dr. Octavian SERGENTU

Abstract: In this material, we focused on the dimension of wars as hypotheses of theories that examine current conflicts. The objectives consist of the legitimacy of modifying the vectors of political thought and their motives. Analyzing the theories of major current conflicts and evaluating practical instruments, as well as designating vulnerable places. We will propose new approaches to examining theories, avoiding marginal and populist theories to highlight the examined stability as a nuclear and non-nuclear variable.

Keywords: political vectors, conflicts, nuclear variable, non-nuclear variable, propaganda, geopolitics, strategy

CUVÂNT INTRODUCTIV

Ne vom focaliza pe o adresă comparativă a războaielor actuale. Studiile privind influenţa reciprocă şi interacţiunea dintre politică şi strategia militară continuă să fie extrem de relevante atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi practic. Acestea sunt, în special, direct legate de managementul strategic (leadershipul) în sfera apărării naţio-nale. Acest lucru este valabil şi pentru politica externă, care ar trebui să se bazeze în mare măsură pe puterea militară a statului, inclusiv pe posibilitatea utilizării acesteia într-un anumit conflict sau situaţie de criză. Este evident că aceste întrebări nu pot fi luate în considerare exclusiv în cadrul teoriei militare sau al istoriei artei militare. Acesta este, desigur, un subiect complex, care necesită o muncă la intersecţia dintre socio logie, ştiinţe politice, diverse discipline istorice şi, în final, afacerile militare în sine.

Cea mai faimoasă formulă a lui Clausewitz despre relaţia dintre politică şi război spune:

„Războiul nu este altceva decât continuarea politicii de stat prin alte mijloace.”

Aceasta este probabil partea centrală a învăţăturii lui Clausewitz despre război, asupra căreia se concentrează în principal atenţia politicienilor, a oamenilor de ştiinţă şi a militarilor. Abordarea stilului hard power în actualitate de către corpul de experţi nu este noutate, ci o necesitate.

RĂZBOIUL ÎN ACTUALITATE. IPOTEZE, CONCEPTE, TEORII

Ne-am focalizat pe teoriile războaielor, dincolo de povestea ieftină a lui Ghe ranşikov, pentru a ilustra viitorul războaielor în contemporanitate.

Războiul după Edward N. Luttwak „…enunţă o axiomă dedicată strategiei păcii şi a războiului: ca să ne apărăm trebuie să fim pregătiţi să atacăm în orice moment. Sfera strategiei este străpunsă de o logică paradoxală, distinctă de logica unilaterală, de care ne conducem în majoritatea aspectelor vieţii. Ea reprezintă o competiţie în care se interrelaţionează producţia şi consumul, comerţul şi culturile, relaţiile sociale sau familiale, politica internă a statului în care este ales guvernul, adică este o luptă şi o

competiţie care rareori este menţinută prin legi şi obiceiuri stabilite. Războiul reprezintă reversul vieţii paşnice. Într-un război trebuie să gândeşti mult mai rapid decât inamicul, să fii iscusit în planificarea acţiunilor, să «te aşezi pe coada inamicului» asemeni avioa-nelor de vânătoare, să menţii coeziunea, spiritul de luptă treaz şi să depăşeşti obsta-colele din cale. Trebuie să gândeşti că inamicul este înzestrat cu puteri proprii, că dispune de o armă letală, că are voinţă şi inteligenţă militantă. Misiunea este să-l faci pe inamic să fie incapabil să reacţioneze la acţiunile pe care le coordonezi, să-l pui pe picior greşit, să te joci cu el şi să-l determini să-şi minimalizeze capabilităţile şi forţa de reacţie. Este preferabil să-ţi asumi decizii paradoxale, conform unei teze larg împărtă-şite de experţii militari care se referă la viziunea războiului astfel încât acţiunile militare să se poarte pe liniile de război mai puţin aşteptate. O decizie paradoxală, neaşteptată îl poate pune pe inamic în situaţia în care îşi poate pierde forţele şi resursele”¹.

