Nicolae PARCEVSCHII^

CAPCANA LUI TUCIDIDE

Capcana lui Tucidide este o teorie, care explică de ce o putere emergentă (de exemplu, Rusia sau China) şi o putere dominantă (de exemplu, Occidentul sau SUA) intră inevitabil în conflict din cauza fricii şi a concurenţei pentru influenţă. Această concepţie a fost aplicată istoric situaţiilor, în care creşterea forţei unui stat este perce–pută de altul ca o ameninţare, ceea ce duce la escaladarea tensiunilor şi a conflictelor.

În cazul Rusiei şi al Occidentului colectiv, se pot vedea elemente ale acestei capcane: Rusia percepe expansiunea şi influenţa Occidentului ca o ameninţare la adresa suveranităţii şi a statutului său de mare putere, iar Occidentul vede în Rusia o pro-vocare la adresa conducerii sale globale.

Acest lucru creează o dinamică a confruntării, care este dificil de rezolvat paşnic şi este predispusă la exacerbări.

Occidentul şi Rusia au căzut în „capcana lui Tucidide”, iar această naraţiune este bine susţinută de teoria clasică a relaţiilor internaţionale, bazată pe analiza lui Tucidide.

Termenul provine din „Istoria Războiului Peloponez” de Tucidide, un istoric grec antic, care a explicat că războiul dintre Atena şi Sparta a fost inevitabil din cauza faptului că creşterea puterii Atenei a provocat frică la Sparta, ceea ce a fost cauza con-flictului.

Această idee, în politologia modernă, este interpretată ca o situaţie, în care o putere emergentă provoacă nelinişte hegemoniei existente, ceea ce duce la un conflict inevitabil.

Aplicarea la situaţia dintre Occident şi Rusia:

• Rusia consideră extinderea NATO şi intensificarea influenţei occidentale la graniţele sale ca o ameninţare directă la adresa securităţii sale şi a statutului său de mare putere. Acest lucru corespunde ideii lui Tucidide, conform căreia creşterea puterii unui stat este percepută de altul ca o ameninţare.

• La rândul său, Occidentul vede în acţiunile Rusiei o ameninţare la adresa or-dinii şi a securităţii internaţionale, în special după invazia în Ucraina, şi încearcă să-i limiteze influenţa, ceea ce sporeşte neîncrederea reciprocă şi tensiunile.

• Relaţiile internaţionale în acest context sunt de natură anarhică, unde nu există un arbitru supranaţional, care să poată preveni escaladarea, iar statele acţionează pe baza intereselor naţionale şi a dorinţei de securitate.

• Morala şi normele dreptului internaţional în astfel de condiţii joacă un rol secundar, cedând în faţa forţei şi a echilibrului de putere, ceea ce a subliniat şi Tucidide. Conceptul de „capcană” ajută la înţelegerea conflictelor internaţionale actuale prin prisma factorilor cognitivi şi structurali, care îngreunează percepţia adecvată şi rezolvarea situaţiilor conflictuale.

Principalele aspecte ale conceptului de „capcană” în conflictele internaţionale:

• Capcane cognitive şi distorsiuni perceptive: Experţii şi politicienii cad adesea în capcane cognitive – distorsiuni perceptive, cum ar fi disonanţa cognitivă, negarea, raţionalizarea şi implicarea emoţională. Acest lucru duce la formarea de modele conceptuale defecte de conflicte, care distorsionează înţelegerea motivelor şi a acţiunilor inamicului, precum şi a evaluării sprijinului din partea ţărilor terţe.

• În consecinţă, deciziile luate pot fi inadecvate şi pot exacerba conflictul. Cap-cana lui Tucidide: Acest exemplu clasic de „capcană” explică modul în care creş–terea puterii unui stat provoacă frică hegemoniei existente, ceea ce duce la es-caladarea inevitabilă a conflictului. În condiţiile moderne, acest lucru ajută la înţelegerea tensiunilor dintre marile puteri, cum ar fi Rusia şi Occidentul, unde neîncrederea reciprocă şi frica generează cicluri de confruntare şi riscuri de război.

Capcane structurale şi limitări sistemice

Sistemul internaţional este caracterizat de anarhie, lipsa unui arbitru suprem, ceea ce creează condiţii pentru concurenţă şi confruntare constantă. În astfel de con–diţii, statele sunt predispuse la acţiuni, care vizează asigurarea propriei securităţi, chiar dacă acest lucru sporeşte riscul general de conflict.

