dr. Stelian GOMBOŞ

LA ÎNCEPUT AU FOST VALORILE

Într-o epocă, pe care o putem situa între revoluţia lui Cromwell şi promulgarea Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, modernitatea a început un drum, pe care nu şi l-a încheiat până astăzi. Prin ce anume se distinge ea de toate epocile, care au precedat-o? În primul rând, prin extinderea cadrului de valori propus umanităţii. De mai bine de un mileniu şi jumătate, umanitatea occidentală trăia în cadrul valoric al umanismului clasic, îmbogăţit cu valorile adăugate de tradiţia iudeo-creştină. Ea vieţuia, mai mult sau mai puţin, mai intens sau mai lax, în jurul valorilor propuse de greci şi preluate de romani, adică în Adevăr, Bine şi Frumos.¹

Chiar din primul veac, acestora s-a adăugat Sentimentul creştin al sacrului.²

Nu fără dificultăţi, dacă ne amintim că a fost o chestiune de secole pentru ca „li-berala Romă”, ce-şi hipertrofiase panteonul acceptând zeii tuturor populaţiilor cucerite, să accepte că nu poate să se lupte cu cei ce se revendicau de la Iisus Christos şi vorbeau în numele Său. Printr-o ironie a istoriei, oraşul, în care creştinii trebuiseră să se refugieze în catacombe pentru a scăpa persecuţiilor a devenit capitala creştinătăţii. Până în zorii epocii moderne, acest cadru valoric nu a încetat să se extindă geografic – prin războaie expansioniste, prin cruciade, prin colonialism, prin misionarism şi convertiri forţate, deci cu spada, sau cu Cartea şi crucea, adeseori cu toate laolaltă, pe uscat, dar şi pe mare. Oricum, vreme de peste un mileniu şi jumătate, s-a desfăşurat cel mai intens şi mai stabil proces de globalizare de dimensiuni multicontinentale din epoca pre-modernă a omenirii, care a depăşit tot ceea ce-şi putuseră imagina cei vechi în această privinţă, adică grecii, macedonenii, perşii sau romanii. Dar şi ceea ce, ulterior, au încercat arabii sau turcii.

Or, spre mijlocul secolului al XVII-lea cadrul valoric pre-modern a început să-şi dovedească limitele, să devină insuficient. Cauzele sunt multiple, interferente şi aflate în re-laţie, mai degrabă, de co-evoluţie decât de determinism mecanic. Oricum, putem inventaria, într-o ordine aleatorie: expansiunea geografică a modelului occidental premodern, „apa-riţia” ştiinţei moderne, prima revoluţie industrială, mutaţiile intelectuale şi de mentalitate, apariţia educaţiei instituţionalizate ca fenomen „de masă”. Nu trebuie să uităm că moder-nitatea a fost anunţată şi însoţită de profunde revoluţii de natură filosofică, inclusiv de filosofie politică – de la Machiavelli şi Descartes şi până la filosofii şi economiştii liberali englezi sau „enciclopediştii” francezi, o uriaşă nelinişte a intelectului a cuprins spiritele, o veritabilă criză a cuprins conştiinţele, făcând inevitabilă o revoluţie în câmpul valorilor.³

Iar această revoluţie în ordinea valorilor, a mentalităţilor şi a instituţiilor a devenit efectivă prin mijlocirea celor trei mari revoluţii politice moderne: revoluţia engleză, cea americană şi cea franceză. Principalul rol al acestor revoluţii a fost acela de a sintetiza noul cadru valoric. Interesant este că schimbarea nu s-a făcut prin disoluţia completă a vechiului cadru valoric, ci prin lărgirea, prin completarea acestuia. Modernitatea mar-chează, desigur, o ruptură, dar una cu multiple continuităţi. Valorile clasice nu au fost abandonate, dar alături de acestea au apărut noile valori, cele pe care modernitatea nu doar le prezervă, ci le propune. Este vorba despre legalitate, sosită prin revoluţiile anglo–saxone, mai degrabă paşnice, şi de cele trei valori statuate de deviza revoluţiei franceze, respectiv libertatea, egalitatea şi solidaritatea. Desigur, revoluţiile anglo-saxone referă şi ele la valorile emblematice promulgate de revoluţia franceză. Să nu uităm că scopul iniţial al lui Cromwell a fost reducerea prerogativelor monarhiei absolutiste, nici că primii colonişti englezi ajunseseră în Lumea Nouă în numele libertăţii de conştiinţă, al egalităţii de tratament şi al fraternităţii creştine. Totuşi, în cazul lor, este de semnalat pregnanta notă legalistă, poate paradoxală în cazul unor revoluţii, dar nu mai puţin evidentă.⁴

