Ionuț BELDIMAN

Abstract

Conceptul de arhitectură geostrategică globală reiterează modul în care se conturează ordinea internațională și vulnerabilitățile fundamentale ale statelor ca urmare a competiției acerbe dintre marii actori statali și interdependențele sistemice contemporane. Astfel, securitatea devine un proces multidimensional într-un cadru în care instrumentele puterii depășesc tot mai mult frontierele tradiționale și se extind accelerat către domenii diverse, precum infrastructuri critice, spațiu cibernetic și fluxuri informaționale.

Cuvinte cheie: arhitectură, reziliență, vulnerabilitate, geostrategie, atacuri cibernetice

Lumea ca sistem interconectat

Globalizarea a determinat transformarea profundă a modului în care funcționează statele de la nivel global. Mai exact, lanțurile de aprovizionare globale, infrastructurile digitale, rețelele financiare și fluxurile de date au produs un nivel de interdependență care nici nu putea fi imaginat anterior. Prin această interconectare s-au creat mijloacele necesare prosperității și eficienței, dar cu toate acestea, s-a înregistrat și o accentuare a vulnerabilităților structurale care nu pot fi gestionate exclusiv la nivel național.

În acest context, statele contemporane nu mai pot funcționa drept entități complet autonome, ci acestea depind de importuri de energie, de piețe externe, de tehnologii critice dezvoltate în alte regiuni, precum și de infrastructuri digitale globale. Astfel, prin această interconectare se pot produce efecte în lanț asupra sistemului, care pot fi cauzate de orice disfuncționalitate semnificativă, ceea ce în final poate avea simultan efecte negative asupra stabilității economice, sociale și politice a mai multor state.

Această realitate dură transformă securitatea într-o problemă sistemică, deoarece nu mai este suficient să se protejeze granițele fizice ale unui stat sau să se mențină echilibrul militar, ci devine esențial să se înțeleagă modul în care anumite șocuri se pot propaga rapid prin rețelele globale și cum acestea pot fi atenuate și/sau absorbite. Mai mult decât atât, crizele recente au evidențiat cum vulnerabilitatea nu este doar un semn de slăbiciune accidentală, ci o caracteristică inerentă a unui sistem bine interconectat.

De la ordinea internațională la arhitectura fragilității

Lumea contemporană din prezent nu mai funcționează pe baza unei ordinii internaționale, previzibile, clare și relativ stabile, construită pe instituții, reguli și echilibre de putere menite să prevină confruntările majore, așa cum am fost obișnuiți. Acest tip de ordine, chiar dacă adesea era imperfectă și contestată, a oferit totuși un cadru predictibil care a contribuit la expansiunea economică, integrarea tehnologică accelerată și extinderea comerțului la scară globală. În locul acestui tip de ordine, și-a făcut apariția treptat, o arhitectură geostrategică fragmentată, care este permanent caracterizată și marcată de o competiție intensă, vulnerabilități tot mai greu de controlat, fragilitate sistemică, ambiguitate, precum și de interdependențe profunde. Astfel, puterea nu mai este exercitată doar pe baza controlului teritorial sau a forței militare, ci și prin capacitatea de a perturba, influența sau condiționa funcționarea sistemelor esențiale, de care sunt dependente societățile moderne.

Tranziția nu s-a produs brusc. Toată această transformare și-a făcut apariția într-un context global marcat de erodarea mecanismelor clasice de guvernanță internațională, redistribuirea puterii globale, creșterea rolului actorilor non-statali, accelerarea revoluției digitale, fragmentare și multipolaritate, ceea ce impune regândirea conceptelor tradiționale de apărare, putere și securitate. Mai exact, statele de la nivel internațional nu se mai confruntă doar cu riscul unui atac militar convențional, ci și cu posibilitatea manifestării unor perturbări sistemice care pot determina afectarea funcționării normale a societății, însă fără a fi necesară utilizarea focurilor de armă. Prin urmare, când vine vorba despre securitate, aceasta nu mai poate fi înțeleasă drept o stare finală, ci un amplu proces de adaptare la noul context global, puternic influențat de incertitudine, șocuri și crize. Amenințările au devenit tot mai greu de identificat, mai difuze și adesea se manifestă sub pragul violenței militare deschise.