Sunt câteva dintre recomandările marelui geostrateg militar american, de ori-gine română, Nicolae Edward Luttwak. Viziunea dominantă a războiului în secolele XVII şi XVIII, mai ales în Occident a constituit-o războiul interstatal, care îmbrăca forma campaniilor militare şi era desfăşurat de forţele militare. Numai că şi în acele vremuri erau utilizate şi alte forme ale războiului, cum ar fi capcanele şi „micile războaie” (small wars) împotriva partizanilor şi răsculaţilor. Istoria militară ne vorbeşte foarte convingător că aproape toate statele şi în toate secolele atunci când s-a desfăşurat un război concret au fost combinate diverse forme de contracare militară şi acestea sunt o normă în arta militară, fie că ele au avut loc în alte perioade ale istoriei sau că acestea au loc astăzi.²

F. Hoffman a lansat şi utilizează conceptul „războiul hibrid” pentru secolul XXI

Fiecărei epoci îi sunt caracteristice formele războiului său, care solicită elabo-rarea unui dicţionar corespunzător pentru a fi descris, şi în care conjuncţiile specu-lative trebuie să aibă scopul, prin care trebuie să cuprindă realitatea schimbătoare şi să aibă şansa predicţiei viitorului. Hoffman³ consideră că epoca contemporană este caracterizată prin procesul de hibridizare, în cadrul căruia se amestecă formele tradiţionale ale războiului, crima organizată, conflictele iregulare şi terorismul. Ca să fie caracterizată noua realitate militară e necesar să fie introdus conceptul de „război hibrid”, un termen, care permite să ilustreze cel mai bine modificările importante ale caracterului războiului. În calitate de rezumat Hoffman a formulat câteva teze, care, potrivit opiniei lui, sunt necesare ca să intre în dezbaterile şi discursurile războiului din secolul XXI:

– elementul cheie îl reprezintă identificarea războiului;

– războiul nu reprezintă acţiunile militare, desfăşurarea unor ciocniri armate, distrugerea obiectivelor etc.⁴;

– viziunea americană a războiului şi a acţiunilor militare se rezumă la înţelegerea şi identificarea bătăliei, iar războiul trebuie să fie depozitat în memorie. Trebuie să priviţi cu multă atenţie şi să luaţi în consideraţie factorii socio-culturali, tehno-economici şi geo-quantificatori ai războiului;

– războiul reprezintă o realitate în desfăşurare, percepţia, setul de concepte şi lexicul trebuie să se dezvolte, ca să fim în stare să cuprindem o astfel de evoluţie;

– noile condiţii ale descrierii şi expunerii, ca şi deciziile solicită un nou tip de ar-mament pentru a eficientiza la maximum reacţia şi noile metode creative şi concepţiile.

În schimb, prof. Antulio Ecevarria consideră că în cercurile academice se depun eforturi ca să fie identificat un înţeles şi o conceptualizare a războiului epocii post-Clausewitzene, să fie identificat sau igienizat conceptul de război conform timpurilor actuale. Ca exemplu el face referire la teoria „noului război” (new war), care a apărut în anii ’90 şi a fost aplicată în afara contextului european, prin care natura războiului se poate modifica sub impactul noilor tehnologii şi forme, pe care le îmbracă războiul.

Până în prezent în mediul militar existau dezbateri, care se refereau dacă răz-boiul dispune de o a doua „gramatică”, care s-ar baza pe operaţiunile rebelilor / răscu-laţilor. Se considera că războiul din Ucraina a îmbrăcat parţial o formă „hibridă”, dar în care nu observăm atacuri prin satelit, roboţi militari şi sisteme combinate militare de ultimă referinţă, dar dispunem de o avalanşă de informaţii şi dezinformaţii internau-tice şi mediatice. Mai degrabă conflictul din Ucraina s-a exprimat printr-o excesivă propagandă, operaţiuni subverse, inclusiv militare, diversioniste⁵.