Pe de altă parte, probabil că Teroarea din anul 1794, ce a urmat Declaraţiei… din anul 1789, dincolo de conjuncturile evenimenţiale şi temperamentul protagoniştilor revoluţiei, poate fi pusă şi pe seama nedesemnării explicite a legalităţii ca valoare fundamentală în corpul celebrei declaraţii.⁵ Un fapt destul de ciudat dacă ne gândim că Declaraţia avea sensul unei constituţii. Or, importanţa legalităţii este multidimensională. Din punct de vedere filosofic, ea mută chestiunea dreptăţii dintr-un plan aproape exclusiv divin în planul relaţiilor dintre oameni şi dintre aceştia şi instituţiile create de ei, care pot fi reglementate legal, mai întâi prin legea supremă, care este Constituţia, şi apoi, pe calea subsidiarităţii, prin întreg sistemul de legi.

De la celebrul Decalog comunicat de Dumnezeu lui Moise şi preluat de creştinism şi până în zorii modernităţii, dimensiunile normative ale culturii – adică religia, morala şi dreptul – se confundau aproape perfect pe terenul „păcat – vină – transgresiunea legii”, ca şi pe acela subsecvent al sancţionării acestora, deci „pedeapsă divină – blam – reprimare legală”. Pe de altă parte, legalitatea este o valoare-fundament, fără de care valorile-ţintă ale modernităţii nu au temei legal, nici consistenţă şi nici viitor. Nu există libertate, egalitate sau solidaritate fără temei constituţional, fără garanţii legale. În sfârşit, senti-mentul creştin al sacrului s-a relativizat, atât prin laicizarea statutului, cât şi prin expan–siunea ecumenismului, prin acceptarea că sacrul are modalităţi diverse de manifestare, circumscrise tradiţiilor culturale. După cum spune un proverb arab: „Dumnezeu este un munte şi sunt o mulţime de drumuri şi cărări pe care acesta poate fi urcat”.

De aproape două sute de ani, tendinţele de creştinare forţată s-au diminuat pro-gresiv pînă la dispariţie. Libertatea înseamnă şi libertate de conştiinţă şi de credinţă. Aceasta nu exclude faptul că diferitele culte, mai vechi sau mai noi, „universale” sau „locale”, sunt în căutare de noi adepţi, că misionarismul continuă să funcţioneze. Exceptând curentele fundamentaliste, mai ales islamice acum, fenomenul se desfăşoară de cele mai multe ori sub auspicii paşnice.

EXPANSIUNEA MODELULUI CULTURAL EUROPEAN

Cert este că, în ultimele două sute de ani, acest model cultural european, în centrul căruia discernem „nucleul tare” al cadrului valoric alcătuit din cele opt valori funda-mentale, nu a încetat să se extindă, dovedind incontestabile virtuţi universaliste. De altfel, cele opt valori iradiază la nivelul tuturor dimensiunilor culturii şi, dacă distincţia rămâne în continuare pertinentă, ale civilizaţiei, dându-le coloratura specifică. Recu-noaştem că un produs cultural sau o manifestare civilizaţională sunt occidentale, deci „europene”, exact în măsura, în care regăsim, cumva spectral, în ele cadrul valoric carac-teristic. Peste tot acolo unde vom înregistra manifestările efective ale acestor valori va fi vorba despre cultura europeană, deci occidentală, indiferent de localizarea geografică. Iar acolo unde valorile sunt invocate, fie şi demagogic, non-substanţial, vom putea vorbi doar despre tendinţe europenizante, de încercări de occidentalizare, vom avea de-a face cu tranziţii, deci cu fenomene de aculturaţie, enculturaţie, contra-culturaţie şi inter-culturalitate. Motivele extinderii acestui model cultural-valoric, care poate fi definit po-litic prin formulele capitalism democratic sau democraţie liberală, sunt numeroase, unele indiscernabile, chiar dificil avuabile, dar câteva pot fi precizate cu o anume certitudine:

a. performanţele economice ale capitalismului, fundamentat pe proprietatea privată şi piaţa liberă, dar şi pe puterea cunoaşterii ştiinţifice;⁶

b. performanţele politice ale democraţiei, fundamentată pe pluralismul politic, deci pe libertatea de expresie şi de asociere, dar şi pe întreg ansamblul de drepturi şi libertăţi „ale omului şi cetăţeanului”;⁷

c. performanţele antropologice ale sistemului democraţiei liberale, fundamentată nu doar pe piaţa liberă şi pe drepturile şi libertăţile amintite, ci şi pe virtuţile unei educaţii publice, la început doar progresiv generalizată, iar ulterior devenită şi „permanentă”.⁸

