avut ca subiect „Occidentul şi Turcia: rolurile în formularea unei arhitecturi globală extinsă”. Principalul raportor al conferinţei a fost Zbigniew Brzezinski. La dezbatere au participat⁶¹ colaboratori ai institutului, inclusiv preşedintele instituţiei Strobe Talbott, unul dintre cei mai apropiaţi camarazi ai fostului preşedinte american Bill Clinton şi adjunct al secre–tarului de stat al SUA în perioada anilor 1994-2001, care a gestionat relaţiile cu Federaţia Rusă şi statele din fostul spaţiu postsovietic. Strobe Talbott a contribuit foarte mult la formarea poziţiei SUA cu privire la chestiunea extinderii Alianţei Nord Atlantice.

Raportul lui Zbigniew Brzezinski a prezentat câteva consideraţii, care se regăsesc şi în ultima sa carte „Viziune strategică: America şi criza puterii globale”, analizând rolul Eurasiei în noul context al ordinii mondiale. „Toată Europa astăzi reprezintă o arenă a politicii globale… Acesta este un continent, un supercontinent, unde conflictele regionale au o însemnătate globală… şi un potenţial de o semnificativă extindere”. Rezultatul conflictelor se poate concretiza printr-o destabilizare a întregii Eurasii. În consecinţă, SUA trebuie să acorde o atenţie mai sporită continentului, asumându-şi „rolul principal de stabilizare a interrelaţiilor vizavi de noile realităţi globale existente de pe continentul eurasiatic”⁶².

Este vorba despre o confruntare geopolitică tradiţională şi unica „inovaţie”, care preconizează o construcţie a unui echilibru de putere în Eurasia, ceea ce experţii ruşi consideră că propunerea lui Brzezinski îi oferă Rusiei un rol pasiv şi de subordonare⁶³. Potrivit opiniei lui Brzezinski, Occidentul – în imaginarul SUA şi al Europei – poate să-i propună Rusiei să aleagă în secolul XXI dintre două modele geopolitice în privinţa viito-rului său. Fie renunţă la ambiţiile geopolitice şi devine o parte al Occidentului, sau îşi pierde în mod critic o parte din teritoriile sale cele mai însemnate ale Siberiei şi ale Orientului Îndepărtat, iar acestea trec sub controlul Chinei.

În abordările sale geopolitice Brzezinski este un vizionar consecvent şi subliniază lipsa de alternativă pentru viitorul Rusiei în cazul, în care ar renunţa la jocul global. Este incontestabil faptul că sferele de influenţa în Eurasia se vor modifica şi pe seama Rusiei, iar cine va deveni reprezentantul Occidentului în adâncurile continentului eurasiatic în cadrul formării imaginii geopolitice a lumii rămâne pentru mulţi o enigmă, pentru alţii un algoritm. Conform opiniei lui Brzezinski şi a unora dintre cele mai importante grupuri occidentale de reflecţie, în lupta pentru dreptul de-a fi un actor important pe arena in-ternaţională avansează Turcia. Rolul Turciei trebuie privit ca pe unul mult mai important decât cel de până acum – „de membru stabil şi loial al Alianţei Nord Atlantice”. Rolul Turciei devine unul mult mai important decât al oricărui membru NATO. Prin urmare, consideraţiile strategice şi politice impun Turcia ca pe o parte indispensabilă a Occi-dentului. Şi Brzezinski ne lămureşte contextul din zona pontică: „afirm că la nivel filosofic, a identităţii politice, Turcia este o parte a Occidentului, necătând la diferenţele religioase, care, totuşi, nu sunt definitiv geometrice…” Turcia a devenit o ţară de succes şi trebuie să servească drept model pentru alte state, care pretind la un rol de centru regional de putere, inclusiv pentru Rusia şi Iran. În competiţia celor două proiecte moderniste ale secolului XX, al kemalismului şi leninismului, a învins proiectul turcesc. Experimentul social iniţiat de Ataturk a constituit unul de succes, în comparaţie cu cel rusesc. „… Statele Unite nu trebuie să se implice în vreun conflict asiatic sau din Orientul Îndepărtat”. Cum nu s-ar prezenta potenţialele rezultate ale conflictelor din Asia continentală, ele nu pot îndrep-tăţi o implicare americană directă.” Afirm că Statele Unite trebuie să copie strategia pe care a avut-o Marea Britanie în sec. XIX şi la înc. Sec XX şi să devină echilibratorul, partea care influenţează asupra luărilor de decizii, dar nu participă la conflictele de pe continent”⁶⁴.

În noua arhitectură globală a lumii, Occidentul îi rezervă Turciei un rol mult mai important. Există o îngrijorare întemeiată că amânarea aderării Turciei la UE va deter-mina Ankara să formeze alianţe cu China sau Rusia. Mai ales că Rusia, în mod special liderul rus Vladimir Putin, îşi manifestă interesul să folosească problemele turco-euro-pene în propriile scopuri şi să „formeze un nucleu comun al defavorizaţilor, împotriva Europei”. Numai că Zbigniew Brzezinski ne asigură că aici nu pot exista probleme serioase. Convingerea ilustrului geopolitician american se bazează pe materialul factologic al istoriei. „Dacă luăm în consideraţie caracterul nefinalizat al multiplelor conflicte care se leagă de cele două mari puteri, atunci putem vorbi despre rădăcinile şi motivele psihologice, care fac această alianţă ca pe una nerealistă. A fi aproape, nu înseamnă că unul dintre aceştia este predispus să se supună celuilalt”⁶⁵. Trebuie remarcat că Zbigniew Brzezinski avertizează Turcia că, în cazul în care nu se va alinia la oportunităţile, pe care i le oferă şi conferă noua geopolitică occidentală, şi ar opta pentru o eventuală varianta alternativă, rezultatul ar fi unul dezastruos. În primul rând, ar destabiliza caracterul statului turc şi totodată s-ar consemna o incapacitate a elitei de la Ankara în ceea ce priveşte formularea unui răspuns aferent noilor provocări din sfera de securitate. Turcia ar urma obiectiv să-şi evalueze potenţialul şi posibilităţile în mediul de securitate al sec. XXI. Este Turcia „de sine stătător capabilă să se manifeste într-o extrem de instabilă regiune Eurasia? (…) Dacă aş fi turc, mi-aş îndrepta atenţia spre Iran, către indecisa şi im-previzibila Rusia, spre imprevizibila Asia Centrală, ca să nu mai vorbim de relaţiile dintre Pachistan şi India. La Orientul Mijlociu spre Israel, Palestina, mediul Egiptului”. Într-o atare situaţie când este nevoie de garanţii suplimentare de securitate pentru Turcia este de dorit să aibă prieteni în Occident şi mai ales în SUA… sunt optimist şi un apărător al relaţiei reciproce mult mai cooperative între Turcia şi Occident, care devin semnificative în sfera de securitate şi în quantificarea politică” ⁶⁶.