În acest context, arhitectura geostrategică globală capătă o nouă formă, punându-se tot mai mult accent pe reziliență, capacitatea de apărare și dependențe, și tot mai puțin pe liniile de front existente.

Redefinirea puterii – de la teritoriu la sistem

Noțiunea de putere a suferit o transformare puternică în noul context global. Mai exact, în trecut când se aducea în discuție noțiunea de putere, intuitiv ne gândeam la forța militară, controlul teritorial și capacitatea de coerciție directă, însă în prezent, aceasta a căpătat un nou sens, manifestându-se tot mai mult prin controlul asupra fluxurilor și sistemelor critice. Prin urmare, prin putere se înțelege capacitatea de a crea dependențe, de a influența funcționarea normală a societăților moderne și de a exploata vulnerabilități structurale.

Prin această schimbare se poate explica desfășurarea tot mai mult a competiției globale în zone gri, greu de încadrat în tiparele clasice de război și pace. Atacurile cibernetice, presiunea economică, influența tehnologică și manipularea informației permit obținerea unor avantaje strategice importante, însă fără a genera reacții militare convenționale. Toate acestea reduc riscul escaladării imediate, însă amplifică nivelul general de instabilitate.

Prin urmare, controlul lanțurilor de aprovizionare, al standardelor tehnologice și al infrastructurilor digitale devine o sursă majoră de putere în această arhitectură. Statele care reușesc să stabilească norme, să impună reguli și să domine segmentele cheie ale economiei digitale își pot consolida poziția strategică fără a recurge la forța militară directă.

Spațiul cibernetic – un nou plan al confruntării strategice

Unul dintre principalele domenii ale competiției geostrategice este reprezentat de spațiul cibernetic. Acesta este caracterizat de lipsa unor frontiere clare, de costuri relativ reduse de intrare, precum și de dificultatea atribuiri, fapt pentru care oferă oportunități semnificative pentru actorii non-statali și statali. În ceea ce privește scopul atacurilor cibernetice, acesta poate fi reprezentat de spionaj, influență politică, sabotaj sau perturbarea infrastructurilor critice.

De asemenea, un aspect esențial al spațiului cibernetic este reprezentat de ambiguitate. Mai exact, în numeroase cazuri, stabilirea cu certitudine a actorului care se află în spatele unui atac este greu de realizat, fapt pentru care, răspunsul politic și strategic se poate complica. Prin urmare, această ambiguitate este adesea exploatată cu scopul menținerii acțiunilor sub pragul care ar putea justifica un răspuns militar convențional, însă suficient de semnificative pentru a putea transmite diverse mesaje strategice sau chiar pentru a testa limitele adversarului.

Mai mult decât atât, atacurile cibernetice nu vizează întotdeauna o distrugere imediată. Acestea pot avea drept scop colectarea de informații, erodarea treptată a încrederii sau testarea și pregătirea terenului pentru acțiunile viitoare. În acest sens, un instrument central al competiției pe termen lung, integrat într-o strategie amplă de influență și presiune geopolitică este reprezentat de spațiul cibernetic.

De la securitate națională la securitate colectivă

Interdependențele globale pot afecta și limita eficiența abordării strict naționale, deoarece nicio infrastructură critică majoră nu funcționează izolat, motiv pentru care amenințările sistemice pot depăși capacitatea de gestionare a unui singur stat. În acest context, securitatea devine o problemă colectivă, care necesită cooperare internațională, schimb de informații și standarde comune.

Cu toate acestea, cooperarea se desfășoară într-un climat de competiție strategică, în cadrul căreia statele sunt puse în fața unei dileme. Mai exact, cum acestea pot să colaboreze pentru a-și gestiona riscurile comune, însă fără a-și compromite interesele naționale sau avantajele competitive. Această dilemă definește arhitectura geostrategică actuală, continuând totodată să influențeze și evoluțiile viitoare.

În acest context, soluțiile nu pot fi simple sau uniforme. Acestea depind de nivelul de încredere, de capacitatea instituțiilor internaționale de a se adapta la noua realitate, precum și de compatibilitatea intereselor. Astfel, în lipsa unei cooperări eficiente, riscul instabilității și fragmentării sistemice se amplifică.