Prin urmare, pretutindeni unde vom întâlni fericita asociere dintre liberalismul individualist şi o morală religioasă tradiţională (creştinismul, budismul, şintoismul, chiar islamul) ne vom situa în cadrul modernităţii, deci al capitalismului democratic. Şi, totuşi, acest sistem nu s-ar fi extins până la dimensiunile actuale şi nu ar fi pe cale de a se uni-versaliza, dacă nu ar exista un specific anume al fiinţei umane. Deosebit de toate celelalte fiinţe, care sunt naturale în sensul propriu al termenului, omul este o fiinţă-altfel, şi anume o fiinţă culturală. Iar o fiinţă culturală este una şi educabilă, deci permeabilă la contactele, dialogurile, influenţele şi idiosincraziile culturale. În fapt, ceea ce numim acum globalizare nu este altceva decât dimensiunea economică totală – este vorba mai ales de globalizarea multiplelor pieţe caracteristice capitalismului dezvoltat contemporan – a unui proces început acum circa două sute de ani prin lansarea unui nou cadru valoric, a unui nou model cultural-politic – democraţia liberală – şi antropologic – cetăţeanul, deci persoana umană liberă şi responsabilă, deschisă cunoaşterii şi inter-cunoaşterii, capabilă să-şi asume riscuri şi iniţiative în toate domeniile de activitate socio-culturală. Dar globalizarea nu are, desigur, doar dimensiuni economice, ci şi politice – prin crearea ONU în anul 1945, dar şi a instituţiilor europene în extindere continuă – cultural-edu-cative – cele mai elocvente semne sunt, desigur, structurile de felul UNESCO-ului, UNICEF–ului –, religioase – prin tendinţele ecumenice, atât între confesiunile creştine, cît şi între acestea şi celelalte religii „universale” – sportive – mişcarea olimpică şi celelalte competiţii mondiale, inclusiv fenomenul liberei circulaţii a sportivilor – dar mai ales informativ-comunicaţionale. În această ultimă privinţă, perspectivele deschise de televiziunea prin satelit, de telefonia mobilă, de intervenţia computerelor, de apariţia Internetului şi de naşterea Cyberspaţiului nici nu pot fi întrevăzute în întregul lor.

Deja o mulţime de activităţi s-au mutat la domiciliu, inclusiv o parte consistentă a educaţiei, cenzura pare imposibilă⁹, iar comunicarea între zone aflate la uriaşe distanţe geografice a devenit practic instantanee „în timp real², nu doar în ceea ce priveşte sunetul, performanţă deja realizată prin telefonie şi comunicaţiile radio, ci şi scrisul, transmisia de date, imaginile, imaginile în mişcare sau proiecţiile spaţiale. În sfârşit, la un nivel mai superficial, dar de o importanţă esenţială, ca un fel de avanpost al modernizării, se situează globalizarea „modelor consumului”, de la cel alimentar şi vestimentar şi până la produsele explozive ale multurii.¹⁰

Adoptarea „hainelor nemţeşti” a precedat la tinerii boieri români adoptarea valo-rilor europene. La fel, adoptarea de către tinerii din fostele ţări comuniste a blue-jeans-ilor, a modei părului lung şi a muzicii rock a fost un fenomen de contra-cultură, de ripostă la cultura oficială, ce-i desemna ca adepţi ai unei „culturi a libertăţii”, fenomen care a abolit barierele înainte de căderea propriu-zisă a Zidului de la Berlin. De altfel, şi în Vest, cel puţin la început, până a deveni o afacere rentabilă, aceste mode au repre-zentat un fenomen de contra-cultură, de reacţie la osificarea establishment-ului.

Este limpede, prin urmare, că procesul de modernizare, de expansiune a moder-nităţii este cel mai important fenomen de interculturalitate, de aculturaţie şi enculturaţie cu aplicaţie la nivelul marilor comunităţi culturale – şi nu doar al indivizilor sau al gru-purilor mici – din câte a cunoscut istoria până astăzi. Fără îndoială că succesul moder-nizării a fost cu atât mai solid, mai rapid şi mai stabil, cu cât comunităţile au fost mai cultivate, prin urmare mai educate, inclusiv în dimensiunea interculturală.¹¹

Desigur, expansiunea modernităţii nu este un fenomen uniform şi rectiliniu. Di-feritele ţări, chiar cele europene, au atins la intervale variate modernitatea, au existat ezitări în procesele de modernizare, chiar ieşiri în extra-modernitate, precum comu-nismul, fascismul ori diferitele variante ale autoritarismului civil sau militar.¹²

Fenomenele de re-tribalizare, de instalare a dictaturilor sau a regimurilor miliare, ce au apărut în numeroase din fostele colonii ale puterilor occidentale după decolonizare, indică foarte limpede că modernizarea cu forţa, din exterior, fără autentic angajament popular, are puţine şanse de succes, că nu poate trece dincolo de suprafaţă, că este superficială, rămâne la nivelul unor „forme fără fond”. Modernizarea are succes doar atunci când valorile sale sunt nu doar incorporate în instituţii şi legi, ci asumate şi inte-riorizate de majoritatea cetăţenilor, deci când „formele” reuşesc să stimuleze „fondul”, să-l oblige să le dea conţinut, să se încorporeze prin urmare în proceduri.