Proiectul Brzezinski este văzut a fi singurul, care dispune de o viziune proactivă a spaţului eurasiatic, şi deocamdată nu are o concurenţă, nici măcar în zona viziunilor occidentale marginale. Într-un final, ne spune Brzezinski, Rusia va deveni o parte a Occidentului, „mai ales atunci când cititorii vor începe să privească harta, nu cu o nostalgie, şi vor tinde să edifice un nu ştiu ce fel de Uniune Eurasiatică, despre care ne vorbeşte Putin şi care va însemna recrearea Uniunii Sovietice, dar în termenii viitorului şi vor reflecta asupra folosirii unui teritoriu imens dar pustiu al Rusiei, care se alătură de o Chină super-aglomerată şi într-o expansiune dinamică”. „Aşadar, punctul meu de vedere fundamental constă în aceea că dacă noi avem de gând să avem un secol al cooperării, care cu succes face faţă noilor probleme globale, noi avem nevoie de un nou echilibru pe continentul eurasiatic, care devine o arenă centrală pe care se va decide viitorul omenirii”⁶⁷.

Varianta eurasianismului rusesc şi „teoria lumii multipolare”

Am ales să prezentăm viziunea rusească a lui Alexandr Dughin prin a sa „teorie a lumii multipolare”, care vrea să constituie o ripostă adresată viziunilor occidentale de organizare a hărţii globale, în care Rusia nu deţine un statut de actor plenipotenţiar şi participant cheie în jocul geopolitic⁶⁸. Al. Dughin se consideră ca fiind „filosoful „ultimului imperiu” şi proiectantul „Imperiului imperiilor”. Cercetătorul Alan Ingram afirmă „studiind strategia geopolitică rusă a lui Dughin, îi examinez interpretările textelor şi graficele lui în baza abordării critice faţă de geopolitică şi a lucrărilor critice de cartografie. Eu compar recomandările lui Dughin cu politica contemporană rusă şi cu doctrinele strategice main-stream”⁶⁹.

În tezele sale de la Conferinţa internaţională „Geopolitica lumii multipolare” din 7 octombrie 2011, Facultatea de sociologie a Universităţii de Stat din Moscova „Lomo-nosov”, geopoliticianul rus Alexandr Dughin a propus o viziune proprie pentru un noul echilibru geopolitic în Eurasia. El a propus să fie instituită o nouă ordine mondială, în care ar exista un anumit tip de super – sau meta-civilizaţii. Aceste meta-civilizaţii sunt chemate să organizeze polii de putere, dar şi să se regăsească într-o nouă teorie ştiin-ţifică, cea a multipolarităţii.

Teoria multipolarităţii în contextul existenţei teoriilor din Relaţiile Internaţionale:⁷⁰

1. Multipolaritatea ca teorie în relaţiile internaţionale contemporane absentează. În cadrul actualelor abordări aceasta nu are un loc bine stabilit.

2. Teoriile de bază ale Relaţiilor Internaţionale sunt realism, liberalism (idealism), neomarxism, dar şi critica postmodernistă. Realismul nu corespunde sistemului valoric al teoriei multipolarităţii, pentru că operează cu o categorie de bază a statelor naţionale. Liberalismul nu corespunde, pentru că aplică în esenţă apropierea după modelul societăţii civile din statele liberal-capitaliste vest-europene. Neo-marxismul nu corespunde întrucât examinează sistemul mondial (Wallerstein) ca pe un capital global (Occidentul bogat) şi munca globală (Sudul sărac), ignorând o importantă zonă pentru noi, cum ar fi cea de semiperiferie. Postmodernismul critică realismul şi liberalismul în cadrul criticii generale ale Modernităţii şi prin aceasta el este interesant. Dar un scenariu pozitiv nu propune, afirmând în locul „ordinii mondiale” (ultimul cuvânt al Modernităţii) cel de „dezordine mondială” (societatea strigătului – Beck, Ulrich, sau Culegerea Leviathan). Teoria multipolarităţii în esenţă trebuie să devină o nouă teorie în cadrul Relaţiilor Internaţionale, alături de cele existente. În centrul teoriei multipolarităţii se află concepţia Polului. Acest pol nu constituie, spre deosebire de alte teorii ale RI, statul, societatea civilă, categoriile sociale (munca / capitalul), indivizii, ci sunt civilizaţiile, care devin subiecţii radicali ai ordinii mondiale. Civilizaţiile sunt trans-statale. Numărul lor este calitativ mai infim decât numărul de state, dar sunt mai multe decât două şi chiar trei. Taxonomia civilizaţiilor este ordonată pe două niveluri: global-spaţial şi local-spaţial. Nivelul global-spaţial poate fi asemănat cu rasa. Iar nivelul local-spaţial cu reprezentarea. Quadrupolaritatea detaliază nivelul de reprezentare:

Quadrupolarismul şi spaţiile imense

1. În practica teoria multipolarităţii poate fi reprezentată prin proiectul quadru-polar.

2. Quadrupolaritatea (lumea formată din patru poli) exprimă construcţia globului pământesc în 4 zone: Americană. Euro-Africană, Eurasiatică şi a Oceanului Pacific. Aceste 4 zone sunt menite să realizeze o integrare bazată pe meridiane. Acestea sunt cei 4 poli, care stabilesc echilibrul militar, strategic şi economico-politic. Sunt 4 tipuri de civilizaţii. Sunt 4 meta-geno-civilizaţii.