Impactul modelelor „defecte” asupra deciziilor de politică externă:

• Studiile arată că modelele conceptuale greşite, bazate pe capcane cognitive, pot duce la decizii greşite de politică externă, care nu contribuie la rezolvarea conflictelor, ci, dimpotrivă, le prelungesc şi le complică.

• Conceptul de „capcană” ajută la înţelegerea motivului pentru care conflictele internaţionale sunt adesea prelungite şi greu de rezolvat: din cauza percepţiei distorsionate a situaţiei, a fricii şi a neîncrederii între părţi, precum şi a limitărilor structurale ale sistemului internaţional. Conştientizarea acestor capcane este importantă pentru elaborarea unor strategii mai eficiente de dezescaladare şi prevenire a conflictelor.

• Conceptul de „capcană” serveşte ca un instrument analitic pentru înţelegerea dinamicii conflictelor internaţionale moderne şi a factorilor, care împiedică rezolvarea lor paşnică. Istoria conţine multe exemple, în care „capcanele” – cognitive şi structurale – au împiedicat rezolvarea conflictelor, conducând la escaladare şi confruntare prelungită.

Exemple din istorie

• Războiul Peloponez (secolul al V-lea î.Hr.) – un exemplu clasic de „capcană a lui Tucidide”. Creşterea puterii Atenei a provocat frică la Sparta, ceea ce a dus la un război, pe care ambele părţi au încercat să-l evite, dar nu au reuşit din cauza neîncrederii reciproce şi a percepţiei celuilalt ca o ameninţare.

• Primul Război Mondial – o reţea complexă de alianţe, naţionalismul şi suspi-ciunile reciproce au creat o situaţie, în care un conflict local a degenerat într-un război global. Distorsiunile cognitive, cum ar fi supraestimarea propriilor forţe şi subestimarea intenţiilor inamicului, au agravat situaţia şi au împiedicat so-luţionarea diplomatică.

• Războiul Rece – neîncrederea reciprocă dintre URSS şi SUA, frica de consoli-darea inamicului şi cursa înarmărilor au creat o confruntare prelungită, în ciuda existenţei unor canale de comunicare şi diplomaţie.

• Capcanele emoţionale şi cognitive, inclusiv crearea imaginii unui inamic şi frica de înfrângere, au împiedicat apropierea părţilor.

Conflictele moderne – după cum arată modelul de escaladare al lui Friedrich Glasl, conflictele trec prin etape, în care emoţiile, stereotipurile, ameninţările şi distor-siunile cognitive distorsionează dialogul constructiv şi conduc la acţiuni distructive.

De exemplu, în conflictele internaţionale moderne, părţile se percep adesea re-ciproc exclusiv ca o ameninţare, ignorând argumentele raţionale şi interesele adver-sarului.

De ce capcanele împiedică rezolvarea conflictelor:

• Se formează o „imagine a inamicului”, ceea ce reduce disponibilitatea pentru compromis.

• Emoţiile înăbuşă gândirea raţională şi negocierile.

• Interesele şi motivaţiile celeilalte părţi sunt ignorate.

• Stereotipurile şi distorsiunile cognitive sunt sporite, ceea ce duce la decizii şi acţiuni greşite.

JOCURILE REFLEXIVE ALE OCCIDENTULUI COLECTIV

Situaţia Rusiei poate fi examinată din perspectiva a două concepte – jocurile reflexive ale Occidentului colectiv şi capcana lui Tucidide – pentru a înţelege cât de aplicabile sunt aceste metafore la situaţia internaţională actuală. Un joc reflexiv este o interacţiune socială, în care participanţii îşi gestionează acţiunile ţinând cont de gândirea şi comportamentul altor jucători. Într-un astfel de proces, cel care analizează şi calculează cel mai bine situaţiile, gestionând procesele sociale, câştigă.

În contextul relaţiilor internaţionale, „Occidentul colectiv” acţionează ca un su-biect cu un grad ridicat de reflexivitate, folosind instrumente de influenţă informa-ţională, psihologică şi strategică, inclusiv prin mass-media, cultură şi politică.