Modernizările superficiale nu doar că n-au şanse de supravieţuire, dar provoacă traume psiho-sociale foarte grave, cum ar fi diferitele forme de xenofobie, mentalitatea conspiraţionistă şi, mai ales, ruptura fatală dintre elitele occidentalizate şi occidentali-zante şi masa populaţiei. Adesea, de altfel, chiar aceste elite sunt doar superficial euro-penizate ele însele şi, pe deasupra, infuzate de mentalitatea de „bursieri premianţi”, dorind mai mult să placă „profesorilor” europeni decât să-şi convingă proprii concetăţeni în chestiunea superiorităţii şi adecvării modelului cultural şi valoric european, ceea ce provoacă consternarea celor dintâi şi opacitatea abisală a celor din urmă. Asemenea procese denotă nu doar precaritatea sistemelor educative din astfel de spaţii geo-cul-turale, ci şi eşecul funcţiilor educative, pe care le au, prin definiţie, elitele veritabile, sunt o probă a eşecului elitelor, a precarităţii acestora.

Dincolo de capitalul cultural, pe care îl tezaurizează, dincolo de capacităţile lor de expertiză, diversele elite sunt, între altele, şi furnizoare eminente de modele cultural-comportamentale „reale”, „vii”, întrucât incorporează, sau ar trebui să incorporeze!, valorile, pe care pretind să le propage. În mod paradoxal, în loc să devină agenţii unei mo-dernizări consolidate, aceste elite pot deveni factori blocanţi, chiar „sabotori”, mai mult sau mai puţin, involuntari şi inocenţi ai acesteia. În fapt, pentru ca şcoala să sprijine procesul de modernizare, pentru ca elitele să funcţioneze ca modele culturale în acelaşi sens, este necesar un fapt fundamental – şi anume asumarea valorilor modernităţii nu ca pe un set valoric aleatoriu, nu ca pe un număr de valori între altele, ci în calitatea lor de univer-sale culturale, pe care modernitatea le-a înzestrat cu virtuţi normative nenegociabile.

ROMÂNIA – EŞECUL PRIMEI MODERNIZĂRI

Aşa cum am argumentat deja, modernitatea se defineşte în primul rând printr-un anume cadru valoric, alcătuit din cele opt valori prezervate, respectiv „inventate” de epoca modernă. Acolo unde aceste valori funcţionează, acolo ne situăm în modernitate. În mod ideatic, de la 1821-1848, şi în mod practic de pe la 1859-1864, România a experimentat pentru întâia oară modernizarea. La anul 1923, după rezolvarea chestiunii naţionale şi odată cu votul universal, împroprietărirea ţăranilor, generalizarea învăţă-mântului public şi extinderea geografică al aceluia universitar, putem spune că am intrat într-o modernitate acceptabilă. Care, din păcate, nu a durat decât până în anul 1938, adică vreo cincisprezece ani. Din ce motiv anume? Parţial, din cauza contextului interna-ţional foarte înclinat spre soluţii totalitare sau măcar autoritare. Dar, mai ales, datorită unor vicii ale procesului de modernizare însuşi.

Să nu uităm că am introdus votul universal unei populaţii în marea sa majoritate analfabetă, ceea ce a permis manifestarea explozivă a demagogiei şi a populismului în viaţa politică. Noi am început destul de bine prima modernizare, am reuşit să o instalăm în aproape o sută de ani, dar am ratat modernitatea în doar cincisprezece. Era şi firesc să se întâmple acest lucru. Pe de o parte, pentru că am asistat la o degradare progresivă a clasei politice şi a discursului public, la o disoluţie a elitelor. Paşoptiştii şi postpaşoptiştii, cei care au făurit România modernă, nu erau doar nişte oameni cultivaţi europeneşte, dar erau şi de o suspectă, pentru aceste locuri, generozitate. Ei au fost dispuşi să ia măsuri împotriva intereselor de clasă şi a propriilor lor interese.

Ca să propui împroprietărirea ţăranilor, era necesar pământul. Or, acesta era în proprietatea părinţilor lor, a fraţilor lor, a lor înşişi. Ca să propui, în acelaşi timp, tre-cerea de la cens la votul universal trebuia să renunţi la nişte privilegii istorice. Ca să propui generalizarea educaţiei publice, renunţai firesc la monopolul cunoaşterii. Ei au fost dispuşi să facă asemenea concesii curajoase, astfel de sacrificii personale şi, din acest motiv, cred că merită cu asupră de măsură să fie numiţi Părinţii Fondatori ai României Moderne. Din nefericire, aceste calităţi – cultura, generozitatea, curajul – s-au diluat catastrofal în timp, astfel încât clasa politică interbelică era de-abia o copie palidă a celei a Părinţilor Fondatori. Adeziunea la valorile modernităţii era adesea o simplă maimuţăreală, o simu–lare. Prima noastră modernizare n-a depăşit, de altfel, niciodată o anume superficialitate. În această privinţă, experienţa noastră seamănă izbitor cu cea similară a Japoniei antebelice.

