Mohammed AL-NASSERY

Abstract. In a region where oil flows abundantly but water trickles sparingly, the Middle East stands at the epicenter of an unfolding crisis – one where natural resources are no longer just economic assets but instruments of power, leverage, and survival. This study critically examines how water, alongside energy and agricultural resources, has emerged as both a trigger and a theater for geopolitical conflict. By dissecting the cases of the Tigris–Euphrates and Nile River basins, the paper reveals how shared water resources have become strategic fault lines, where upstream and downstream states clash over access, sovereignty, and survival. The research delves into the multidimensional impacts of water scarcity – on food systems, economies, internal sta-bility, and regional security – while also contextualizing the enduring role of oil and gas amid the global energy transition. Moreover, it sheds light on less visible but increasingly significant resource frontiers, including strategic minerals and arable land. Drawing from these interconnected challenges, the study proposes a comprehensive framework for resource governance in the region, emphasizing hydro-diplomacy, technological innovation, economic diversification, and regional cooperation as critical pathways to preventing future conflicts and building long-term resilience.

Keywords: Strategic water scarcity, Middle East geopolitics, transboundary rivers, energy security, food insecurity, climate-induced migration, natural resource diplomacy, hydro-politics

INTRODUCERE

Resursele naturale reprezintă linia vitală a statelor şi societăţilor, constituind baza creşterii economice, a stabilităţii sociale şi a puterii geopolitice. De-a lungul istoriei, dorinţa de a controla aceste resurse a fost un motor esenţial al conflictelor, fenomen cunoscut sub denumirea de „războaie pentru resurse”. Aceste conflicte nu se limitează la confruntări militare directe, ci includ tensiuni diplomatice, competiţie economică şi chiar influenţarea stabilităţii interne a statelor.

Războaiele pentru resurse sunt definite ca fiind conflictele, în care motivaţia principală sau unul dintre factorii centrali este controlul sau accesul la o resursă na-turală vitală – fie că este vorba despre petrol, gaz, apă sau terenuri agricole. Orientul Mijlociu este una dintre regiunile cele mai ilustrative pentru aceste dinamici complexe. În timp ce o parte semnificativă a regiunii deţine rezerve uriaşe de petrol şi gaz natural, alte zone suferă de o lipsă severă de apă şi se confruntă cu provocări majore legate de securitatea alimentară. Această discrepanţă accentuată în disponibilitatea resurselor, administrarea deficitară a acestora şi distribuirea inegală transformă regiunea într-o arenă, unde interesele se ciocnesc şi tensiunile regionale şi internaţionale se adâncesc. Această combinaţie de abundenţă şi penurie face din Orientul Mijlociu un laborator unic pentru studierea modului, în care resursele nu reprezintă doar o sursă de bo-găţie, ci şi un factor decisiv în conturarea hărţilor conflictului şi cooperării.

RESURSELE DE APĂ | SCÂNTEIA ASCUNSĂ A CONFLICTELOR

Raritatea resurselor naturale şi distribuirea lor inegală în lume constituie principalul motiv al multor conflicte – fie că sunt războaie civile sau invazii externe. Această legătură se explică prin faptul că dezvoltarea şi prosperitatea statelor de-pind în mod esenţial de aceste resurse vitale. În acest context, apa nu este mai puţin importantă decât petrolul şi gazele naturale – dimpotrivă, importanţa ei este în continuă creştere, mai ales în contextul schimbărilor climatice accelerate, al creşterii constante a populaţiei şi al ritmului intens al dezvoltărilor din domeniile industrial şi agricol. Toţi aceşti factori transformă necesitatea statelor de a avea acces la apă într-o chestiune existenţială pentru continuarea proiectelor de dezvoltare şi menţinerea suveranităţii şi independenţei naţionale. Apa este resursa cea mai vitală pentru supravieţuirea comunităţilor umane, iar în Orientul Mijlociu această importanţă devine un punct critic de vulnerabilitate şi o sursă constantă de tensiuni. Deşi studii academice de specialitate indică faptul că există suficientă apă dulce pe planetă pentru a susţine peste 8 miliarde de oameni, aceasta este distribuită inegal. Organizaţia Naţiunilor Unite a raportat că 1,6 miliarde de persoane suferă din cauza lipsei de apă, iar 1,5 milioane de oameni – în principal copii – mor anual din cauze legate de lipsa sau contaminarea apei. Regiunea este clasificată ca una dintre cele mai sărace în apă din lume, aproape 60% din populaţie confruntându-se cu un nivel ridicat de stres hidric. Această criză este rezultatul unui cumul de factori interconectaţi, printre care se numără lipsa precipitaţiilor naturale, ratele ridicate de evaporare, precum şi creşterea rapidă a populaţiei, care amplifică cererea asupra resurselor deja limitate de apă. Problema este agravată de schimbările climatice, care afectează tiparele precipitaţiilor şi cresc durata secetelor, de administrarea deficitară a resurselor disponibile şi de consumul agricol excesiv, care epuizează cea mai mare parte din apa dulce disponibilă în regiune.