La rândul său, Rusia se trezeşte într-o situaţie, în care trebuie să reacţioneze la strategiile complexe şi bine gândite ale Occidentului, care includ războaie informa–ţionale, influenţă culturală şi presiune politică. Aceasta poate fi interpretată ca o că-dere într-o capcană a jocurilor reflexive, unde Rusia este forţată să acţioneze, luând în considerare influenţa pe mai multe niveluri şi calculele greşite ale Occidentului, dar în acelaşi timp neavând resurse şi oportunităţi egale pentru un răspuns oglindit.

ARGUMENTE CARE CONFIRMĂ CĂ RUSIA A CĂZUT ÎN CAPCANA STRATEGICĂ A JOCURILOR REFLEXIVE OCCIDENTALE

Ţările occidentale duc în mod activ un război informaţional împotriva Rusiei, menit să-i discrediteze politica externă şi internă, să creeze o imagine a agresorului şi să submineze încrederea în conducerea rusă atât în interiorul ţării, cât şi în afara acesteia. Acest lucru duce la un dezechilibru informaţional, când Occidentul îşi impune interpretarea evenimentelor şi încearcă să destabilizeze Rusia prin manipularea con–ştiinţei maselor.

Gestionarea reflexivă de către politicienii occidentali. Rusia încearcă să influ-enţeze deciziile statelor occidentale prin operaţiuni informaţionale, simulând interesul pentru negocieri de pace şi răspândind anumite naraţiuni pentru a slăbi sprijinul pentru Ucraina. Cu toate acestea, Occidentul, având un instrumentar mai dezvoltat de management reflexiv, foloseşte aceste semnale în scopurile sale strategice, întâr-ziind livrarea de arme şi susţinând sancţiunile anti-ruse.

Occidentul ca subiect colectiv cu un grad ridicat de reflexivitate. Ţările occi-dentale îşi coordonează acţiunile, folosind strategii complexe de influenţă în sferele politice, economice şi informaţionale, ceea ce plasează Rusia într-o poziţie, în care trebuie să reacţioneze la o presiune pe mai multe niveluri, fără a avea întotdeauna resurse egale pentru un răspuns oglindit. Acest lucru creează un efect de capcană, în care Rusia este forţată să joace după regulile impuse de Occident.

Manipularea istoriei şi culturii

Statele occidentale denaturează în mod deliberat faptele istorice, căutând să niveleze rolul Rusiei în istoria mondială şi să-i submineze identitatea civilizaţională, ceea ce face parte dintr-o strategie informaţională menită să slăbească ţara şi să-i submineze autoritatea internaţională.

Transformări şi presiuni instituţionale interne. În condiţiile presiunii externe şi ale atacurilor informaţionale, Rusia se confruntă cu necesitatea unor schimbări in-stituţionale şi a consolidării stabilităţii interne, ceea ce îi complică capacităţile stra-tegice şi sporeşte efectul capcanei. Rusia a căzut într-o capcană strategică a jocurilor reflexive occidentale, unde Occidentul, folosind metode informaţionale, politice şi eco–nomice complexe, gestionează percepţia şi comportamentul atât în Rusia, cât şi pe arena internaţională, limitând oportunităţile conducerii ruse de a manevra independent şi eficient.

CAPCANA JOCURILOR REFLEXIVE SAU CAPCANA LUI TUCIDIDE

Semnele jocurilor reflexive

Gestionarea pe mai multe niveluri a percepţiei şi comportamentului: Occiden-tul afectează în mod activ câmpul informaţional, formează opinia publică şi deciziile politice prin intermediul mass-media, instrumentelor culturale şi diplomatice, ţinând cont de reacţia Rusiei şi adaptând acţiunile sale ca răspuns la paşii acesteia.

Manipularea aşteptărilor şi calcularea strategică a mişcărilor inamicului: Occi-dentul demonstrează flexibilitate şi îşi ajustează strategiile în funcţie de acţiunile de răspuns ale Rusiei, căutând să creeze o situaţie, în care Rusia acţionează în confor-mitate cu interesele Occidentului, fără măcar să-şi dea seama de aceasta.

Utilizarea tehnologiilor psihologice şi informaţionale complexe: De exemplu, răspândirea dezinformării, crearea de naraţiuni, care obligă Rusia să ia anumite decizii sau să experimenteze sciziuni interne.

Coordonarea acţiunilor între diferite ţări şi instituţii occidentale pentru a maxi–miza presiunea şi a controla dezvoltarea situaţiei, ceea ce este caracteristic unui subiect colectiv cu un grad ridicat de reflexivitate.

