Radu SĂGEATĂ, PhD

Abstract. Food security. “Based on the 1996 World Food Summit, food security is defined when all people, at all times, have physical and economic access to sufficient safe and nutritious food that meets their dietary needs and food preferences for an active and healthy life. The four main dimensions of food security: 1) Physical availability of food: Food availability addresses the “supply side” of food security and is determined by the level of food production, stock levels and net trade; 2) Economic and physical access to food: An adequate supply of food at the national or international level does not in itself guarantee household level food security. Concerns about insufficient food access have resulted in a greater policy focus on incomes, expenditure, markets and prices in achieving food security objectives; 3) Food utilization: Utilization is commonly understood as the way the body makes the most of various nutrients in the food. Sufficient energy and nutrient intake by individuals are the result of good care and feeding practices, food preparation, diversity of the diet and intra-household distribution of food. Combined with good biological utilization of food consumed, this determines the nutritional status of individuals. 4) Stability of the other three dimensions over time: Even if your food intake is adequate today, you are still considered to be food insecure if you have inadequate access to food on a periodic basis, risking a deterioration of your nutritional status. Adverse weather conditions, political instability, or economic factors (unemployment, rising food prices) may have an impact on your food security status. For food security objectives to be realized, all four dimensions must be fulfilled simultaneously”.¹

Cuvinte cheie: conflicte armate, hazarde naturale, accesibilitate, securitate alimentară

INTRODUCERE. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Securitatea alimentară şi inegalităţile la scară mondială cu privire la distribuţia resurselor agro-alimentare reprezintă un subiect de cel mai înalt interes ştiinţific.

Conceptul de „securitate” desemnează, în general, sentimentul de încredere şi de linişte, pe care îl dă cuiva absenţa unui pericol; faptul de a fi adăpostit de un pericol (DEX 1998). Extrapolat la sistemele geopolitice, conceptul de securitate colectivă pre-supune instituţionalizarea unei reglementări permanente a echilibrului de putere, în care întreaga comunitate internaţională este de acord să se opună agresiunii militare a oricăruia dintre membri (McLean 2001: 403). Putem defini în acest context conceptul de „securitate alimentară” ca fiind sentimentul de siguranţă, pe care îl induce indepen-denţa faţă de resursele alimentare, ce asigură premisele unei alimentaţii corespun-zătoare din punct de vedere al standardelor medico-sanitare.

Conform Băncii Mondiale (World Bank Group 1996) securitatea alimentară are patru componente majore: 1) disponibilitatea fizică a alimentelor, determinată de nivelul producţiei alimentare, de nivelul stocurilor şi de comerţul net; 2) gradul de

accesibilitate la alimente, ce comportă la rândul său trei dimensiuni aflate în strânsă interdependenţă: 2.1) accesibilitatea fizică, determinată de cadrul natural, cu con-strângeri impuse de bariere orografice, deşerturi, artere hidrografice, mari regiuni împădurite, ce împiedică comunicarea; 2.2) accesibilitatea tehnologică, ce condiţionează dezvoltarea infrastructurii (inclusiv infrastructura de comunicaţii) maximizând sau minimizând accesibilitatea fizică şi 2.3) accesibilitatea financiară, deoarece o apro-vizionare adecvată la nivel naţional / regional nu poate garanta, în lipsa unor venituri corespunzătoare la nivel de gospodărie, o securitate alimentară adecvată a unor comunităţi; 3) modul de utilizare al alimentelor (alimentaţia sănătoasă), respectiv modul în care organismul uman profită la maximum de nutrienţii din alimente. Aportul suficient de nutrienţi şi energie este rezultatul unor bune practici de alimentaţie, îngrijire şi pregătire a alimentelor şi este strict determinat pe de o parte de nivelul de educaţie al indivizilor, iar pe de altă parte de un anumit nivel de dezvoltare econo-mică a comunităţilor locale, care le permite accesul la surse de hrană sustenabile / ecologice şi 4) stabilitatea celor trei dimensiuni de-a lungul timpului, ce poate fi afectată de hazarde naturale (inundaţii, secete, cutremure de pământ), economice (crize eco-nomice, şomaj, creşterea preţului la alimente) sau de conflicte armate, ce pot dezor-ganiza anumite comunităţi locale pentru o anumită perioadă de timp, conducând la degradarea securităţii alimentare a acestora.