Propaganda: între ecou geopolitic şi disciplină ştiinţifică

Ne-am propus să abordăm caracterul propagandei, care este unul covârşitor în confruntările militare de orice tip de intensitate. Propaganda este una ştiinţifică prin felul în care ea tinde să stabilească nişte reguli – precise, clare şi verificate, care nu reprezintă o reţetă, ci impun nişte responsabilităţi asupra tuturor propagandiştilor, care nu au voie să-şi exteriorizeze impulsurile. Cel care a trecut printr-o pregătire coe-rentă trebuie să ştie cu exactitate în ce mod poate aplica formulele precise. Aceasta este o caracteristică clară a tehnicii, care se bazează pe ştiinţă. Orice comunitate, fie ea socială, religioasă sau politică, care dispune de o anumită convingere şi o face cu-noscută prin intermediul scrisului sau în mod verbal celor din jur, se ocupă anume cu propaganda. Edward Berneys, în cartea „Propaganda”, ne explică înţelesul primar al „propagandei” şi ne arată că însuşi conceptul este unul familiar şi participativ. În timp conceptul s-a uzat şi a însuşit valori negative, ca urmare a exploatării propagandei ca formă verbală agresivă şi de instigare la violenţă. Berneys ne spune că termenul a fost cunoscut de foarte mult timp. În primul rând a existat „comunitatea cardinalilor, curatorii misiunilor străine, dar şi Colegiul de propagandă de la Roma, fondat de papa Urban al VIII-lea în anul 1627 şi care avea ca scop instruirea călugărilor misionari; Sacred College de Propaganda Fide”. În consecinţă, aceasta însumează „orice instituţie sau schemă de propagare a doctrinelor sau sistemelor; eforturile sistematice care sunt orientate să cucerească un sprijin public pentru anumite viziuni şi acţiuni”, dar şi principiile promovate prin intermediul propagandei.

Orice tip de propagandă contemporană în primul rând se va focaliza pe individ şi pe mase. Ea nu poate fi diseminată în mai multe părţi. Propaganda nu poate fi orientată strict pe individ, smuls din gloată şi care se află într-o acută izolare. Individul în sine nu reprezintă interes pentru propagandist, ca unitate, ori el reprezintă o replică la acţiunile externe. Nu trebuie să examinezi exclusiv detaliile atunci când îţi propui să realizezi o propagandă eficientă, pentru că nu poţi să cucereşti omenirea operând de la om la om, atât din punct de vedere a duratei procesului, dar şi pentru că este anevoios să formezi noi convingeri la un individ izolat. Propaganda se încheie acolo unde începe simplul dialog.

Emotivitatea, impulsivitatea, lipsa calmului etc., toate aceste trăsături ale indi–vidului se exteriorizează cel mai bine în cadrul maselor, ele sunt arhicunoscute şi sunt substanţiale pentru propagandă. Din acest considerent individul nu trebuie să fie studiat ca personalitate aparte; spre exemplu, individul, care ascultă emisiunile radio-fonice în intimitate, este inclus în marea grupă şi el conştientizează acest aspect.

Actuala propagandă rusă îşi are originile în propaganda sovietică, leninist-stalinistă. Ca să înţelegem propaganda stalinistă vom ajunge la concluzia, deja avansată, că aceasta s-a bazat pe teoria reflexelor condiţionate a lui Pavlov. În contrast, propaganda lui Hitler s-a ghidat de teoria supunerii şi a libidoului lui Freud. Propaganda americană s-a bazat pe teoriile pragmatismului lui Dewey. Propaganda poate fi una generală. Un propagandist trebuie să utilizeze toate resursele tehnice, care îi stau la îndemână – presa, radio, televiziunea, filmele, întâlnirile, contactele de afaceri. Propaganda contemporană trebuie să folosească toată mass-media. Propaganda nu înseamnă un articol aici, o emisiune radiofonică dincolo, organizarea câtorva întrevederi, lecţii, scrierea de slogane pe perete. Fiecare resursă îşi are propria putere de penetrare, una specială, dar în acelaşi timp este una locală şi limitată; de una singură ea nu poate exercita influenţă asupra individului, să-i elimine reacţia de autoapărare, să-i propună altceva.

Una din tehnicile deja arhicunoscute ale propagandei constă în recrutarea agenţilor şi a transmiţătorilor. Americanii au elaborat o formulă de recrutare extrem de eficientă – MICE. Titulatura acestui model se leagă de prima literă a cuvintelor: „Money – Ideology – Compromise – Ego” (Bani – Ideologie – Compromitere – Ego). Evident, în interiorul oricărui grup social putem evidenţia un număr semnificativ de persoane, care nu sunt satisfăcute de starea lucrurilor şi în mod firesc se poziţionează în opoziţie cu puterea. În plan moral-psihic acestea corespund recrutării, întrebarea, care se impune, constă în care dintre ele sunt necesare „operatorilor”, care se ocupă cu recrutarea.