Semnele capcanei lui Tucidide

Escaladarea confruntării din cauza fricii şi a rivalităţii pentru statut: Occidentul percepe creşterea influenţei Rusiei ca o ameninţare la adresa dominaţiei sale şi se străduieşte să o limiteze sau să o neutralizeze cu forţa sau cu sancţiuni, ceea ce duce la exacerbarea relaţiilor şi la ciocniri militare.

Lipsa de flexibilitate în relaţii: Conflictul se dezvoltă conform logicii unei ciocniri inevitabile, în care compromisurile şi negocierile sunt ineficiente, iar confruntarea se intensifică.

Accentul pe competiţia militară şi politică: Creşterea activă a capacităţilor mi-litare, sprijinirea conflictelor (de exemplu, prin Ucraina), introducerea sancţiunilor şi izolarea Rusiei.

Lupta sistemică pe termen lung pentru influenţă şi statut, fără încercări de integrare sau cooperare. Cum se determină ce este folosit?

• Dacă observaţi că Occidentul îşi schimbă activ tacticile ca răspuns la acţiunile Rusiei, încearcă să influenţeze politica sa internă prin metode informaţionale şi psihologice, coordonează o presiune multiplicată şi joacă jocuri diplomatice complexe. Acestea sunt semnele jocurilor reflexive.

• Dacă predomină logica conflictului inevitabil, în care părţile se percep reciproc ca o ameninţare şi se străduiesc să slăbească la maximum adversarul prin con-fruntare directă, sprijin militar pentru conflicte şi sancţiuni fără flexibilitate. Acestea sunt semnele capcanei lui Tucidide.

În realitate, aceste strategii se pot intersecta, iar Occidentul poate folosi simul-tan elemente ale ambelor, combinând jocurile reflexive cu concurenţa dură pentru statut şi influenţă. Analiza acţiunilor specifice şi a dinamicii acestora vă va ajuta să determinaţi abordarea predominantă.

LINII ROŞII

NATO, UE, Germania, Franţa şi Marea Britanie au stabilit neoficial anumite „linii roşii” în conflictul din Ucraina, care, în opinia lor, nu ar trebui să fie trecute de Rusia pentru a evita o confruntare militară directă. Aceste linii includ, de exemplu, interzicerea intervenţiei directe sau indirecte a ţărilor terţe, precum şi provocări militare împotriva ţărilor NATO sau a aliaţilor lor din regiune.

În acelaşi timp, Rusia consideră extinderea NATO spre est şi plasarea armelor la graniţele sale ca fiind „linia sa roşie”, pe care a exprimat-o în mod repetat ca o ameninţare la adresa securităţii sale. Preşedintele Putin, ca un politician real şi pragmatic, la începutul războiului a precizat că orice încercare de a crea ameninţări pentru Rusia va duce la o reacţie imediată şi dură, până la utilizarea armelor nucleare, ceea ce este cea mai mare miză în escaladarea conflictului.

În acelaşi timp, el îşi rezervă dreptul de a determina în mod independent ce să considere ca o traversare a liniilor roşii. Occidentul, la rândul său, îşi conturează mai clar liniile roşii, ameninţând cu utilizarea armelor convenţionale ca răspuns la utilizarea nucleară de către Rusia sau la un atac asupra ţărilor NATO. Se poate susţine că Rusia consideră că „liniile sale roşii” au fost încălcate de Occident, ceea ce, în opinia Kremlinului, oferă dreptul moral la un răspuns armat dur. Putin şi autorităţile ruse au declarat în repetate rânduri că au stabilit „linii roşii” în ceea ce priveşte extinderea NATO, sprijinul militar pentru Ucraina şi loviturile asupra teritoriului rusesc, pe care Occidentul, în opinia lor, le-a trecut, de exemplu, prin furnizarea de arme cu rază lungă de acţiune şi efectuarea de lovituri asupra teritoriului rusesc.

În retorica rusă, astfel de acţiuni sunt considerate începutul unui război cu NATO şi SUA, ceea ce justifică măsuri mai dure ca răspuns. Cu toate acestea, din partea occidentală şi a Ucrainei, poziţia este diferită: acestea nu recunosc cerinţele ruseşti şi consideră „liniile lor roşii” în negocieri legate de nerecunoaşterea anexării ruse a teritoriilor ucrainene, menţinerea dreptului la sprijin militar şi imposibilitatea restricţiilor privind numărul armatei ucrainene.