Dar acesta este doar unul din motive. Pentru că mai există cel puţin două esenţiale. Primul se referă la conflictul dintre elite, la ruptura acestora. Din punct de vedere cultural, s-a înregistrat o imposibilitate de dialog între elitele europenizante şi cele naţionalist-autohtoniste. Această ruptură la nivelul elitelor culturale a avut ecouri politice evidente, determinând apariţia partidelor şi a grupărilor extremiste – mai reduse la extrema stîngă, mult mai dezvoltate la dreapta. Sub impactul fenomenelor similare din Germania, Italia, Spania, dar şi din alte ţări ce descoperiseră „virtuţile” totalitarismului, chiar dacă unele din ele avuseseră parte de modernizări aparent reuşite, polemicile cultural-politice s-au transformat lesne în recursul la argumentele forţei: asasinate politice, lovituri de palat, tentative de lovituri de stat etc. În contrapartidă, cu adversari atît la extrema stângă, cât şi la cea dreaptă, democraţiile liberale din Europa erau în defensivă, păreau slabe, nu mai ofereau un model, care să pară demn de urmat. Astfel că, spre 1940, România, dincolo de conflictele interne dintre elite, s-a orientat oficial către puterile Axei. Iată că interculturalitatea, poate mai ales în dimensiunea sa politică, nu are întotdeauna şi în mod obligatoriu doar efecte faste. Celălalt motiv este încă şi mai profund, pentru că se referă la starea populaţiei. Trecând dincolo de tendinţa de idea-lizare a situaţiei României de înaintea războiului, nu putem să nu observăm că peste trei sferturi din populaţia ţării era rurală, deci foarte puţin deschisă „modernismelor” de orice fel¹³, iar circa 80% era analfabetă. Şi asta, în ciuda reformelor haretiene şi a eforturilor excepţionale desfăşurate de Şcoala de sociologie a lui Gusti şi de Institutul Social Român.

Iar atunci când atât elitele, cât şi populaţia erau în realitate nepregătite pentru modernizare ar fi fost de mirare să fi înregistrat un succes, mai ales în condiţii externe atât de puţin favorabile. Probabil, un context mai bun ne-ar fi condus de la o moderni-zare relativ acceptabilă, dar incompletă şi superficială, către una consolidată. Din păcate, din anul 1938, am intrat în cercul celor trei-patru dictaturi, ce nu s-au oprit până în de-cembrie 1989 – prin urmare, mai bine de cincizeci de ani de ieşire din modernitate, de aventuri extra-moderne, de cele mai variate nuanţe: de la dictatura „de operetă” a regelui Carol al II-lea la interludiul legionaro-antonescian şi la regimul militar al Mareşalului, iar din anul 1948, cu sprijinul ocupanţilor sovietici, am experimentat şi cealaltă extremă po-litică. Interludiul „democratic” din anii 1944-1947, cu trupele sovietice pe întreg terito-riul ţării, nu a fost decât pauza necesară schimbării registrului extra-modern dinspre extrema dreaptă către cea stângă. De altfel, el s-a desfăşurat sub directa îndrumare sovietică, ceilalţi „aliaţi” fiind reduşi la rolul de observator.

ÎNCERCĂM DIN NOU

Dacă Japonia a reluat procesul de modernizare imediat după război, noi am mai rătăcit, nu neapărat din proprie voinţă, încă patru decenii şi prin cealaltă formă de extra-modernism, ceea ce, cu siguranţă, a lăsat urme profunde, deci sechele mentale, spaime, idiosincrazii, habitudini foarte greu de eliminat într-o perioadă scurtă de timp. Prima modernizare am început-o relativ bine şi am încheiat-o prost. Pe cea de-a doua am început-o destul de nefericit, dar, poate, printr-un fel de simetrie, vom reuşi să o încheiem cu bine. De data aceasta, contextul internaţional ne este, mai degrabă, favorabil. Oricum am gândi noi lucrurile, adevărul este că, în decembrie 1999, la Helsinki, Occidentul şi-a asumat sarcina să ne integreze – şi o va face inclusiv adăugând aspiratorului deja de-clanşat necesarele trageri de urechi!