3. Fiecare zonă se împarte în tipuri sau sub-zone. Ele corespund unei înţelegeri mai stricte a civilizaţiei sau a unei civilizaţii concrete. Aceştia sunt actorii principali ai teoriei multipolare. Aranjarea unui echilibru dintre acestea trebuie să se pro-ducă paralel cu aranjarea unui echilibru dintre zonele de baştină. Acestea sunt civilizaţii-viziuni, civilizaţii-eidos. Acestora le corespund conceptul lui Karl Shmitt de „superspaţiul”. În cazul dat „superspaţiul” trebuie examinat ca un „pre-concept” concret de bază a teoriei multipolarităţii.

4. În fiecare zonă (în polul quadrupolarismului) putem distinge câteva civilizaţii-eidos (Cuvântul idee are origine greacă, anume eidos, însemnând formă, figură, aspect, dar sensul primar a evoluat mult în timp căpătând o amplitudine semantică enormă, imposibil de cuprins în câteva cuvinte – n.n.). În meta-geneza civilizaţiei americane: America de Nord (incluzând Australia) şi America Latină, aici se sub-înţelege şi America Centrală. În civilizaţia eidos Afro-Europeană intră: Europa (deja integrată), lumea arabă (Arabistan) şi Africa Trans-Sahariană. În Eurasia: Rusia + statele din CSI (Uniunea Eurasiatică), statele islamului transcontinental (Turcia, Iran, Afganistan, Pakistan), India. În Regiunea Pacific: China, Japonia şi zonele altor ţări din Orientul îndepărtat şi Pacific, care într-un fel sau altul sunt înrâurite de influenţa condominiului chino-japonez. Frontierele dintre meta-civilizaţii şi civilizaţii, naşterile (genotipul) şi strămutările (eidosurile) lumii multi-polare trebuie să devină flexibile şi să nu admită zone de multiplă influenţă. De la conceptul frontierelor-linii trecem la frontiere-poluri (premodern / postmodern).

Geopoliticianul rus ne îndeamnă să privim cu multă atenţie proiectul „eurasiatic”, elaborat de Moscova şi să fie determinată însemnătatea acestuia, atât pentru arhitectura globală a lumii, cât şi pentru marile puteri regionale, care au frontiere comune cu Rusia şi cu statele din CSI. Deci, ce se subînţelege la Moscova prin Uniunea Eurasiatică?⁷¹

Proiectul Uniunea Eurasiatică, după Dughin

Geopoliticianul Alexandru Dughin⁷² consideră că „Uniunea Eurasiatică reprezintă o provocare directă în adresa strategiei globale a SUA şi Occidentului, pentru că formarea acesteia este necesar să fie deranjată organizarea unipolară şi descurajarea proiectului de edificare a guvernului mondial. În articolul său program, care a proclamat orientarea către Uniunea Eurasiatică, preşedintele Putin nu oferă toate răspunsurile la întrebările tăioase, dar subliniază abordări comune. În primul rând, din articol se distinge că Uniunea Eurasiatică nu reprezintă sinonimul Comunităţii Economice Eurasiatice (EvrAzEs), în cadrul căreia este vorba exclusiv despre un parteneriat şi edificarea Uniunii Vamale. EvrAzEs (Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kârgâzstan) şi Uniunea vamală (Rusia, Kazahstan, Bielorusia) deja există şi funcţionează. Nu dublează, conform reflecţiilor autorului, nici Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (Rusia, Kazahstan, Bielorusia, Tadjikistan, Kârgâzstan, Armenia). Este vorba doar despre o integrare economică într-un singur spaţiu strategic şi despre apariţia unei noi organizări politice supernaţionale în spaţiul CSI, adică un fel de Confederaţie Eurasiatică ca un omolog direct al Uniunii Europene). Uniunea Eurasiatică, ca valoare intrisecă, reprezintă o provocare directă adresată SUA şi Occidentului ab integrum şi pentru strategia lor globală. Occidentului în lumea multipolară i se rezervă un rol însemnat, dar nu decisiv”⁷³. Un alt moment important din filoso-fia politică eurasiatică, conform geopoliticianului rus, îl constituie reorganizarea în întregime a echilibrului puterii de pe continentul eurasiatic. Dughin consideră că Rusia se află pe un loc central în spaţiul geopolitic al continentului, iar „Dialogul eurasiatic” trebuie imaginat ca o colecţie de axe, care sunt legate de Moscova. Acestea ar arăta în felul următor:

• axa sud-occidentală: Ankara – Moscova;

• axa sudică: Teheran – Moscova;

• axa sud-estică (1): Islamabad – Moscova;

• axa sud-estică (2): New Delhi – Moscova;

• axa orientală: Phenian – Moscova.

 Hartă. Formula Dughin. Rusia în calitate de Imperiu Eurasiatic

Lumea multipolară, Uniunea Eurasiatică şi eurasianismul, într-un larg înţeles, sunt strâns legate, ne spune Dughin. Iar din acest considerent eurasianismul şi multi-polaritatea sunt imperativele absolute ale viitorului⁷⁴. „Ca să fie contracarată dictatura sistemului atlantist, să fie apărată identitatea propriei culturi şi să ne asigurăm securitatea naţională în sens larg, ca şi condiţiile de supraveţuire a naţiunii, Rusia nu va putea să se lupte de una singură. Ea are nevoie să se determine în privinţa potenţialilor aliaţi şi parteneri, pentru care trebuie să fie folosită eficient analiza geopolitică”⁷⁵.