Astfel, părţile au opinii diametral opuse cu privire la ceea ce constituie o în-călcare a „liniilor roşii”. În cele din urmă, din punctul de vedere al Rusiei, încălcarea „liniilor sale roşii” de către Occident oferă o bază morală şi politică pentru un răspuns armat dur, inclusiv escaladarea conflictului.

În acelaşi timp, ţările occidentale şi Ucraina nu recunosc aceste „linii roşii” ru-seşti şi consideră acţiunile lor legitime în cadrul sprijinului pentru Ucraina şi protejarea intereselor lor. Aceasta creează o situaţie de acuzaţii reciproce de încălcare a „liniilor roşii” şi creşte riscul unei noi escaladări a conflictului.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, consideră declaraţiile lui Putin despre liniile roşii drept „falsuri”, subliniind că, după ce acestea ar fi fost trecute, nu a existat nicio reacţie din partea Rusiei şi, de asemenea, că Rusia înţelege imposibili-tatea victoriei într-un război nuclear şi inaccesibilitatea participării sale la acesta. Cu toate acestea, loviturile cu arme occidentale cu rază lungă de acţiune asupra teritoriului rus sunt considerate de Putin ca începutul unui război cu NATO şi SUA.

În ceea ce priveşte răbdarea populaţiei ruse şi atitudinea acesteia faţă de Putin, situaţia este complexă şi multifactică. O lungă perioadă de timp, populaţia a demonstrat sprijin pentru guvern, dar dificultăţile economice, mobilizarea şi conflictul prelungit pot provoca o creştere a nemulţumirii. Termenii şi amploarea exactă a unei astfel de nemulţumiri depind de mulţi factori, inclusiv situaţia economică, politica informa-ţională şi stabilitatea internă, şi nu pot fi prezise cu exactitate.

Prin urmare, se poate spune că liniile roşii, desemnate de Rusia şi Occident, există într-adevăr şi influenţează strategia şi tactica părţilor. Trecerea acestor linii poate duce la un răspuns armat dur din partea Rusiei, inclusiv o escaladare pe scară largă, dar, în acelaşi timp, toate părţile sunt conştiente de riscurile unui război nuclear şi se străduiesc să îl evite.

Occidentul se bazează pe mai multe calcule cheie de ce Putin este puţin proba–bil să folosească arme nucleare (Oreşnic) împotriva ţărilor occidentale: Rusia declară oficial că armele nucleare sunt considerate o măsură extremă şi forţată, utilizată numai în cazul unei agresiuni împotriva Rusiei sau a aliaţilor săi şi în prezenţa unor infor-maţii fiabile despre un atac aerian şi spaţial masiv.

Putin a subliniat că Rusia nu intenţionează să folosească arme nucleare prima şi speră că nu va fi necesar. Noua doctrină nucleară rusă a extins lista situaţiilor de utilizare a armelor nucleare, inclusiv agresiunea din partea unui stat ne-nuclear cu sprijin nuclear, dar aceasta rămâne totuşi o măsură de descurajare, nu un prim pas. Occidentul înţelege că utilizarea de către Rusia a armelor nucleare strategice va provoca un răspuns masiv, ceea ce va duce la o escaladare pe scară largă şi la riscul unui al treilea război mondial.

Acest lucru creează un factor de descurajare pentru Moscova, deoarece con-secinţele vor fi catastrofale pentru Rusia. Putin şi conducerea rusă sunt conştienţi că utilizarea nucleară nu garantează o victorie rapidă şi poate duce la o catastrofă globală, ceea ce reduce probabilitatea unei astfel de măsuri.

SUA şi aliaţii săi au clarificat faptul că orice utilizare de către Rusia a armelor nucleare va avea „consecinţe catastrofale” pentru toţi, ceea ce serveşte, de asemenea, ca un puternic factor de descurajare.

Calculele Occidentului se bazează pe înţelegerea pragmatismului conducerii ruse, a riscurilor mari ale escaladării nucleare şi a disponibilităţii Occidentului de a răspunde dur, ceea ce, împreună, creează bariere semnificative pentru utilizarea de către Rusia a armelor nucleare împotriva ţărilor occidentale.

Presiunea militară occidentală şi noile sancţiuni au un impact negativ semnificativ asupra economiei ruse, dar experţii nu cred în general că acest lucru va duce la o capitulare rapidă sau la o lovitură de stat în Rusia în viitorul apropiat.