Propaganda reprezintă un instrument al politicii totale, care pune presiune pe aranjamentele diplomatice, economice şi ale forţelor armate. Propaganda politică re–prezintă managementul comunicării în masă a propunerilor, de care dispun puterile.

Războiul informaţional rusesc traversează un moment benefic. Acesta este construit în esenţă pe alte principii în contrast cu cele, cu care operează şi comunică NATO – unul de calitate şi pe bani, pe când produsul propagandistic al Moscovei sugerează şi experimentează nu problemele securităţii populaţiei, bugetul şi multe alte subiecte importante, ci care sunt acţiunile militare din Vest ale alianţei Nord Atlantice. Astfel a operat Rusia în politica sa externă şi militară din Ucraina şi în fostele state sovietice.

Alianţa a fost acuzată că desfăşoară acţiuni propagandistice, pe când statul rus a sugerat că nu dispune de instrumente solide ca să desfăşoare o confruntare infor-maţională serioasă.

În primul rând, s-a produs o reală mutaţie în conştiinţa rusă a decision- şi opinion-makers în anul 2008, în perioada conflictului ruso-georgian. Rusia s-a considerat ca o învinsă în războiul informaţional, pe care l-ar fi purtat cu resursele occidentale. Confruntarea, care s-a derulat pe frontul media, a durat câteva luni în defavoarea părţii ruse. În acea perioadă Vladimir Putin (în calitate de premier) a inaugurat inter-venţii directe cu mass-media ca să explice acţiunile şi campania militară din Georgia. Prin urmare, Kremlinul a înţeles că trebuie să-şi expună poziţia sa opiniei publice şi establementului din statele, care nu utilizează limba rusă şi nu pricep care sunt motivaţiile politicii ruse (interne şi externe), mai întâi de toate în SUA şi statele din Europa, ceea ce poate conduce la nişte consecinţe extrem de serioase. În perioada crizei ucrainene din anul 2014 Rusia şi-a însuşit lecţia lipsei unor resurse informaţionale solide. Federaţia Rusă s-a pregătit pentru criza ucraineană şi deja dispunea de un propriu sistem informaţional de exercitare a influenţei. „Noul sistem informaţional rusesc, pregătit pentru o confruntare informaţională, s-a inspirat din concepţia soft power a lui J. Nye. Acesta a fost încurajat şi promovat de factori decizionali, care răspund de politica externă a Rusiei.”

În consecinţă, politicienii occidentali au remarcat resursele informaţionale ruse şi puterea lor de manipulare psiho-somatică. Secretarul de stat american Hillary Clinton a sugerat în cadrul emisiunii The Daily Show al postului de televiziune Comedy Central că Rusia arată mult mai bine decât SUA în războiul informaţional atunci când sunt ilustrate evenimentele din Ucraina. „Priviţi ce s-a întâmplat cu situaţia din Ucraina. Mass-media rusă a fost mult mai eficientă. Absolut tot ce au spus ei (mass-media rusă) a fost neadevăr, dar ei continuau să repete acelaşi lucru”.

Mai multe organizaţii internaţionale şi state democratice, alarmate de efectele propagandei ruse din perioada războiului din Ucraina, au lansat platforme de dezba–tere şi de condamnare a violenţei informaţionale. Contracararea propagandei agresive şi violenţei emoţionale a constituit un subiect fierbinte şi în cadrul Organizaţiei de Securitate şi Cooperare în Europa. Spre exemplu, Dunya Myatovici, reprezentantul OSCE pentru problemele libertăţii mass-media, în contextul confruntărilor din Ucraina, preciza că: „În Actul final de la Helsinki (anul 1975), care a stat la baza Organizaţiei de securitate şi cooperare în Europa (OSCE), statele participante s-au obligat, printre altele, să se sprijine reciproc apelând la o atmosferă a încrederii şi respectului între popoare, răspunzând şi obligându-se să nu recurgă la propaganda războaielor agresive împotriva unui alt stat participant” (…) Mark Tompson scria în cartea sa „Forging the War” că «violenţa cuvintelor a condus la o violenţă fizică» şi că acest război a început mai întâi în mass-media. Jurnalistul italian Paolo Rumiz a scris în cartea sa «Masks for a Massacre» că «războiul din anul 1988 exista deja în titluri şi articole»⁶”.