Nicolae Edward Luttwak:
Strategia geoeconomică în logica păcii sau a războiului

N. Edward Luttwak⁷⁶ este adeptul conceptului de „Grand strategy” în materie de geopolitică, geoeconomie şi artă militară. Lucrările de referinţă ale lui Luttwak sunt „Strategia: Logica războiului şi a păcii” (The Strategy: Logic of War and Peace), „Turbo-capitalism: Învingători şi învinşi în Economia Globală” (Turbo-Capitalism: Winners and Losers in the Global Economy), „De la geopolitică la geoeconomie: logica conflictului, gramatica comerţului” (From Geopolitics to Geo-economics: Logic of Conflict, Grammar of Commerce), „Strategia Imperiului Roman” (The Grand Strategy of the Roman Empire), „Strategia Imperiului Bizanţ” (The Grand Strategy of the Byzantine Empire), „Marea Strategie a Uniunii Sovietice” (The Grand Strategy of the Soviet Union), etc. Nicolae Edward Luttwak consideră că în Rusia nu se observă mecanisme bine înţelese şi bine elaborate în ceea priveşte asigurarea unei trambuline pentru oamenii talentaţi şi ambiţioşi, care vor să ajungă în mediul elitei puterii. Inclusiv această trambulină nu este orientată către persoanele, pe care ar putea să-i crească şi să-i educe statul şi care ar deveni o birocraţie geoeconomică activă. Ilustrul geopolitician american ilustrează sumbru situaţia din statul rus şi susţine că dacă în ţările occidentale cariera militară şi diplomaţia tradiţională nu mai reprezintă o cale, prin care se poate ajunge în cadrul elitelor naţionale, în Rusia nu au apărut noi sfere, în care să fie realizate ambiţiile într-un altfel de format. Deocamdată în Rusia nu s-au format condiţiile, care să invoce un model practic predestinat sferei geoeconomice globale. Încă în Rusia nu au fost concepute noi itinerarii şi „lifturi sociale”, care ar asigura accesul oamenilor, care dispun de profesiona-lism şi noi viziuni, în structura elitară a puterii şi în funcţiile înalte din sistemul birocratic. În cazul, în care elitele puterii ruse vor avea scopuri geoeconomice de anvergură şi vor dori să participe serios în cadrul jocului geopolitic, atunci ele vor avea grave probleme legate de executanţii proiectelor şi strategiilor, care vor fi lansate să exploreze geospaţiul. Iată de ce Edward Luttwak nu menţionează Rusia ca pe o ţară geo-economică activă, precum sunt indicate ţări ca Marea Britanie, Statele Unite, Franţa, China şi Israelul.

Încă în anii ’90 din secolul XX Luttwak sublinia ascensiunea Chinei şi că reprezintă un real competitor al Statelor Unite şi, după destrămarea Uniunii Sovietice, identifica Rusia ca pe un partener şi potenţial aliat, nicidecum ca pe un inamic. În calculele geopolitice, potrivit raţionamentelor lui Luttwak, Rusia poate juca un rol important, chiar dacă nu mai deţine statutul de superputere şi de ţară geoeconomică activă. În cazul, în care Rusia ar intra într-o alianţă cu China, Pakistanul şi Iranul, menţinând relaţii puternice cu India, atunci China ar obţine un succes provizoriu asupra SUA, iar în cazul în care Rusia va sprijini SUA, atunci va învinge alianţa Americii şi a Europei. În Internet a fost plasată înregistrarea video a lecţiei lui N. Edward Luttwak de la Institutul de stat de relaţii internaţionale de la Moscova, din 22 februarie 2011, organizată de Fundaţia „Strategia-2020”⁷⁷, care a produs o reacţie negativă din partea mass-mediei, politologilor şi a geopoliticienilor ruşi. Geopoliticianului american i s-a imputat faptul că vrea să scindeze Rusia în şapte unităţi. Această reacţie a confirmat una din tezele lui Luttwak: ruşii ştiu să fie fascinaţi de cineva sau ceva, fie să nutrească o ură inimaginabilă. Dar în politica reală nu există dragoste şi prietenie, ea se bazează exclusiv pe un parteneriat temporar: „În orice caz, dacă Rusia a intrat în zona de acţiuni a Grand Strategy, atunci aceasta înseamnă că noi trebuie să-i studiem logica şi gramatica, dar şi logica şi strate-giile comportamentului cotidian al altor participanţi din jocurile geoeconomice”.

Geostrategul Nicolae Edward Luttwak⁷⁸ este considerat specialistul principal al Pentagonului, apropiat de Partidul Republican, şi este consilier superior al Centrului de Studii Strategice şi Internaţionale; afirma în perioada campaniei electorale că Donald Trump este cel mai informat în problematica estului Europei, inclusiv în subiectul ruso-ucrainean. „Dacă va învinge Trump, atunci este puţin probabil, dar totuşi posibil, aşa cred că va încheia un acord cu Putin. Cum spune Trump, dacă europenii nu sunt dispuşi să trimită în Ucraina o armată de trei sute de mii de militari atunci trebuie să ne înţelegem cu Rusia şi anume aceasta el va realiza⁷⁹. Pe de altă parte, preşedintele american a acceptat, în cele din urmă, concluziile comunităţii de intelligence din SUA legate de atacurile cibernetice în procesul electoral prezidenţial din SUA şi a solicitat să se adopte acţiuni de răspuns. În acelaşi timp, concluziile comunităţii de intelligence relevă agresiuni cibernetice din partea Chinei⁸⁰. În cazul, în care planul enunţat de preşedintele american de diminuare a dependenţei ţării în cazul livrărilor de petrol din cadrul statelor OPEC s-ar materializa, atunci ne putem aştepta la prăbuşirea preţului la resursa dată, ca urmare a predominării ofertei în detrimentul cererii. Un astfel de plan ar aplica o lovitură aproape letală Rusiei.

Henry Kissinger: între ordinea mondială şi fenomenul chinez

Henry Kissinger a coordonat politică externă a SUA în perioada anilor 1973-1977 în perioada mandatelor preşedinţilor americani Richard Nixon şi Gerald Ford, din anul 1969 până în anul 1975 a deţinut funcţia de consilier prezidenţial pentru securitate naţională. El este considerat patriarhul politicii externe americane, printre meritele sale numărându-se politica de destindere în relaţiile cu Uniunea Sovietică şi „deschiderea” Chinei pentru America, ca simbolistică devenind vizita istorică a lui Nixon în China din anul 1972.

În ultimele trei decenii Kissinger conduce corporaţia de consultanţă internaţio-nală, pe care el a înfiinţat-o: Kissinger Associates. În numărul clienţilor acesteia se află în principal corporaţiile transnaţionale, al căror nume este ţinut în secret.

De-a lungul vieţii sale Henry Kissinger a avut un rol de mediator şi de persoană de încredere a mai multor preşedinţi americani, de nenumărate ori pronunţându-se în chestiuni delicate legate de securitatea internaţională şi vizavi de politica anumitor actori internaţionali, regionali şi subregionali.

În anul 2014 ilustrul expert american lansează cartea „Ordinea globală”⁸¹, care reprezintă un ecou relevant pentru experţii şi consumatorii de geopolitică şi relaţii inter-naţionale.