CRIZA APEI ÎN LUMEA ARABĂ

Opt state arabe se numără printre cele mai sărace zece ţări din lume în ceea ce priveşte cantitatea de apă reînnoibilă pe cap de locuitor (resurse de apă de suprafaţă şi subterană puţin adâncă). În şapte ţări arabe, procentul de utilizare a apei reînnoibile depăşeşte de patru ori pragul considerat sigur – stabilit la aproxi-mativ 50%. În ciuda faptului că ţările arabe acoperă 10% din suprafaţa totală a globului şi găzduiesc aproximativ 6% din populaţia lumii, ele deţin doar 1% din resursele globale de apă dulce. Această discrepanţă se traduce printr-un nivel extrem de scăzut al disponibilităţii apei pentru cetăţeanul arab: în 12 state arabe, cantitatea de apă per capita se situează sub nivelul considerat drept pragul de penurie, conform standardelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Potrivit unui raport emis de Fondul Monetar Arab, singura ţară arabă, care beneficiază de un grad de autosuficienţă în privinţa resurselor de apă, este Mauritania, unde cota anuală de apă per capita depăşeşte 1.700 de metri cubi. Mai multe state din regiunea Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord suferă de un stres hidric sever, afectând aproximativ 83% din populaţie, care se confruntă cu o presiune extrem de mare asupra resur-selor de apă. Această criză este alimentată de o serie de factori interconectaţi, printre care: schimbările climatice, creşterea demografică, conflictele armate şi impactul lor asupra mediului şi populaţiei, disputele politice dintre statele aflate la izvoarele şi gurile de vărsare ale fluviilor, dar şi lipsa unor strategii eficiente şi a măsurilor preventive de adaptare la noile realităţi climatice. Potrivit Raportului ONU privind apa din anul 2023, aproximativ 50 de milioane de persoane din lumea arabă nu au acces la apă potabilă de bază, în timp ce circa 390 de milioane de locuitori – adică aproximativ 90% din populaţia totală a regiunii – trăiesc într-un context de penurie severă a resurselor de apă. Raportările internaţionale arată că Orientul Mijlociu este una dintre regiunile cu cea mai rapidă creştere a temperaturilor la nivel global. În sudul Irakului, în zona Golfului şi în nordul Arabiei Saudite, temperaturile din timpul verii depăşesc adesea 50°C, iar estimările indică o posibilă creştere cu până la 4°C până în anul 2050. În alte zone, precum Siria, Iordania, Liban şi Irak, se observă o scădere semnificativă a precipitaţiilor sezoniere – între 20% şi 40% în ultimele decenii – în paralel cu o creştere a frecvenţei şi a duratei episoadelor de secetă, care devin din ce în ce mai severe. Jumătate din resursele de apă reînnoibilă disponibile anual în ţările arabe provin din afara regiunii, prin râuri şi acvifere comune, ceea ce complică semnificativ procesul de gestionare a acestor resurse. În acest context, experţii atrag atenţia asupra faptului că, în afară de câteva ţări arabe, care dispun de surse istorice multiple de apă – precum Egipt, Irak şi Siria – majoritatea statelor arabe, de la Oceanul Atlantic până la Golful Persic, se confruntă cu resurse limitate şi instabile, în condiţiile unui climat semiarid şi a unor precipitaţii slabe în mod tra-diţional. Totuşi, chiar şi aceste state „favorizate” nu mai constituie o excepţie în ecuaţia penuriei de apă din lumea arabă, întrucât resursele lor de suprafaţă sunt în curs de epuizare accelerată.

ABORDAREA STUDIILOR DE CAZ

Crizele apei ca motor al conflictelor geopolitice

Această penurie de apă se traduce în conflicte geopolitice complexe, care de-păşesc graniţele naţionale şi aprind scântei între statele, ce împart bazine hidrogra-fice comune. Pentru a ilustra aceste dinamici putem realiza o abordare comparativă între două cazuri emblematice din regiune:

• Criza fluviilor Tigru şi Eufrat (Irak, Turcia, Iran)

Părţile implicate: Irak şi Siria (ţări aflate la vărsare), Turcia şi Iran (ţări de la izvoare).