IRAN. PARTENERIATUL MILITARO-POLITIC ŞI STRATEGIC

Rusia şi Iranul după escaladarea conflictului cu Israelul: parteneri strategici, aliaţi condiţionali 19 iunie 2025⁷. Trebuie să remarcăm că organizaţiile proxy sunt lipsă: Hamas cu 1/4 din potenţialul militar, Hammas adus la zero capabilitate militară.

În ciuda anilor de aliniere strategică, Rusia nu a oferit sprijin militar sau politic direct Iranului în timpul recentei sale confruntări cu Israelul. Aceasta reflectă o reţinere calculată, înrădăcinată în propriul echilibru geopolitic al Rusiei, în special în Orientul Mijlociu. Decizia ar putea remodela viitorul relaţiilor dintre Moscova şi Teheran, dezvăluind limitele parteneriatului lor şi expunând potenţiale fracturi cu implicaţii pe termen lung pentru Siria, Caucazul de Sud şi Orientul Mijlociu, în general.

Rusia şi Iranul au avut în comun:

• Ostilitatea faţă de hegemonia SUA,

• Interesul de a păstra regimul Assad în Siria,

• Cooperarea tehnică în domeniul apărării (de exemplu, drone iraniene pentru războiul Rusiei din Ucraina).

Cu toate acestea, parteneriatul rămâne tranzacţional:

• Nu există o alianţă formală,

• Fiecare parte menţine ambiţii strategice independente, în special în Siria, Irak şi Golful Persic.

Principalele acorduri de apărare ruso-iraniene:

1. Tratatul de parteneriat strategic cuprinzător (17 ianuarie 2025)

Cadrul pe 20 de ani: Acoperă cooperarea militară, schimbul de informaţii, se-curitatea cibernetică, exerciţiile combinate, tehnologia de apărare aeriană, escalele în porturi, instruirea personalului, colaborarea în domeniul energiei nucleare etc.

Nu există o clauză de apărare reciprocă: Rusia nu este obligată să apere Iranul (şi invers) dacă este atacată.

2. Cooperarea tehnică-militară

Producţia de drone: Dronele Shahed ale Iranului (de exemplu, Geran-2/3) sunt coproduse în zona Alabuga a Rusiei, aprovizionând efortul de război al Moscovei din Ucraina.

Armament avansat şi apărare aeriană: Tratatul deschide calea pentru transfe-ruri de S-300/S-400, avioane de vânătoare (Su-30/35), Tor-M1 şi, eventual, rachete balistice.

3. Activităţi militare comune

Exerciţii combinate şi schimb de personal: Exerciţii navale comune în Golful Oman, exerciţii terestre şi cibernetice combinate, plus schimburi educaţionale şi se-minarii în sectorul apărării.

Vizite în porturi şi cooperare logistică: Acces sporit pentru navele ruseşti, secu-ritate maritimă comună, combaterea terorismului, operaţiuni de căutare şi salvare.

4. Informaţii şi război cibernetic

De ce Rusia nu a sprijinit militar Iranul împotriva Israelului?

Rusia încearcă să menţină relaţiile cu Israelul, care:

• Se coordonează cu Rusia în Siria pentru a evita ciocnirile militare directe.

• Găzduieşte o populaţie numeroasă de limbă rusă.

• Oferă resurse tehnologice şi de informaţii, la care Rusia nu doreşte să piardă accesul.

Sprijinirea militară a Iranului ar fi riscat:

• Declanşarea unui conflict direct cu Israelul,

• Subminarea imaginii de mediator a Rusiei în Orientul Mijlociu,

• Perturbarea status quo-ului prudent din Siria.