Monografia constituie de facto o zestre intelectuală, pe care o lasă ca moştenire savantul, omul politic şi diplomatul american ajuns la o vârstă şi în care tinde să cuprindă un nivel global al cercetării.

În monografie sunt reliefate modificările din cadrul concepţiilor ordinii mondiale începând cu sec. XVII, când Europa s-a format în baza sistemul Westphalian, examinează sistemele alternative ale sistemului din Orientul Mijlociu şi din Asia Sud-Estică.

În multitudinea aspectelor din monografie vom descoperi – ceea ce este firesc – modificările din cadrul sistemului ordinii globale, care s-a produs în sec. ХХ-XXI, şi rolul, pe care l-a exercitat în cadrul acestor procese Statele Unite.

Henry Kissinger nu a trecut cu vederea influenţa noilor tehnologii asupra politicii mondiale. Şi opera ilustrului politolog american corespunde provocărilor actuale, fiind una de o importanţă aparte, pentru că observăm o ineficienţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite ca actor global central, rolul major, pe care îl au actorii non-statali, conflictualitate accentuată, care se manifestă în Orientul Apropiat şi Mijlociu sau Asia de Est, capabile să modifice harta politică aidoma evenimentelor din Ucraina, unde Rusia a anexat pe-ninsula Crimeea sau a declanşat acţiuni de subminare a statalităţii şi a format republici separatiste, dar şi situaţiile tensionante în fostele state postsovietice. Aici, includem tendinţele centrifuge din Europa prin aşa zisul Brexit, Grexit sau tendinţele secesioniste din Spania, acolo unde există un focar separatist prin intermediul Cataloniei. Şi, nu în ul-timul rând, trebuie amintită ingerinţa Federaţiei Ruse în procesele electorale din Europa şi din Statele Unite ale Americii. Prin urmare analiştii politici au declarat că a demarat un nou război rece. În acest context, monografia lui Kissinger este una foarte actuală şi binevenită.

Principalele concluzii ale cărţii constau în:

a. Orientul Mijlociu se află într-o criză a gestionării statele în lumea arabă.

Iranul, care dispune de o istorie a statalităţii sale, de durată, reprezintă un exemplu, doar că regimul actual întâmpină numeroase dificultăţi, spune Kissinger, care îi atribuie Iranului un loc aparte pe fundalul tendinţelor unor grupuri de state, care revendică ideologia califatului şi apelează la toate metodele şi instrumentele în scopul instituirii, inclusiv prin terorism. Dacă nu va fi impusă o nouă ordine, în special prin SUA, care ar avea un rol activ în cadrul procesului, atunci consecinţele vor fi unele extrem de negative luându-se în calcul nivelul avansat al globalizării şi aceste consecinţe se pot extinde dincolo de frontierele regiunii;

b. Cele mai importante state din Sud-Estul Asiei, care dispun de o experienţă milenară a statalităţii, şi-au format o concepţie proprie asupra ordinii globale, care se bazează pe o percepţie proprie într-o configuraţie sau alta ca un centru al lumii. Relaţionările dintre aceste state cu ţările din regiune, cât şi cu alte ţări îndepărtate de pe glob, s-au constituit conform principiului integrării acestora în propria cultură. Ele şi-au format un sistem al descurajărilor şi contrabalansărilor, care se bazează pe nişte principii distincte de sistemul Westphalian. Aceşti factori au oferit statelor din Sud-Estul Asiei nu doar să-şi conserve statalitatea, dar să aibă un rol însemnat în lumea globală contemporană;

c. În prezent atunci când se formează o nouă concepţie a ordinii globale, potrivit lui Kissinger, principalul obiectiv constă în faptul ca SUA să poarte un dialog activ cu statele din Sud-Estul Asiei, pe picior de egalitate, ca acestea să se simtă participanţi compleţi ai procesului.

Alte două capitole, care cuprind o treime din carte, sunt dedicate formării concepţiei americane de ordine globală şi a stării sale contemporane. De la bun început Kissinger indică faptul că morala americană s-a format pe o componentă mesianică – de la discursul lui John Wintrop, care reclama statul ca un „oraş pe deal” şi care ulterior a fost preluat de Ronald Reagan prin formula „oraşul luminos de pe deal”.

Statele Unite ale Americii s-au constituit de la bun început pe un model al unei societăţi ideale, la a cărei bază au stat principiile libertăţii şi democraţiei. Aceasta repre–zintă un principiu moral-etic foarte important, pe care orice cetăţean american îl însuşeşte în procesul de socializare în cadrul societăţii.

În mod firesc, SUA nu s-au impus de la începuturile sale ca un jucător activ pe arena mondială. Ţara s-a pregătit treptat pentru aceasta. La începutul secolului al XX-lea Statele Unite şi-au elaborat şi dezvoltat o proprie concepţie de politică externă la un nivel global. Principiul de bază a concepţiei de politică externă a constat în morala globală. Ţara a devenit cea mai solidă putere economică după două războaie mondiale. În această pe-rioadă elita politică americană şi-a propus să-şi asume rolul de apărător al valorilor demo-cratice şi să fie o forţă central, care ar contracara alte sisteme, care s-ar fundamenta pe principiile, care neagă democraţia, libertatea umană şi drepturile omului. Kissinger explică solidaritatea americană şi convingerea lor că principiile democraţiei şi libertatea sunt nişte idealuri de bază, care sunt transpuse în toate sferele vieţii. Această solidaritate a americanilor revendică un crez în democraţie şi libertate, şi se proiectează aproape ca o forţă religioasă în lume. Ilustrul politolog examinează minuţios evoluţia ideologiei americane. El subliniază că SUA nu trebuie să fie subiective atunci când examinează alte concepţii ale ordinii globale, pentru că o evaluare eronată sau superficială poate produce consecinţe negative pentru statul american. Cel de-al nouălea capitol este dedicat impactului, pe care îl exercită noile tehnologii asupra ordinii globale, şi este pentru prima dată când autorul se apleacă asupra acestui subiect, îşi formulează o viziune proprie în cadrul cercetărilor sale. Kissinger analizează în profunzime acest aspect, ceea ce îl reco-mandă ca pe un gânditor de primă mărime al contemporaneităţii. În prima parte a capi-tolului politologul evidenţiază caracterul armei nucleare şi impactul ei asupra ordinii globale. Mai apoi autorul examinează cyberspaţiul în contextul configurării ordinii globale. Kissinger ne relevă faptul că aceste tehnologii au concretizat o nouă armă, care nu a mai existat în istoria mondială. El consideră că viitorul război se va desfăşura prin intermediul armei cibernetice (cyber-armei). Tehnologiile cibernetice deja au modificat contextul acţiunilor militare. În contrast cu armele nucleare atacurile cibernetice sunt impredictibile şi nu pot fi avertizate şi descurajate instantaneu. Consecinţele lor ţin de postfactum. Elementul esenţial al noilor timpuri constă în aceea că un singur om, care dispune de calculator şi cu acces la internet dintr-un oarecare punct al Terrei, cu competenţe şi abilitaţi în domeniu, poate fi o reală şi puternică unitate militară. În aceste situaţie este foarte greu să ajungi la nişte acorduri şi reguli comune, precum în cazul cu armele nu-cleare, şi a principiului de descurajare sau de echilibru. Dar ceea ce se petrece astăzi ne obligă să medităm foarte serios asupra noilor principii ale organizării ordinii globale.