Natura crizei: Irakul, în special, suferă de o criză acută de apă din cauza exploatării fluviilor Tigru şi Eufrat de către statele aflate la izvoare – Turcia şi Iran. Aceste două ţări controlează accesul la apă pentru milioane de cetăţeni irakieni prin proiecte majore de irigaţii şi construcţia unor baraje uriaşe, precum Proiectul Anatoliei de Sud-Est (GAP) în Turcia şi Barajul Daryan în Iran. Aceste iniţiative reduc semnificativ debitul de apă, care ajunge în teritoriile irakiene şi siriene, afectând agricultura, securitatea alimentară şi amplificând tensiunile interne.

Implicaţii geopolitice: Criza a condus la tensiuni diplomatice recurente între Irak, Turcia şi Iran. Irakul solicită acorduri internaţionale obligatorii, care să îi asigure o cotă echitabilă de apă, în contextul creşterii îngrijorărilor privind impactul deficitului hidric asupra stabilităţii interne şi asupra capacităţii de reconstrucţie post-conflict. Această criză sporeşte sentimentul de insecuritate hidrică în ţările de la vărsare şi agravează tensiunile politice interne.

• Criza bazinului fluviului Nil (Egipt, Etiopia, Sudan)

Părţile implicate: Egipt şi Sudan (ţări aflate la vărsare), Etiopia (ţară de la izvoare).

Natura crizei: Criza atinge apogeul în Egipt – cea mai populată ţară arabă – care depinde în proporţie de peste 90% de fluviul Nil pentru necesarul său de apă. Odată cu con-strucţia Marelui Baraj al Renaşterii Etiopiene pe Nilul Albastru, s-au declanşat tensiuni acute cu Etiopia, care consideră proiectul o iniţiativă vitală pentru dezvoltare şi ge-nerarea de energie. Acest baraj trezeşte temeri în Egipt şi Sudan cu privire la cotele lor istorice de apă şi impactul asupra securităţii alimentare şi hidrice a milioane de oameni. Egiptul se confruntă deja cu un deficit anual de aproximativ 20 de miliarde de metri cubi de apă şi a depăşit pragul de penurie, apropiindu-se de condiţiile de penurie absolută.

Implicaţii geopolitice: Criza Barajului Renaşterii este una dintre cele mai proeminente dispute legate de distribuirea resurselor de apă la nivel mondial. A generat numeroase runde de negocieri eşuate, precum şi intervenţii regionale şi internaţionale. Această criză ameninţă stabilitatea regională şi reprezintă o provocare majoră pentru diplo-maţia africană şi din Orientul Mijlociu, întrucât tensiunile legate de apă se pot trans-forma într-un conflict mai amplu dacă nu se ajunge la soluţii consensuale.

Această comparaţie evidenţiază modul, în care penuria resurselor de apă – în special în bazinele hidrografice comune – constituie un factor determinant al tensiu-nilor geopolitice. În ambele cazuri, interesele de dezvoltare ale statelor aflate la izvoare intră în conflict cu interesele existenţiale ale celor aflate la vărsare. Situaţia reclamă soluţii diplomatice durabile şi mecanisme de cooperare pentru a asigura o distribuţie echitabilă a resurselor şi pentru a preveni escaladarea conflictelor.

Deficitul de apă: impact multidimensional
asupra securităţii alimentare, economice, sociale şi politice

Penuria de apă implică multiple efecte cu dimensiuni complexe, care afectează profund securitatea alimentară, economică, socială şi politică a ţărilor din regiune, accentuând fragilitatea acestora:

• Degradarea securităţii alimentare: Penuria de apă duce la o scădere drastică a producţiei de culturi esenţiale precum grâul, orzul şi curmalele, ca urmare a secetei, a lipsei de irigaţii şi a deteriorării solului. Spre exemplu, Siria şi Irakul
  s-au confruntat cu un deficit semnificativ în producţia de cereale în timpul sezonului secetos, forţând aceste ţări – care se bazau anterior pe agricultura internă pentru consum şi export – să recurgă la importuri. Această alternativă le expune la volatilitatea preţurilor internaţionale şi la presiuni suplimentare asupra bugetelor publice, ceea ce agravează costurile de trai.

• Agravarea crizei apei şi escaladarea conflictelor: Scăderea nivelului râurilor şi al apelor subterane în contextul creşterii temperaturilor şi al extinderii deşer-tificării contribuie la intensificarea disputelor între ţările de la izvoare şi cele de la vărsare. Se remarcă în mod special criza dintre Irak, Turcia şi Iran, pre-cum şi cea dintre Egipt, Etiopia şi Sudan în jurul resurselor Nilului. În mod firesc, una dintre consecinţele acestor crize este salinizarea crescută a apelor în zonele de coastă, cum ar fi Basra, Gaza sau Delta Nilului, afectând grav ferti-litatea solurilor agricole şi calitatea apei potabile.