Reziliența – noul pilon al securității globale

În fața tuturor acestor provocări cu care se confruntă statele, un accent important revine conceptului de reziliență, care vizează nu doar prevenirea incidentelor, ci și capacitatea de a continua în condiții adverse, de a absorbi șocuri sau de a reveni cât mai rapid la normal. Reziliența implică flexibilitate, adaptabilitate și capacitatea de învățare din crize.

Totodată, reziliența nu este exclusiv tehnologică, deoarece aceasta implică și dimensiuni sociale, instituționale și culturale. În acest context, o contribuție majoră la reducerea impactului crizelor revine instituțiilor capabile să coopereze eficient, cetățenilor bine informați și societăților cu un nivel ridicat de coeziune. Astfel, reziliența poate deveni un avantaj strategic major pe termen lung.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește investițiile în reziliență, acestea pot implica costuri și alegeri dificile. Această situație poate fi cauzată de mai mulți factori, printre care diversificare, redundanță și acceptarea unor ineficiențe aparente. Cu toate acestea, într-o lume marcată de incertitudine, toate aceste costuri pot fi justificate de capacitatea de a evita pierderi mult mai mari în situația apariției unor șocuri majore.

Infrastructurile critice – coloana vertebrală a securității moderne

Infrastructurile critice se află în centrul arhitecturii geostrategice, unde baza funcționării societății moderne este reprezentată de apărare, transport, sisteme financiare, comunicații, rețele energetice și altele. În lipsa acestora, activitatea economică se blochează, coeziunea socială este pusă sub semnul întrebării, iar serviciile publice vor fi paralizate.

Cu toate că prin digitalizarea accelerată a acestor infrastructuri s-au înregistrat beneficii considerabile din punct de vedere al eficienței și flexibilității, aceasta a creat noi suprafețe de atac și a amplificat riscurile sistemice. În acest context, un atac coordonat sau o vulnerabilitate tehnică poate avea consecințe disproporționale și afecta simultan mai multe regiuni și sectoare.

În context geostrategic, infrastructurile critice devin ținte prioritare, oferind posibilitatea producerii unor efecte semnificative cu utilizarea unor resurse relativ reduse, iar perturbarea acestora are un impact direct asupra populației, ceea ce amplifică presiunea politică asupra decidenților. Astfel, infrastructurile critice nu mai pot fi văzute doar ca niște active economice, deoarece acestea devin obiective și instrumente strategice în competiția globală.

Concluzie

Arhitectura geostrategică globală a secolului XXI este cea a echilibrului precar, deoarece vulnerabilitatea nu mai constituie o excepție, ci aceasta a devenit o condiției permanentă a unui sistem tot mai interconectat la nivel global. Astfel, securitatea nu mai poate fi văzut drept un instrument pe baza căruia sunt eliminate complet riscurile, ci unul prin intermediul căruia acestea pot fi gestionate inteligent.

Prin urmare, viitorul va aparține actorilor globali care vor înțelege natura sistemică a vulnerabilităților și amenințărilor, care investesc în reziliență și care acceptă faptul că puterea nu mai înseamnă doar capacitatea de a ataca, ci mai ales capacitatea de a se adapta, de a rezista și de a avea puterea de a continua să funcționeze chiar și într-o lume puternic marcată de incertitudine și schimbare continuă.

Referințe bibliografice

1. DNB Eurosysteem (2025), Cyber resilience in an age of geopolitical tensions, https://www.dnb.nl/en/general-news/speech-2025/cyber-resilience-in-an-age-of-geopolitical-tensions/?utm_source=chatgpt.com.

2. EY Parthenon (2025), Perspective geopolitice pentru 2026: O lume reprogramată pentru risc și reziliență, https://www.ey.com/en_mt/insights/geopolitical-outlook-for-2026?utm_source=chatgpt.com.

3. World Economic Forum (2025), Global Cybersecurity Outlook 2025 Insight Report, https://industrialcyber.co/reports/wef-global-cybersecurity-outlook-2025-report-addresses-geopolitical-tensions-emerging-threats-to-boost-resilience/?utm_source=chatgpt.com.

4. World Economic Forum (2026), Global Cybersecurity Outlook 2026 Insight Report, https://industrialcyber.co/reports/wef-global-cybersecurity-outlook-2026-flags-ai-acceleration-geopolitical-fractures-calls-for-shared-responsibility/?utm_source=chatgpt.com.