Şi monografia „Despre China” merită o atenţie sporită, mai ales a specialiştilor, care sunt interesaţi de istoria statului chinez, de relaţiile internaţionale ale Chinei cu alte ţări sau de sistemul internaţional global. Ascensiunea Chinei în lume şi reorganizarea viziunii asupra construcţiei păcii şi a securităţii internaţionale sunt reprezentate ca su-biecte prioritare în studiul marelui strateg american Henry Kissinger. Noul mileniu este văzut ca evoluţie şi o resetare a paradigmelor consacrate din managementul relaţiilor internaţionale, iar acesta este strâns legat de provocarea chineză în sistemul internaţional global. Abandonarea paradigmei maoiste şi resuscitarea paradigmei confucianiste ca identitate geo-spirituală şi geoeconomică ne prezintă un altfel de profil geopolitic al Chinei, la începutul mileniu III, considerabil distinct de cel, pe care istoriografia ultimului secol al mileniul precedent îl codifica şi-l relata opiniei publice.

Titlul cărţii, simplu şi laconic, cum este cel „Despre China”, ne poate induce în eroare, mai ales pe indivizii nefamiliarizaţi cu opera marelui strateg american, cum este Henry Kissinger. „Despre China” conţine o analiză spectrală cu tendinţe exhaustive a rolu-lui jucat de China pe scena relaţiilor internaţionale în ultimele două secole. În cele optsprezece capitole ale cărţii autorul analizează cu aplomb, sensibilitate şi subtilitate subiecte, cum ar fi: decăderea Chinei sub loviturile colonialismului european, american şi nipon; trecerea de la imperialism la republică şi „noua epocă a statelor combatante” iniţiată de această trecere; câştigarea războiului civil de către Mao în detrimentul na-ţionaliştilor refugiaţi în Taiwan; epoca lui Mao; conflictele Republicii Populare Chineze cu SUA, India, URSS şi Vietnam; miracolul economic chinez etc.

Cartea „Despre China” este dedicată lui Annet şi Oscar de la Renta. „Această carte a început a fi scrisă în casa lor din Punta-Cana şi a fost finalizată tot aici. Ospitalitatea lor a arătat o limită a prieteniei, care a adus bucurie şi sentimente profunde în viaţa mea”. (Henry Kissinger. New York, ianuarie, anul 2011).

Henry Kissinger utilizează în acest volum, pe lângă documente oficiale şi literatură de specialitate, numeroase elemente de memorialistică. Autorul combină materialul aca-demic cu emoţia sufletească a unei biografii, ceea ce face ca studiul să fie citit lejer, ca o naraţiune intimă şi autobiografică.

Autorul încearcă să tempereze valul de fobii stârnit de ascensiunea Republicii Po-pulare Chineze din punct de vedere economic din ultimele trei decenii. În mod inevitabil, SUA şi RPC vor descoperi un modus vivendi. SUA, probabil, va fi depăşită din punct de vedere economic, dar supremaţia militară americană este greu de surmontat pe termen mediu şi lung. Ciuperca atomică face imposibilă o confruntare directă, iar un nou Război Rece este extrem de contraproductiv, pentru că, după cum s-a văzut în cazul Americii, roadele victoriei nu sunt chiar atât de dulci, iar costurile sunt foarte mari. Totuşi, nu putem nega posibilitatea alunecării umanităţii într-un nou gen de Război Rece, în care pilonii centrali să fie SUA şi China.

„Principala misiune a cărţii mele constă în expunerea interacţiunii între conducerile chineze şi americane în perioada formării Republicii populare Chineze din anul 1949. Fiind în serviciul guvernamental şi în afara lui, întotdeauna am înregistrat convorbirile mele cu reprezentanţii a patru generaţii de conducători chinezi. Ele ofereau o evaluare a evenimentelor din lume, a politicii externe chineze, a relaţiilor americano-chineze şi a procesului de reforme, care se derulau în China. Când scriam cartea, apelam la înre-gistrările făcute şi tot timpul le foloseam ca o sursă de bază (…) Ca şi mulţi alţi oameni care soseau în China pe parcursul tuturor secolelor, am îndrăgit poporul chinez pentru curaj, rafinament, pentru sentimentul faţă de familie şi pentru acea cultură pe care ei o reprezintă. În acelaşi timp, toată viaţa mea am lucrat în beneficiul lumii, desigur, cea mai mare parte de pe poziţiile americane. Mie ca unul dintre oficialii de vârf, ca sol al conducerii mele şi ca simplu cetăţean mi-a surâs norocul având posibilitatea să combin dragostea faţă de China şi activitatea mea oficială (…) De la prima mea vizită în China, ţara aceasta a devenit o superputere economică şi cel mai mare factor în modelarea ordinii politice mondiale. Statele Unite ale Americii au ieşit victorioase din „Războiul rece”. Relaţia dintre China şi Statele Unite a devenit un element central în menţinerea păcii din lume şi a prosperităţii comune” (Henry Kissinger, New York, ianuarie, 2011).