• Migraţia climatică şi deplasările interne: Migraţia şi deplasările interne repre-zintă o consecinţă directă şi gravă a penuriei de apă şi a degradării mediului. Raportul Băncii Mondiale din 2021 avertiza asupra unui potenţial exod intern de 13 milioane de persoane în Orientul Mijlociu până în anul 2050, din cauza schimbărilor climatice. Pe fondul extinderii deşertificării, al degradării tere-nurilor şi al secetei persistente, mii de locuitori sunt forţaţi să părăsească zonele agricole compromise şi să se mute spre oraşe. Acest fenomen exercită o presiune puternică asupra serviciilor şi infrastructurii urbane şi generează tensiuni sociale din cauza coliziunii dintre cultura rurală şi mediul urban. Mai mult decât atât, unele regiuni pot deveni complet nelocuibile – cum este cazul sudului Irakului sau al unor părţi din Yemen şi Sudan – ceea ce ameninţă direct securitatea umană.

• Impact asupra economiilor naţionale: Penuria de apă generează costuri eco-nomice majore pentru state. Cheltuielile guvernamentale cresc pentru a face faţă dezastrelor climatice (inundaţii, incendii, secetă), iar pierderile sunt con-siderabile în sectoare dependente de apă, precum agricultura şi turismul. Estimările arată că pierderile directe şi indirecte pot ajunge la 6-14% din PIB în unele ţări, afectând dezvoltarea economică şi agravând crizele financiare.

• Ameninţări politice şi sociale: Deficitul de apă şi fenomenele asociate pot declanşa crize politice, sociale şi de securitate, care pun în pericol stabilitatea internă şi externă a statului. Spre exemplu, lipsa hranei şi creşterea şomajului cauzate de prăbuşirea agriculturii intensifică tensiunile sociale. De asemenea, multe ţări se confruntă cu crize energetice, deoarece centralele electrice nu pot face faţă cererii în timpul valurilor de căldură, iar deficienţele în întreţinerea infrastructurii agravează situaţia. Aceasta conduce la creşterea nemulţumirii publice şi la pierderea încrederii în autorităţi. În unele cazuri, aceste crize sunt exploatate de grupări armate pentru a recruta membri, aşa cum s-a întâmplat în Irak şi Siria. Totodată, guvernele pot fi nevoite să suspende sau să abandoneze proiecte de dezvoltare esenţiale, sau, dimpotrivă, să fie con-strânse să lanseze proiecte masive de stocare a apei (precum construirea de noi baraje), care riscă să declanşeze tensiuni politice majore cu statele vecine.

PETROLUL ŞI GAZELE NATURALE

Bogăţie strategică şi focar al conflictelor geopolitice

Datorită rezervelor sale imense, Orientul Mijlociu a fost dintotdeauna inima energetică a lumii şi un pilon indispensabil al economiei globale. Această bogăţie de hidrocarburi nu a adus doar prosperitate, ci a servit şi drept combustibil pentru nu-meroase conflicte istorice şi contemporane. Petrolul, în mod special, s-a transformat într-un instrument puternic de politică externă, iar controlul sau lipsa accesului la el a influenţat direct intervenţiile externe în regiune şi a contribuit la ascensiunea sau prăbuşirea unor regimuri. De la criza Canalului Suez din 1956 până la primele două războaie din Golf, petrolul a stat mereu în centrul alianţelor şi rivalităţilor internaţionale şi regionale. Conflictele pentru resursele hidrocarburilor se reflectă clar în mai multe exemple notabile:

• Golful Arabic: Atât istoric, cât şi în prezent, regiunea a fost martora unor con-flicte legate de delimitarea graniţelor maritime şi a câmpurilor petroliere comune. Un exemplu marcant este zăcământul de gaz natural Al-Durra, situat în zona maritimă comună dintre Arabia Saudită şi Kuweit. În anul 2022, cele două state au semnat un acord pentru dezvoltarea acestui câmp, care se esti-mează că va produce un miliard de picioare cubice de gaz natural pe zi, alături de 84.000 de barili de condensat zilnic. Totuşi, Iranul a revendicat o parte din acest câmp, având în vedere proximitatea sa de frontiera maritimă iraniană. De fapt, majoritatea disputelor privind frontierele terestre şi maritime în regiune sunt, în esenţă, legate de interese energetice.

• Estul Mării Mediterane: Descoperirile semnificative de gaze naturale în largul coastelor Ciprului, Israelului, Egiptului şi Libanului au schimbat profund dina-mica energetică regională, generând noi conflicte legate de delimitarea zonelor maritime şi a zonelor economice exclusive. Aceste descoperiri au stârnit ten-siuni între Cipru şi Grecia, pe de o parte, şi Turcia, pe de altă parte, în ceea ce priveşte drepturile de explorare şi foraj. De asemenea, persistă dispute între Liban şi Israel privind frontiera lor maritimă bogată în resurse. Fiecare stat urmăreşte asigurarea propriei cote din aceste resurse promiţătoare, ceea ce deschide calea către noi alianţe, dar şi către posibile escaladări.