Să nu uităm că preşedintele SUA Donald Trump a negociat cu preşedintele Recep Tayyp Erdoğan cu reprezentanţii regimului din Iran⁸.

„Strategia militară a forţelor militare ale Germaniei”, actualizată, desemnează Rusia ca o sursă a „riscurilor existenţiale” pentru Germania.

Strategia, asupra căreia experţii militari au lucrat timp de un an jumătate, pre-zintă o analiză a ameninţărilor, cu care se confruntă Germania, inclusiv avertizările serviciilor de intelligence externe că Rusia poate să se pregătească pentru un conflict militar direct cu NATO în anul 2029, scrie şi Der Spiegel⁹.

TRIADA ATOMICĂ RUSĂ SUB ASEDIU

Ecuaţia unei lumi sub asediul Apocalipsei devine ceva improbabil. Trebuie să abordăm neoimperialismul rusesc în Ucraina.

Neoimperialismul rusesc revine în actualitate¹⁰. Preşedintele Vladimir Putin a confirmat, vineri, 21 iunie 2025, că intenţiile sale în Ucraina implică noi rapturi teri-toriale şi a nominalizat explicit oraşul nord-estic Sumî din regiunea omonimă, despre care presa internaţională a scris că va fi vizată de o ofensivă de vară a Moscovei, relatează Moscow Times.

„Rusia insistă pe cizma rusă. Preşedintele Vladimir Putin a declarat vineri că ruşii şi ucrainenii sunt un singur popor, „iar, în acest sens, întreaga Ucraină este a noastră”, adăugând că nu exclude ca Rusia să preia controlul asupra oraşului ucrainean Sumî. În declaraţii susţinute la un forum economic internaţional desfăşurat la Sankt Peters-burg, Putin a afirmat totuşi că Rusia nu a pus niciodată la îndoială dreptul Ucrainei la suveranitate, dar a subliniat că, atunci când Ucraina şi-a declarat independenţa în 1991, a făcut acest lucru în calitate de „stat neutru”. Putin, care susţine că Rusia luptă în Ucraina pentru a-şi proteja propria securitate, a răspuns unei întrebări privind obiectivele de război ale Rusiei. „Noi avem o vorbă, sau o parabolă”, a spus Putin. „Unde calcă piciorul soldatului rus, acel loc este al nostru.” Kievul şi aliaţii săi occidentali au respins revendicările Moscovei asupra celor patru regiuni ucrainene şi asupra Crimeei ca fiind ilegale, iar preşedintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a respins în mod repetat ideea că ruşii şi ucrainenii ar fi un singur popor. Putin a mai spus că forţele ruse creează o zonă-tampon în regiunea Sumî pentru a proteja teritoriul rus şi că nu exclude ca aceleaşi trupe să preia controlul asupra capitalei regionale¹¹”.

Trebuie să precizăm că în perioada 2023-2025 Rusia a cucerit doar un procent din teritoriul Ucrainei. Faptul că triada nucleară, fie prin operaţiunea „Păianjen”, dar şi altele, a destructurat „triada nucleară rusă” este o realitate. Dominaţia dronelor în spaţiul aerian ucrainean e o realitate. Marea Neagră a devenit o regiune, în care navele militare ruseşti sunt lipsă. În spaţiul aerian dronele ucrainene, în ultima perioadă cu avioanele F-16 sau Miraje sunt cele care deţin cheile aerului. Sunt anunţate opera-ţiuni de amploare în Marea Baltică sau în Oceanul Pacific, despre care scriu cele mai respectabile publicaţii occidentale. Dar…

Publicaţia New York Times (NYT) a publicat Acordul de la Istanbul din 2022 dintre Rusia şi Ucraina, pregătit între februarie şi aprilie 2022 – în urma negocierilor dintre cele două ţări, la care face adeseori referire liderul rus Vladimir Putin. După cum punctează publicaţia, deşi documentele nu au fost semnate, acestea „aruncă lumină asupra diferenţelor pe care [ţările] vor trebui să le depăşească”¹².