Pe de altă parte, populaţia este majoritar urbană sau pe cale de urbanizare, alfa-betizată aproape în întregul său şi, pe deasupra, educată, în dimensiunea culturii generale şi a diferitelor culturi profesionale, poate mai puţin sub aspectul culturii civice, dar nici în această privinţă situaţia nu este întrutotul iremediabilă. Din păcate, acest potenţial a fost insuficient folosit, pe de o parte, din cauza calităţii elitelor, politice şi ne-politice, pe de alta, din cauza degradării vertiginoase a culturii publice. În această privinţă, liberali-zarea de după 1989, pe fondul frustrărilor din vreme comunismului, a făcut loc unei culturi de consum de un nivel extrem de redus. În mod paradoxal, alfabetizarea şi relativa educare a populaţiei au fost folosite pentru a o conduce în direcţii mai degrabă vicioase, ce ţin de modernizarea superficială şi de epifenomenele civilizaţiei occidentale, nu de substanţa acesteia.

În ceea ce priveşte actualele elite politice, apărute după cincizeci de ani de dictaturi, din închisorile comuniste, din laboratoarele securităţii şi ale partidului comunist, din fabricile şi uzinele socialiste, care, adesea pe bună dreptate, au falimentat, acestea sunt fie o copie palidă a celor interbelice, fie moştenitoare ale ceauşismului târziu. Fie că sunt de extracţie „istorică”, fie că vin pe filiera naţional-comunistă, aceste elite mărturisesc aceeaşi inadecvare la real. Din acest motiv, aderenţa lor la valorile modernităţii a fost superficială, lacunară, dacă nu chiar simulată. Pe de altă parte, această clasă politică în întregul său ne reprezintă, noi am produs-o în peste cincisprezece ani de pluralism politic şi ideologic, după două rotaţii efective ale puterii şi mai multe guvernări. Această clasă nu este şi nici nu poate fi foarte diferită de noi înşine. De altfel, majoritatea politi-cienilor, în sinea lor, nu gândesc altfel decât restul populaţiei – „spunem ca ei (europenii) şi facem ca noi (românii)” – numai că, fiind mai abili, au învăţat să-şi ascundă gândurile şi simţămintele în spatele unei anumite „limbi de lemn” europene, simulând cu mai mult ori mai puţin talent o retorică modernistă. În cele din urmă, tot ceea ce se întâmplă la noi este în conformitate cu nivelul culturii publice din România, o cultură publică, din care fac parte, laolaltă, fenomene de patologie economică – Caritas-urile, FNI-ul, jocurile de bingo – culturală – de la succesul Sandrei Brown de la începutul deceniului trecut şi până la telenovelele şi manelele de astăzi, trecând prin „umorul” gen Vacanţa Mare –, politică – succesul lui Vadim şi scorul hiperbolic al partidului său la alegerile din anul 2000 – şi chiar sexuală – succesul telefoanelor roz şi opoziţia bisericii la legalizarea prostituţiei şi homo-sexualităţii merg foarte bine împreună, pentru că, în mod paradoxal, urmează aceeaşi logică, complet nemodernă. Acesta este nivelul culturii publice şi atunci realizăm că nu există motive să ne uimească puţinele rezultate.

Am putea, eventual, să ne mirăm că lucrurile nu merg încă şi mai încet şi mai greu decât par să meargă acum. Toate aceste fenomene ne arată destul de limpede că adeziunea noastră la valorile modernităţii, care înseamnă, în acelaşi timp, capitalism şi democraţie, este când foarte superficială, dacă nu pur formală, când bazată pe malen-tendu-uri. Vom fi moderni atunci când aceste valori vor fi funcţionale, adică încorporate în legi şi instituţii, care funcţionează, în proceduri impecabile, şi resimţite de majoritatea populaţiei la fel de indispensabile ca aerul. Deocamdată, sunt un fel de „forme fără fond”. Ştiu foarte bine că „formele” sunt necesare, că ele modelează de fapt fondul, dar, pentru aceasta, ar trebui, pe de o parte, ca ele să fie bune, pe de alta, să nu vagabondeze decenii în şir în căutarea fondului, care ar trebui să le dea conţinut, pentru că acesta se fuge, cum spunea Blaga despre o mie de ani din istoria noastră, în afara istoriei şi se ascunde în peşteri şi păduri. Chiar dacă acestea nu sunt neapărat geografice, ci doar mentale. Soluţia este, de fapt, politică. Este necesară o reformare a clasei politice, iar aceasta nu se va produce fără o reformare a sistemului politic şi electoral instalat în anul 1990, consacrat prin Constituţia din 1991 şi, din păcate, reconfirmat prin recent modificata versiune a acesteia. Ar trebui, prin urmare, ca actuala clasă politică să-şi sape – cel puţin parţial – propria groapă. Pentru aceasta sunt însă necesare bună-credinţă, com-petenţă şi generozitate. Or, dacă aceste calităţi ar fi existat nu am fi ajuns în situaţia de astăzi. Suntem într-un fel de cerc vicios, care ar putea fi „tăiat” doar printr-o soluţie gordianică, printr-o intervenţie din afara câmpului politic.