• Irak: Petrolul a jucat un rol central în conflictele interne şi externe, care au marcat Irakul. După invazia americană din 2003, controlul asupra câmpurilor petroliere şi distribuţia veniturilor aferente au devenit factori cheie în dispu-tele dintre diferitele componente politice ale ţării şi au contribuit la alimen-tarea luptelor armate. Bogăţia petrolieră a Irakului a reprezentat întotdeauna un obiectiv strategic pentru actorii regionali şi internaţionali.

• Siria, Libia şi Yemen: În contextul războaielor civile din aceste ţări, controlul asupra resurselor petroliere şi energetice a devenit un motor fundamental al conflictului. În Siria, diferitele facţiuni se luptă pentru controlul câmpurilor petroliere şi gazifere din estul şi nord-estul ţării. În Libia, porturile şi zăcă-mintele de petrol au fost ţinte majore ale forţelor combatante, ceea ce a afectat direct producţia globală de petrol şi preţurile internaţionale. În Yemen, lupta pentru controlul asupra resurselor petroliere şi de gaze din provinciile estice a constituit una dintre dimensiunile-cheie ale războiului complex.

Tranziţia energetică globală şi implicaţiile sale

Tranziţia energetică globală către surse regenerabile de energie îşi pune am-prenta asupra acestor dinamici. Pe măsură ce lumea urmăreşte reducerea depen-denţei de combustibilii fosili, acest proces ar putea avea un impact profund asupra economiilor din Orientul Mijlociu, care se bazează în mare măsură pe petrol şi gaze. Această tranziţie ridică o întrebare fundamentală: va contribui ea la diminuarea con–flictelor legate de resursele petroliere şi gazoase, pe măsură ce valoarea lor strategică scade? Sau va genera noi tipuri de tensiuni, în contextul în care statele producătoare încearcă să se adapteze acestei realităţi emergente? O scădere a cererii globale de petrol ar putea duce la presiuni economice, care destabilizează regiunile producătoare, în timp ce sursele regenerabile – precum energia solară – ar putea deveni la rândul lor „resurse strategice”, ce vor genera competiţie sau, alternativ, oportunităţi de cooperare regională.

RESURSELE AGRICOLE ŞI SECURITATEA ALIMENTARĂ

Pe lângă apă şi combustibili, securitatea alimentară reprezintă o altă provocare existenţială, care planează asupra regiunii Orientului Mijlociu. Deşi conflictele asupra resurselor agricole nu sunt la fel de vizibile precum cele pentru petrol sau apă, ele reprezintă un factor latent de instabilitate, amplificând impactul umanitar al răz-boaielor. Majoritatea statelor din regiune se confruntă cu o dependenţă semnifi-cativă de importurile alimentare, cauzată de o serie de factori interdependenţi: lipsa terenurilor fertile, deficitul de apă pentru irigaţii (aşa cum s-a discutat anterior) şi condiţiile climatice dure, care limitează producţia agricolă locală. Această dependenţă face regiunea deosebit de vulnerabilă în faţa volatilităţii preţurilor internaţionale şi a schimbărilor geopolitice, care pot perturba lanţurile de aprovizionare. În acest context, au apărut mai multe dinamici legate de securitatea alimentară şi resursele agricole:

• Provocările legate de securitatea alimentară şi dependenţa de importuri:
  Multe dintre statele din Orientul Mijlociu nu produc suficiente alimente pentru a-şi hrăni populaţiile în continuă creştere, ceea ce le obligă să importe o pro-porţie mare din produsele de bază precum grâul, orezul şi porumbul. Această dependenţă le expune la presiuni uriaşe în cazul creşterii preţurilor globale la alimente sau al apariţiei unor crize în ţările exportatoare. Crizele economice interne – aşa cum s-a observat în unele ţări din regiune – agravează această problemă, afectând capacitatea populaţiei de a accesa alimente de bază.

• Acapararea terenurilor agricole (Land Grabbing): în încercarea de a-şi asigura securitatea alimentară, unele state bogate în petrol din Golf au început să in-vestească masiv în achiziţionarea sau închirierea de terenuri agricole în afara regiunii, în special în Africa şi Asia. Acest fenomen este cunoscut sub denumi-rea de „acaparare de terenuri agricole” (Land Grabbing). Deşi aceste investiţii urmăresc garantarea unor surse stabile de alimente, ele ridică probleme etice şi politice serioase în ţările gazdă, inclusiv în ceea ce priveşte drepturile co-munităţilor locale şi impactul asupra propriei lor securităţi alimentare.