LIBERA ALEGERE A RUSIEI

• Rusia a ales să răspundă atacurilor Ucrainei cu drone prin lansarea unor atacuri masive cu rachete balistice, inclusiv tipul Iskander-M şi KN-23, Oreşnic, precum şi cu drone Shahed, vizând oraşe mari precum Kiev, Odessa, Harcov şi altele. Aceste atacuri au fost efectuate în valuri succesive, cu sute de drone şi zeci de rachete balistice, provocând victime civile şi distrugeri semnificative.

• Această decizie a Rusiei de a aplica astfel de atacuri balistice poate fi interpre-tată ca o alegere strategică conform propriilor „linii roşii” stabilite de Moscova, în contextul unui război intensificat şi al negocierilor de pace eşuate sau blocate.

• Moscova a refuzat armistiţiile şi a insistat pe condiţii maximaliste pentru încetarea focului, în timp ce a continuat să-şi crească producţia şi utilizarea rachetelor balistice cu peste 66% faţă de anul precedent, semnalând o escala-dare deliberată.

• În acest context, Rusia pare să ignore capcana lui Tucidide – teoria conform căreia o putere în ascensiune provoacă frica unei puteri dominante, ducând la conflict inevitabil.

• La fel şi capcana jocurilor reflexive, unde acţiunile defensive ale unei părţi sunt interpretate ca ameninţări de cealaltă, escaladând conflictul.

• Moscova continuă să acţioneze conform propriilor interese şi percepţii stra-tegice, fără a lua în considerare aceste dinamici teoretice, care ar putea con-duce la o spirală a violenţei şi la o deteriorare a situaţiei de securitate regională şi globală.

• Astfel, atacurile balistice ruseşti după atacurile ucrainene cu drone reflectă o alegere conştientă a Rusiei de a menţine presiunea militară şi de a-şi impune condiţiile în conflict.

CONCLUZIE

Se poate spune că Rusia s-a trezit simultan în capcana Jocurilor Reflexive ale Occidentului colectiv şi în capcana lui Tucidide. Pe de o parte, Occidentul foloseşte strategii reflexive complexe de influenţă şi control, în care Rusia este forţată să joace, adesea în condiţii de inegalitate informaţională şi strategică.

Pe de altă parte, rivalitatea fundamentală pentru statut şi influenţă între Rusia şi Occident corespunde dinamicii capcanei lui Tucidide, în care neîncrederea şi frica reciprocă conduc la conflict.

Aceste două concepte nu se exclud, ci se completează reciproc, ajutând la o în-ţelegere mai profundă a complexităţii multifactice relaţiilor internaţionale actuale dintre Rusia şi Occidentul colectiv.

Putem percepe situaţia actuală a Rusiei ca o capcană a lui Tucidide din urmă-toarele motive: În lumea modernă, SUA sunt considerate ca un hegemon, iar Rusia – ca o putere, care îşi restabileşte şi îşi consolidează potenţialul, stârnind îngrijorare în Occident.

SUA şi aliaţii lor se străduiesc să limiteze dezvoltarea şi influenţa Rusiei, utilizând instrumente militare politice, economice şi informaţionale, ceea ce creează tensiuni şi duce la conflict militar, de exemplu, prin sprijinirea Ucrainei şi sancţiunile împotriva Rusiei.

Rusia a fost atrasă într-o luptă epuizantă cu Ucraina, pe care Occidentul o sprijină ca un fel de „berbec de luptă” împotriva Rusiei, ceea ce corespunde dinamicii capcanei lui Tucidide, în care hegemonul încearcă să împiedice consolidarea concurentului, chiar cu preţul conflictului.

În ciuda încercărilor conducerii ruse de a evita confruntarea prin negocieri şi concesii, situaţia a degenerat într-un conflict militar, ceea ce ilustrează logica clasică a capcanei lui Tucidide – frica şi rivalitatea duc la război, chiar dacă părţile nu doresc acest lucru.

În plus, în această capcană, Rusia se confruntă cu coordonarea sistematică a eforturilor Occidentului pentru a-i ţine în frâu dezvoltarea, ceea ce înrăutăţeşte situaţia şi limitează oportunităţile de rezolvare paşnică a conflictului.

Autorul îşi asumă conţinutul. Opinia redacţiei poate să nu coincidă cu cea a autorului.