Fără doar şi poate, China nu poate fi considerată o ţară comunistă fundamentalistă, precum era determinată de istorie, când statul controla economia, distribuia veniturile şi sistemul vertical al vieţii intelectuale era excesiv de rigid. „Reformele lui Jiang Zemin de la începutul anilor 2000 au fost orientate spre extinderea bazelor Partidului Comunist prin intermediul doctrinei despre „Trei principii de semnificaţie specială”. Ori China se menţine ca ţară comunistă numai în aspectul în care se arată că PPC menţine în propriile mâni monopolul puterii politice” («Spiegel»: Henry Kissinger despre China (I)-(II) 9-07-2011).

Monografia „Despre China” a lui Kissinger este o carte captivantă, în care rolul de politician, istoric şi de specialist în probleme globale, pe care l-a avut sau îl are autorul, evidenţiază o lume în continuă mişcare. Kissinger a propus Chinei şi Statelor Unite să coopereze în planul edificării unei noi ordini planetare.

Cartea „Despre China” prezintă interes, mai ales că autorul ne induce într-o lume nouă şi foarte relaţionată. Circa 40 de ani Kissinger şi-a dedicat studierii istoriei chineze. El a participat nemijlocit la o mare parte dintre negocierile americano-chineze, întâl-nindu-se cu cei mai reprezentativi politicieni ai Chinei, printre care: Mao Zedong, Zhou Enlai, Deng Xiaoping, Jiang Zemin. Unele conversaţii cu liderii chinezi sunt reflectate în paginile cărţii „Despre China”. Un alt avantaj al cărţii îl reprezintă numărul mare de surse, pe care diplomatul american le redă în limba engleză, ceea ce face cartea ştiinţifică, chiar dacă poate părea o proză memorialistică. ​​ Desigur, o mare parte din ceea ce a cunoscut Kissinger, pe parcursul activităţii sale diplomatice şi strategice, nu a fost iluminat citi-torului neofit, preferând un stil prudent printr-o naraţiune, în care au loc anumite evenimente. Aici, aş dori să invoc enunţul Secretarului de stat american Madeleine Albright, pe care o citează Kissinger în paginile cărţii sale: „China este unică în felul său – foarte mare pentru a fi ignorată, foarte represivă pentru a te îmbrăţişa cu ea, dificilă în ideea că asupra ei poate fi exercitată o anumită influenţă şi foarte, foarte falnică.”

În cartea sa, autorul încearcă să arate cum istoria antică şi modernă a Chinei in-fluenţează formarea politicii externe chineze contemporane şi atitudinile acesteia faţă de Occident. Potrivit autorului, nicio altă ţară din lume se poate lauda cu o asemenea legătură puternică între trecutul şi prezentul comun ce se regăsesc în viziunile politice, în care sunt interferate principiile vechi şi clasice, ca în cazul China. Prin urmare, „orice încercare de a înţelege viitorul rol al Chinei în lume, trebuie să înceapă cu o analiză extinsă ce provine din istoria chineză”.

Kissinger analizează episoadele cheie din politica externă chineză – de la epoca clasică până în prezent. Cu toate acestea, el a pus un mare accent pe zeci de ani, care au trecut de la venirea la putere a lui Mao Zedong, inclusiv formarea şi ruperea alianţei cu Uniunea Sovietică, războiul din Coreea, călătoria lui Nixon la Beijing, şi trei crize în strâmtoarea Taiwan. El oferă culoare politică şi militară conflictelor, reînviind în amin-tirile sale figurile gigantice ale lui Mao Zedong, Zhou Enlai sau Deng Xiaoping.

Autorul consideră că relaţiile întemeiate pe cooperare dintre SUA şi China sunt „necesare pentru pace şi stabilitate globală”. El spune: „Miza constă în aceea ca pentru întâia dată în istorie să fie construită o astfel de ordine internaţională. Noi vorbim mult despre o nouă comunitate mondială, dar subiectul constă în aceea că niciodată nu a existat o comunitate mondială”. Prin urmare, Henry Kissinger face apel la SUA şi la guvernul autoritar al Chinei să lucreze în comun, ca să poată fi edificat guvernul mondial.

Joseph S. Nye: între puterea flexibilă şi proiectul european

„În anul 1973, după preocupările americane din Vietnam şi China, secretarul de stat al SUA Henry Kissinger a anunţat începutul „anului Europa”. Recent, după ce Barack Obama a declarat despre un „viraj” strategic, sau o rebalansare, a SUA în direcţia Asia, mai mulţi europeni s-au arătat îngrijoraţi de faptul că America îi neglijează. Astăzi, după ce s-a produs o criză a refugiaţilor, ocuparea Ucrainei de Est şi o anexare ilegitimă a Crimeei de Rusia, dar şi existenţa unei ameninţări de ieşire a Britaniei din Uniunea Europeană, anul 2016 pentru diplomaţia americană poate deveni, dacă va fi necesar, încă un „an al Europei” (…) Numai că un pericol pentru diplomaţia americană a SUA nu o reprezintă o Europă, care devine foarte slabă, ci viceversa o Europă foarte slabă. Pentru că Europa şi America sunt nişte ţări aliate, iar resursele lor sunt interdependente şi se completează reciproc. Nu o puternică SUA şi nici o puternică Europă poate să reprezin-te o ameninţare la adresa intereselor vitale sau ale intereselor speciale ale uneia dintre părţi. Dar o Europă, care devine slabă în anul 2016 poate produce pagubă ambelor părţi”⁸².

Teoreticienii, care avansează teoria complicată statal-centristă, nu au uitat să ne vorbească despre interacţiunea transnaţională şi, evident, foarte bine înţelegeau că în afară de stat există şi alţi actori pe arena mondială. Şi totuşi ei excludeau relaţiile transnaţionale din sistemul interstatal, considerând că însemnătatea politică directă a acestora este insignifiantă, iar impactul indirect poate fi inclus, ca în cazul categoriei factorilor interni, în problematica naţională de politică externă. Cu toate că această concluzie este întemeiată pe determinarea politicii exclusiv din perspectiva termenilor comportamentali ai statelor, concluzia este una predictivă. Statele au fost şi se menţin ca fiind cei mai importanţi actori ai politicii mondiale, care acţionează nemijlocit prin intermediul organizaţiilor interguvernamentale, la care aderă doar statele. Statele sunt în fapt o forţă organizată pe criteriul de monopol, care deţine o armă perfecţionată şi potenţiale resurse de afaceri. Prin urmare, este ilogic să ignorăm statele. Dacă e să reieşim din perspectiva determinării politice ca fiind una statal-centristă, instituţională, atunci se impune o evidenţă că fenomenul merită o abordare mai explicită, mai largă.