• Impactul conflictelor armate: războaiele civile şi conflictele din Orientul Mijlociu au un impact direct devastator asupra securităţii alimentare. Pe lângă distru-gerea infrastructurii agricole – inclusiv sistemele de irigaţii, fermele şi silozurile – aceste conflicte provoacă strămutarea agricultorilor, întreruperea lanţurilor de aprovizionare şi degradarea condiţiilor economice generale. Exemplele sunt clare:

Siria: Ani de război au dus la prăbuşirea sectorului agricol, transformând ţara dintr-un exportator major de grâu într-un stat dependent de importuri şi de ajutoare inter-naţionale.

Yemen: Ţara se confruntă cu una dintre cele mai grave crize umanitare din lume, iar insecuritatea alimentară s-a agravat în mod catastrofal din cauza războiului, ducând la niveluri extreme de foamete şi malnutriţie.

Deteriorarea securităţii alimentare nu constituie doar o problemă umanitară, ci şi un motor major al tulburărilor sociale şi al protestelor. Resursele alimentare pot deveni instrumente de control sau presiune în contexte conflictuale, ceea ce eviden-ţiază strânsa legătură dintre securitatea alimentară şi stabilitatea regională.

ALTE RESURSE MINERALE:
O DIMENSIUNE ASCUNSĂ ÎN ECUAŢIA CONFLICTELOR PENTRU RESURSE

Pe lângă importanţa strategică a petrolului, a gazelor naturale, a apei şi a terenurilor agricole, o altă categorie de resurse minerale adaugă o dimensiune suplimentară în ecuaţia „războaielor pentru resurse” din Orientul Mijlociu, chiar dacă într-un mod mai puţin vizibil. Deşi aceste minerale nu declanşează de regulă conflicte la scară largă precum petrolul sau apa, controlul şi exploatarea lor influenţează echilibrele econo-mice şi politice – în special în ţările marcate de instabilitate. Aceste resurse includ o varietate de minerale cu importanţă economică şi industrială tot mai mare, printre care:

•Fosfaţii: Fosfaţii sunt o resursă esenţială pentru securitatea alimentară globală, fiind principalul component al îngrăşămintelor chimice. Ţări precum Marocul şi Iordania deţin rezerve semnificative, ceea ce le oferă un anumit grad de in-fluenţă în piaţa globală a îngrăşămintelor. Competitivitatea pentru controlul asupra acestor resurse sau manipularea preţurilor poate crea presiuni econo-mice asupra statelor importatoare.

•Aurul şi metalele preţioase: Unele rezerve de aur şi metale preţioase se găsesc în ţări precum Arabia Saudită, Sudan şi Egipt. În regiunile afectate de conflicte interne, mineritul ilegal al aurului poate deveni o sursă de finanţare pentru grupări armate, prelungind durata conflictelor şi complicând eforturile de pace.

•Uraniul şi metalele rare: Unele state din regiune pot deţine rezerve de uraniu – esenţial în producţia de energie nucleară – precum şi metale rare utilizate în industriile tehnologice avansate. Controlul asupra acestor resurse poate deveni un punct de tensiune strategică, mai ales în contextul concurenţei internaţio-nale pentru asigurarea lanţurilor de aprovizionare cu materii prime critice.

Conflictele legate de aceste resurse sunt adesea de natură internă sau conec-tate la tensiuni regionale deja existente. În statele cu guvernanţă slabă, exploatarea acestor minerale poate deveni o sursă de corupţie sau poate alimenta conflicte armate între facţiuni rivale, ce se luptă pentru controlul zonelor miniere. De asemenea, creş–terea importanţei unor minerale în contextul tranziţiei energetice globale (precum cele necesare bateriilor pentru maşinile electrice) poate schimba dinamica competiţiei în viitor, determinând statele să caute şi să securizeze astfel de resurse strategice.

În concluzie, chiar dacă aceste resurse minerale nu sunt în prezent principalii factori ai marilor conflicte din Orientul Mijlociu, ele adaugă o altă dimensiune de complexitate pe scena geopolitică regională şi influenţează stabilitatea internă şi capacitatea economică a statelor – în special în contextul războaielor civile şi al creşterii cererii globale pentru aceste materii prime.

SOLUŢII ŞI PROVOCĂRI

Peisajul complex al „războaielor pentru resurse” din Orientul Mijlociu – carac-terizat de o raritate acută a apei, pe de o parte, şi de o abundenţă de petrol şi gaze, pe de altă parte – impune soluţii multidimensionale, care să depăşească simpla gestio–nare a crizelor şi să se axeze pe planificarea strategică pe termen lung. Cu toate acestea, punerea în aplicare a acestor soluţii întâmpină numeroase provocări.