Este momentul să se nască, în sfârşit, societatea civilă. Pentru că, prin sprijinirea necondiţionată a fostei guvernări a actualei puteri, societatea civilă românească, şi aşa slabă şi nestructurată, a renunţat singură la rolul de instanţă critică a câmpului politic. Eşecul clasei politice a fost însoţit, prin urmare, şi de eşecul elitelor cultural-civice, care nu au reuşit să găsească limbajul necesar desfăşurării dialogului social. Împreună cu presa independentă, tot mai puţină de altfel, dar parte a societăţii civile, elitele cultural-civice ar trebui să funcţioneze ca un factor constant de presiune, astfel încât, o dată la patru ani, să putem vota dacă nu altceva, atunci măcar altfel. Însă reforma clasei politice şi reinventarea societăţii civile sunt doar condiţiile necesare, dar nu şi suficiente pentru succesul celei de-a doua tranziţii spre modernitate. În fapt, condiţia esenţială este regăsirea autentică a valorilor modernităţii, infuzarea acestora în masa populaţiei, ceea ce nu se poate întreprinde fără o la fel de profundă reformă a educaţiei.

CE-I DE FĂCUT ?

A venit momentul să ne punem întrebarea, pe care şi-a pus-o Lenin, citându-l, de altfel, pe Herzen: Ce-i de făcut? Nimic altceva, dacă trecem de dimensiunile reformei politice şi economice, decât „educaţie europeană”, după cum sună titlul unui frumos roman de Romain Gary, scriitor de limbă franceză născut însă pe aici pe undeva, prin Europa Răsăriteană, hăituit de nazişti în timpul războiului şi având şansa de a evada în Apus cu puţin înainte de instalarea comunismului. O personalitate emblematică, un persecutat, care, poate din acest motiv, înţelegea mai bine sensul formulei din titlul romanului său mai bine decît noi toţi.

Pe parcursul acestui eseu, am încercat să adopt, cât a fost posibil, în legătură cu procesele de modernizare, europenizarea şi globalizarea, o perspectivă tehnică, deci neutră axiologic. În acelaşi timp, datorită faptului că, dincolo de caracterul lor pozitiv sau negativ, este vorba de procese inevitabile, este limpede că este necesar să fim pregătiţi să le facem faţă, să le întâmpinăm avertizaţi şi avizaţi. Or, acesta este, în primul rând, rolul educaţiei, îndeosebi al aceleia interculturale. Din acest punct de vedere, putem vorbi, de fapt, despre două forme de interculturalitate: interculturalitatea majoră sau primară, legată de procesul de modernizare, deci de regăsirea cadrului valoric, legislativ şi instituţional al modernităţii, şi interculturalitatea minoră sau secundă, legată de re-laţiile culturii majorităţii cu culturile minorităţilor şi cu cele din „vecinătatea apropiată”. De remarcat că, într-un anume sens, cea de-a doua formă de interculturalitate este o consecinţă a celei dintâi, pentru că aparţine spiritului european tipul de demers, care a condus în timp la acceptarea diferenţei culturale, la dezincriminarea alterităţii. Să nu uităm, de pildă, că deviza Consiliului Europei sună: „Toţi egali, toţi diferiţi”. Educaţia are o sumedenie de operaţiuni de dus la bun sfârşit în ambele privinţe. Fără intenţii de exhaustivitate, menţionez câteva direcţii, prin care educaţia are posibilitatea de a facilita procesul de modernizare, deci de integrare a ţării în structurile europene şi, pe de altă parte, de a reduce şocurile, pe care procesul inevitabil de globalizare riscă să le producă la nivelul comunităţii şi indivizilor:

• La nivelul idealului educativ – este necesară trecerea de la adoptarea formală, prin legea învăţământului, a idealului educativ al modernităţii, care este cetăţeanul, la implementarea reală a acestuia în marile scopuri şi finalităţi ale educaţiei. Cele opt valori fundamentale şi, îndeosebi, cele propriu-zis moderne, încă neglijate, trebuie să orienteze acest proces. Aceste valori trebuie să devină procesului educativ la fel de indispensabile ca aerul.

• La nivelul obiectivelor educaţionale – se impune deducerea întregului ansamblu al obiectivelor, definite ca atare, nu doar ca obiective instrucţionale, din dublu tetra–edru al valorilor modernităţii. Trebuie procedat similar „tabelului lui Mendeleev”, acoperind în întregime toate „căsuţele”, lăsându-le „libere” doar pe cele pe care modernitatea însăşi încă nu le-a descoperit. Mai potrivită ar fi, poate metafora arborelui, pentru că surprinde detalierea progresivă ce are loc la nivelul obiec-tivelor de la finalităţi către cele operaţionale / operaţionalizabile.