Conform acordului din 17 martie 2022, versiunea în limba engleză a căruia Ucraina a furnizat-o ţărilor occidentale:

„Ucraina a solicitat consimţământul Rusiei pentru garanţiile de securitate inter-naţionale, conform cărora aliaţii Ucrainei ar apăra Kievul în cazul unui atac repetat, inclusiv prin închiderea spaţiului său aerian.

Mai mult, partea ucraineană dorea ca tratatul să se aplice „frontierelor Ucrainei recunoscute la nivel internaţional¹³”. Rusia dorea ca Ucraina şi alte ţări semnatare să ridice sancţiunile impuse Moscovei din 2014 şi a cerut public altora să facă acelaşi lucru.

Pe de altă parte, conform cerinţelor părţii ruse, Ucraina trebuia să cedeze Don–basul de est şi să recunoască Crimeea ca fiind rusească. Condiţiile vizau, de asemenea, interzicerea glorificării şi propagandei „oricărei forme de nazism şi neonazism”, inclusiv organizarea de demonstraţii şi marşuri publice, construirea de monumente şi come-morative şi redenumirea străzilor.”

Rusia a ocupat din anul 2023 până în anul 2025 doar 1% din teritoriul ucrainean. Rusia a înregistrat 1.025.490 de morţi în acest război.

CONCLUZII

Am dorit să ne aplecăm peste scrierile lui Henry Kissinger în sfera războaielor actuale. Experţii consideră că războiul în Ucraina poate să se extindă pentru mai mulţi ani. Nu toată lumea împărtăşeşte optimismul JPMorgan Chase. În aprilie, agenţia sociologică Ipsos a realizat un sondaj în rândul locuitorilor din diferite ţări despre cât de probabilă considerau că este ca războiul din Ucraina să se încheie.

Sistemul internaţional al secolului XXI va fi caracterizat de o aparentă contra-dicţie: fragmentarea, pe de o parte, şi globalizarea crescândă, pe de altă parte.

Dl. Kissinger urmăreşte să recreeze ordinea mondială – o nouă Sfântă Alianţă bazată pe valori conservatoare şi antidemocratice, deşi însuşi dl. Kissinger a respins analogiile directe cu Metternich.

La un moment dat, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui Nixon, Henry Kissinger, a încercat să împiedice apropierea Uniunii Sovietice şi a Chinei „prin acorduri suprapuse cu ambele puteri comuniste”. În cele din urmă, H. Kissinger nu mai este acelaşi care era în timpul războiului informaţional împotriva URSS, alături de globalişti precum Z. Brzezinski. Europa este singura parte a lumii moderne, în care a funcţionat un sistem de existenţă simultană a mai multor state şi este locul de naştere al conceptelor de stat-naţiune, suveranitate şi echilibru de putere. Aceste idei au dominat afacerile internaţionale timp de aproape trei secole. Însă niciunul dintre vechii adepţi ai principiului raison d’état nu este suficient de puternic în practică pentru a conduce ordinea internaţională emergentă. De aici şi încercările de a compensa slăbiciunea lor relativă prin crearea unei Europe unite, iar eforturile în această direcţie absorb o parte semnificativă din energia participanţilor la acest proces. Dar, chiar dacă ar reuşi, nu ar avea la îndemână modele dovedite de comportament pentru o Europă unită pe scena mondială, deoarece un astfel de organism politic nu a existat niciodată până acum; sistemul internaţional al secolului al XXI-lea va fi caracterizat de o contradicţie aparentă: fragmentarea, pe de o parte, şi globalizarea crescândă, pe de altă parte.

La nivelul relaţiilor dintre state, noua ordine, care înlocuieşte Războiul Rece, va semăna cu sistemul statal european din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Va include cel puţin Statele Unite, Europa, China, Japonia, posibil Rusia şi poate India, precum şi un număr foarte mare de ţări mijlocii şi mici.

În acelaşi timp, relaţiile internaţionale vor căpăta pentru prima dată un caracter cu adevărat global. Informaţiile se transmit instantaneu; economia mondială va func-ţiona sincronizat pe toate continentele.

O serie întreagă de probleme vor ieşi la suprafaţă, cum ar fi proliferarea teh-nologiei nucleare, problemele de mediu, explozia demografică şi interdependenţa economică, care vor fi abordate doar la scară globală.