Soluţii propuse:

1. Diplomaţie hidrică şi energetică:

• • Importanţa acordurilor internaţionale şi regionale: Diplomaţia resurselor – fie ele de apă sau de energie – trebuie să devină fundamentul oricărei soluţii durabile. Statele aflate la izvoare şi cele de la vărsare, precum şi cele riverane la bazine petroliere şi gazeifere comune, trebuie să ajungă la acorduri obligatorii, transpa-rente şi echitabile privind împărţirea şi gestionarea resurselor. Aceste acorduri pot include mecanisme paşnice de soluţionare a disputelor, alocarea cotelor de apă şi reguli pentru exploatarea resurselor comune, aşa cum se încearcă în estul Mediteranei.

  • Dezvoltarea cadrelor de cooperare: În locul competiţiei, ţările pot investi în pro-iecte comune de gestionare a resurselor, cum ar fi: instalaţii de desalinizare ali-mentate de energie regenerabilă sau proiecte moderne de irigaţie, care reduc risipa de apă.

2. Tehnologii moderne şi inovaţie:

• • Desalinizarea şi tratarea apelor uzate: Ţările afectate de lipsa apei trebuie să continue investiţiile în tehnologii avansate de desalinizare, cu accent pe eficienţă energetică şi reducerea costurilor. De asemenea, tratarea apelor uzate şi reutiliza-rea lor în agricultură şi industrie pot deveni surse alternative importante de apă.

  • Irigarea prin picurare şi agricultura inteligentă: Modernizarea practicilor agricole, trecerea de la irigare prin inundare la irigare prin picurare şi adoptarea tehno-logiilor agricole inteligente sunt esenţiale pentru conservarea apei, mai ales că agricultura consumă cea mai mare parte a resurselor de apă din regiune.

  • Integrarea energiei regenerabile: Utilizarea energiei solare şi eoliene pentru ali-mentarea instalaţiilor de desalinizare şi a pompelor de irigaţie poate reduce cos-turile de operare şi amprenta de carbon.

3. Diversificarea economică:

• • Ţările din Golf, precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Qatar, au făcut progrese semnificative în diversificarea economiei prin valorificarea veniturilor din petrol şi gaze. Alte state din regiune, care depind încă exclusiv de energie ca sursă de venit, trebuie să urmeze acest model prin accelerarea programelor de diversificare economică – inclusiv investiţii în sectoare precum tehnologia, turismul, logistica şi industriile bazate pe cunoaştere – pentru a reduce expunerea la vola-tilitatea pieţei energetice şi a crea locuri de muncă durabile.

4. Guvernanţă eficientă şi gestionarea resurselor:

• • Transparenţă şi echitate: Transparenţa în gestionarea resurselor şi distribuţia echitabilă a beneficiilor sunt condiţii esenţiale pentru stabilitate. Corupţia trebuie combătută ferm, iar mecanismele de distribuire a resurselor trebuie să fie clare şi incluzive.

  • Sustenabilitate şi planificare pe termen lung: Guvernele trebuie să adopte strategii naţionale integrate pentru gestionarea resurselor, care să ţină cont de dimensiu-nile ecologice, sociale şi economice pe termen lung, nu doar de reacţia la crizele imediate.

Provocări existente:

1. Schimbările climatice şi fenomenele extreme: Efectele schimbărilor climatice – creşterea temperaturilor, scăderea precipitaţiilor, seceta – exercită presiuni structurale asupra resurselor şi necesită investiţii mari pentru adaptare.

2. Creşterea rapidă a populaţiei: Explozia demografică amplifică cererea pentru apă, alimente şi energie, accentuând presiunile asupra resurselor limitate.

3. Instabilitatea politică şi conflictele în desfăşurare: Războaiele civile şi disputele regionale subminează eforturile de cooperare şi fac dificilă gestionarea coor-donată a resurselor.

4. Intervenţii externe şi conflicte de interese: Puterile internaţionale joacă un rol activ în regiune, iar interesele lor adesea contravin eforturilor locale de dez-voltare durabilă.

5. Lipsa de finanţare şi expertiză: În ciuda nevoii stringente de infrastructură pentru apă şi energie, multe ţări întâmpină dificultăţi în atragerea de fonduri şi în asigurarea capacităţii tehnice.