• La nivelul conţinuturilor – sunt necesare operaţiuni complexe de completare a lacunelor, de eliminare a poncifelor, de schimbarea de perspectivă, de reorganizare. Între altele, din perspectiva unei educaţii interculturale, aş propune:

1. Regândirea locului şi a ponderii disciplinelor antropologice şi sociale, ele însele „invenţii” ale modernităţii, la nivelul tuturor ciclurilor de învăţământ, astfel încât un absolvent de liceu să cunoască, pe de o parte, problematica legată de valorile modernităţii, de drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de funcţionarea instituţiilor europene şi mondiale, de funcţiile statului şi de performanţele sistemelor politice şi electorale, iar pe de alta, să aibă minima orientare în discipline precum sociologia, politologia, antropologia sau economia politică. În principiu, ar trebui ca una din aceste discipline să fie disciplină de bacalaureat. În viitor, putem gândi, precum în Franţa de pildă, câteva forme de „bacalaureat naţional”, între care una centrată pe disciplinele antropo-sociale.

2. Studierea limbilor străine în strânsă relaţie cu cultura şi civilizaţia, de care apar–ţin, pentru că, dincolo de funcţia sa instrumentală, întotdeauna o limbă este şi un semn definitoriu al unei culturi. Pe lângă studierea limbilor de circulaţie internaţională, ar trebui încurajat studiul limbilor din „vecinătatea apropiată” şi a celor aparţinând minoritarilor, pentru că, dincolo de utilitatea sa pragmatică în relaţiile economice şi politice inevitabile, aceasta inovaţie ar putea contribui la ştergerea „imaginii inamicului”, precum şi la de stigmatizarea unor minorităţi.

3. Studiul comparat al istoriei, inclusiv al istoriei culturale, pentru a facilita mai buna înţelegere a raporturilor dintre universal şi particular, pentru a sesiza avantajele de-centrării etnice şi ale schimbării de perspectivă prin proiectarea şi în celălalt. Cursurile de istorie comparată, literatură comparată, în general studiile comparatiste ar trebui încurajate în defavoarea abordării etnocentrice sau parohiale a diferitelor spaţii culturale.

• La nivelul formatorilor – este necesară reciclarea tuturor cadrelor didactice în spiritul valorilor modernităţii europene, prin operaţiuni de perfecţionare, care să nu mai aibă nimic în comun cu procesele similare, pur formale şi ideologizante, de dinainte de anul 1990. În acelaşi timp, trebui încurajat în continuare şi chiar stimulat procesul de pregătire / perfecţionare a formatorilor în universităţile occidentale – burse universitare, stagii de masterat şi doctorat, proiecte de cerce-tare în comun etc., precum şi cel de înfrăţiri dintre universităţile noastre şi cele din străinătate, nu doar occidentale, ci şi din „vecinătatea apropiată”. Dincolo de importanţa în ordinea pregătirii profesionale, asemenea contacte au un excep-ţional efect cultural – nimic nu este mai favorabil asimilării unei culturi decât contactul nemijlocit cu aceasta. Iar elitele universitare, datorită rolului lor de formatori ai formatorilor, dar şi datorită funcţiei de iradiere culturală, pe care o îndeplineşte Universitatea, pot exercita un rol fundamental în difuzarea competentă a valorilor modernităţii. Acestea sunt măsuri minime, în ceea ce priveşte educa-ţia, pentru a putea regăsi mai uşor şi mai rapid valorile modernităţii europene şi pentru a suporta fără traume distrugătoare „şocul globalizării”. Acestea sunt sar–cinile unei educaţii, care nici nu mai poate fi altfel decât una, pe de o parte, perma-nentă, pe de alta, interculturală. Este dificil să credem că ne vom integra în Europa cu o mentalitate, ce stigmatizează, de pildă, „ţiganii”, diabolizează „străinii” şi valorile lor culturale, şi în cuprinsul căreia noţiuni precum „proprietatea privată, sacră şi inviolabilă”, „piaţă de capital” sau „piaţa secundară a acţiunilor” nu au reuşit încă să-şi găsească vreun loc.

Mai mult de cincisprezece ani nu am făcut mare lucru în această direcţie, uneori am reuşit să facem, dimpotrivă, o mulţime de lucruri în direcţia inversă, iar rezultatele se văd atât în starea internă a ţării, cât şi în insuccesele sau succesele parţiale înregistrate până acum în diferitele procese de integrare şi/sau globalizare. Din păcate, timpul nu mai are răbdare şi vom fi nevoiţi să facem o mulţime de lucruri nu etapizat, ci sincron. Iar succesul depinde mai mult decât oricând în trecut de succesul reformei din educaţie.