Modelul clasic determină politica mondială că relevă acţiunile şi interacţiunile statelor. Ori, cercetătorii, care investighează sfera politicii interne nu mai acordă un rol exclusiv statului, ei concentrându-se asupra fenomenelor, care determină procesul deci-zional al actorilor politici. Anumite state într-un anumit fel „câştigă” din confruntarea cu forţele transnaţionale, doar că ipotezele referitoare la aceste forţe, care pot fi între-prinse de organizaţiile transnaţionale, pot determina anticipativ respectivele state să-şi modifice politica lor, astfel încât să evite o confruntare de lungă durată⁸³.

Mihail Yuriev şi raţiunea celui de-al Treilea Imperiu

Liberalul rus Mihail Yuriev⁸⁴ lansează tipologia unei noi ordini mondiale bazate pe câteva federaţii şi imperii, 5 (alianţe civilizaţionale, cu o metropolă):

„Lumea infinit de mult este departe de dreptate. Organizarea ei de astăzi a încetat să mai fie aprobată. Iranul vrea să şteargă Israelul de pe faţa pământului. America promite să facă acelaşi lucru faţă de Iran. Rusia se teme de Iran, dar n-o iubeşte pe America şi mai mult. Musulmanii dau foc suburbiilor Parisului. Toate ţările înăspresc legislaţia imigraţiei. Japonezii consideră că ei sunt rasa asiatică superioară, nu suportă China. Dar China este în mod obiectiv viitoarea superputere. Negrii se sfâşie unul pe altul în Africa… Aşa ceva nu a fost nici în istoria mondială din secolul XX, când toate ţările şi popoarele erau nemulţumite de poziţia lor şi una faţă de alta înaintea Primului război mondial. Şi al celui de-al Doilea”⁸⁵.

În consecinţă, Al Treilea Război Mondial este inevitabil, cum este inevitabilă o nouă ordine a lumii, după ce se sfârşeşte acest război! Despre felul, cum va fi acest război şi cum va fi lumea ordonată, după ce se se va sfârşi acesta, într-un mod incitant, detaliat, foarte doveditor şi convingător, dar şi foarte curajos a descris Mihail Yuriev în cartea sa „Al treilea imperiu”. Lumea va fi împărţită între cinci superputeri, afirmă M. Yuriev. Una din ele va fi Rusia.

„Se va produce o răcire, iar mai apoi va avea loc o înăsprire a relaţiilor cu Occidentul, aceasta, propriu-zis, deja a început: după ce ne-am autoumilit în faţa lor până de curând, acestuia îi este greu să adopte o altă poziţie. Dar şi în societatea noastră s-a produs o per–cepţie că pe parcursul a sute de ani noi nu am văzut nimic pozitiv din partea statelor occi-dentale (în comparaţie cu anumiţi oameni occidentali). Vom ajunge să avem un război direct cu Occidentului, eu nu ştiu, dar până la conturarea ultimului nivel, sunt convins, că se va ajunge, iar mai apoi va fi ce va da Dumnezeu. Trecerea într-o nouă fază a acutizării relaţiei, cu o sporită probabilitate, va fi facilitată de anumite evenimente din spaţiul postsovietic, cu toate că absolut nu este neapărat ca să existe un război civil în Ucraina. De aceea este evident că în calitate de obiectiv naţional în proxima perioadă va fi reclamată reîntoarcerea, într-o formă sau alta, a teritoriilor proprii pe care le-am pierdut în anul 1991. Acest fapt va fi acceptat de societate: toţi astăzi au înţeles, cu toate că am fost nevoiţi să pierdem o jumătate de ţară, că dominanta multiseculară a Rusiei de majorare a teritoriului său la vest şi la sud, nu reprezintă nişte „poante” ale superputerilor, ci o necesitate vitală. Este evident că nici Occidentul nu va accepta aceasta cu bunăvoinţă, dar nu putem ca în-treaga strategie s-o construim în favoarea Occidentului: astăzi nu mai e perioada lui Elţân, iar mâine va fi altfel şi diferit”⁸⁶.

Autorul consideră că o uniune a Rusiei cu Germania este inevitabilă, pentru că aceasta, în mod evident, este benefică ambelor părţi, ceea ce înţelegea încă Bismark, şi anume de aceea, mai devreme sau mai târziu, o astfel de alianţă va fi formată. Civilizaţia anglo-americană a reuşit să destructureze de două ori crearea alianţei ruso-germane, respectiv înaintea Primului şi înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, iar a treia oară este puţin probabil ca să le reuşească aceasta: reprezintă o perioadă lungă şi e imposibil ca pe un întreg popor să-l baţi la cap. De asemenea nu există dubii că atunci când America va slăbi şi influenţa ei asupra lumii întregi se va diminua (nu „dacă”, ci anume „când”), atunci Europa, cu Uniunea Europeană sau fără, nu va putea să-şi menţină propria suve-ranitate. Ea va ajunge în sfera de influenţă a Rusiei (sau a alianţei ruso-germane), după cum descrie autorul, sau în sfera intereselor lumii islamice, iar consideraţiile în ceea ce priveşte Uniunea europeană ca unul din jucătorii mondiali referenţiali nu ar fi decât nişte anecdote, răspândite larg în lumea întreagă. În mod practic se prezintă ca inevitabilă unificarea întregii lumi islamice într-o singură putere, mai ales sub lozinci religioase. Şi de asemenea se arată ca inevitabilă o unificare, într-o formă sau alta, a Asiei Estice şi Asiei Sud-Estice şi a Australiei sub hegemonia sau, cel puţin, a dominaţiei Chinei. Catalizator al acestor procese o va reprezenta brusca slăbire a Americii, dar şi dispariţia Europei ca forţă autonomă⁸⁷.

[continuarea articolului în Revista GeoPolitica nr. 110 (1/2026)]