6. Corupţie şi administrare deficitară: Corupţia şi lipsa de eficienţă în sectoarele resurselor rămân obstacole majore în calea unei gestionări sustenabile.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Autorul consideră că dezechilibrul resurselor naturale – rarefierea apei şi abundenţa petrolului şi gazelor, precum şi distribuţia inegală a acestora, nu sunt doar provocări de ordin ecologic sau economic, ci constituie factori-cheie ai tensiunilor geopolitice şi ai conflictelor interne şi regionale. Criza apei este percepută ca cea mai presantă, iar conflictele din bazinul Tigru – Eufrat şi Nilul sunt exemple evidente ale potenţialului destabilizator al disputelor pentru apă. În paralel, resursele hidrocarburilor pot constitui atât o sursă de bogăţie, cât şi o cauză a intervenţiilor străine şi a rivalităţilor de influenţă. Chiar şi resursele minerale, deşi mai puţin vizibile, contribuie la complexitatea peisajului economic şi politic. Impactul general al penuriei de apă include deteriorarea securităţii alimentare, intensificarea crizelor de apă, migrarea climatică, pierderi economice şi ameninţări sociopolitice. Aceste efecte impun necesitatea unor soluţii durabile.

RECOMANDĂRI STRATEGICE

Consolidarea diplomaţiei hidrice regionale:

• Acorduri bilaterale şi multilaterale obligatorii, conforme cu dreptul interna-ţional, pentru gestionarea echitabilă a apelor.

• Crearea de mecanisme permanente de cooperare şi schimb de date între ţările riverane.

Investiţii în tehnologie şi inovaţie:

• • • • Extinderea capacităţii de desalinizare şi reciclare a apelor uzate.

      • Adoptarea la scară largă a tehnologiilor agricole eficiente din punct de vedere hidric.

      • Integrarea surselor regenerabile pentru alimentarea sistemelor de apă şi energie.

Accelerarea diversificării economice:

• • • Elaborarea de strategii naţionale pentru reducerea dependenţei de energie, urmând modelul de succes al ţărilor din Golf.

    • Sprijinirea agriculturii durabile şi a cercetării pentru adaptarea la condiţiile climatice dure.

Îmbunătăţirea guvernanţei şi a transparenţei:

• • • Reforme structurale în administrarea resurselor naturale.

    • Implicarea comunităţilor locale în procesul decizional.

Adaptarea la schimbările climatice şi gestionarea migraţiei:

• • • Infrastructură rezilientă şi politici de relocare şi reabilitare socială.

VIZIUNE REGIONALĂ INTEGRATĂ

Autorul susţine necesitatea unui pact regional economic şi politic, inspirat de modelul Uniunii Europene, ce ar putea fi iniţiat de ţările stabile şi influente din regiune, precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Egipt, Turcia, Iordania şi statele Consiliului de Cooperare al Golfului. Ulterior, acest cadru ar putea evolua către o arhitectură regională de securitate incluzivă, menită să garanteze stabilitatea Orientului Mijlociu şi siguranţa internaţională.

Bibliografie

1. Collier, P., & Venables, A. J. (2010). Plundered nations? Successes and failures in natural resource extraction. Palgrave Macmillan.

2. Elasha, B.O. (2010). Mapping of climate change threats and human development impacts in the Arab region. UNDP Arab Human Development Report Research Paper Series. https://hdr.undp.org

3. FAO. (2022). Near East and North Africa: Regional overview of food security and nutrition 2022. Food and Agriculture Organization of the United Nations. https://www.fao.org

4. Gleick, P.H. (2014). Water, drought, climate change, and conflict in Syria. Weather, Climate, and Society, 6(3), 331-340. https://doi.org/10.1175/WCAS-D-13-00059.1

5. International Crisis Group. (2019). Water pressure: Water, protest and state legitimacy in Iraq (Middle East Report No. 200). https://www.crisisgroup.org

6. International Renewable Energy Agency (IRENA). (2022). Renewable energy market analysis: GCC 2022. https://www.irena.org

7. Kibaroglu, A., & Scheumann, W. (2013). Evolution of transboundary politics in the Euphrates-Tigris river system: New perspectives and political challenges. Global Governance, 19(2), 279-305.

8. Mitchell, T., & Harris, K. (2012). Resilience: A risk management approach (Background Note). Overseas Development Institute. https://odi.org

9. United Nations. (2023). UN world water development report 2023: Partnerships and cooperation for water. UNESCO Publishing. https://unesdoc.unesco.org

10. Verhoeven, H. (2015). Water, civilisation and power in Sudan: The political economy of military-Islamist state building. Cambridge University Press.

11. World Bank. (2021). Groundswell Part 2: Acting on internal climate migration.
    https://openknowledge.worldbank.org

12. Zeitoun, M., & Warner, J. (2006). Hydro-hegemony: A framework for analysis of trans-boundary water conflicts. Water Policy, 8(5), 435-460. https://doi.org/10.2166/wp.2006.054