Pentru ca obiectivele de securitate alimentară să fie asigurate, trebuie să fie îndeplinite simultan toate cele patru componente majore ce o alcătuiesc. Combinarea acestor elemente, aflate în strânsă interdependenţă, determină maximizarea sau minimizarea efectelor insecurităţii alimentare. În acest sens, un raport al mai multor instituţii internaţionale (FAO, IFAD, UNICEF şi WHO 2024-a) arată că tendinţele actuale manifestate pe plan internaţional sunt departe de a fi orientate spre a pune capăt foametei şi insecurităţii alimentare până în anul 2030, iar indicatorii progresului către obiectivele globale de nutriţie arată, în mod similar, că, în pofida progresului tehnologic de ansamblu şi al accentuării fluxurilor globalizante, lumea nu este pe cale să elimine toate formele de malnutriţie (obiectiv de dezvoltare durabilă formulat de ONU). Miliarde de oameni nu au încă acces la o alimentaţie hrănitoare, sigură şi suficientă.

Prin urmare, se impune creşterea preocupărilor la nivel mondial în vederea implementării de politici, investiţii şi acte normative necesare pentru inversarea tendinţelor actuale privind insecuritatea alimentară, foametea şi malnutriţia, fapt ce necesită o finanţare corespunzătoare pentru securitate alimentară în toate cele patru componente ale sale. Pe de altă parte, în pofida unui larg acord de principiu privind necesitatea urgentă de a creşte finanţarea pentru securitate alimentară şi nutriţie, nu există încă un punct de vedere comun la nivel internaţional cu privire la modul, în care această finanţare ar trebui să fie definită şi urmărită. Există recomandări privind utilizarea eficientă a unor instrumente de finanţare inovatoare şi reforme ale modului de finanţare privind securitatea alimentară şi nutriţia.

Stabilirea unor principii comune de finanţare pentru securitate alimentară şi nutriţie şi a metodelor de urmărire, măsurare şi implementare a acesteia constituie un prim pas important către creşterea durabilă a fluxurilor de finanţare necesare pentru a pune capăt foametei, insecurităţii alimentare şi a tuturor formelor de malnutriţie şi pentru a asigura accesul tuturor la o alimentaţie sănătoasă pe termen lung (FAO, IFAD, UNICEF şi WHO 2024-b).

Securitatea alimentară este condiţionată de o multitudine de factori naturali şi umani, ce pot fi grupaţi în trei categorii majore: geopolitici (distrugerile ca urmare a conflictelor armate, anumite politici, ce conduc la distrugerea ecosistemelor naturale, ce asigură resurse de hrană sau politici orientate spre „pedepsirea” unor comunităţi umane prin limitarea accesului acestora la resursele de hrană); economico-financiari (determinaţi de puterea de cumpărare şi de gradul de accesibilitate la resursele agroalimentare) şi naturali (reprezentaţi de hazardele climatice, ce condiţionează recoltele, sau anumite hazarde geologice şi geomorfologice, ce au ca efect distrugerea / dezorganizarea unor comunităţi umane). În plus, cuantificarea gradului de securitate alimentară este condiţionată şi de dependenţa de importurile de calorii, care plasează în categoria statelor afectate de insecuritate alimentară şi unele economii dezvoltate, dar situate în regiuni geografice mai puţin favorabile extinderii culturilor agricole (deşertice sau arctice)².

Potrivit Programului Alimentar Mondial al ONU (WFP) în 2021 peste 700 mil. de oameni (8,8% din totalul populaţiei mondiale) se confruntau cu insecuritate alimentară, numărul acestora fiind în creştere în timpul pandemiei de Covid-19 (faţă de 600 mil. pers. în perioada 2014-2019). Dintre ei, circa 155 mil. (2% din populaţia lumii) suferă de foamete acută, ce necesită asistenţă urgentă din partea comunităţii internaţionale.

În timp ce foametea acută măsoară incapacitatea pe termen scurt de a satisface cerinţele legate de consumul de alimente (aceasta fiind legată în general de crize umanitare (determinate de războaie sau calamităţi naturale), mulţi oameni suferă şi de foamete cronică. Aceasta este considerată incapacitatea pe termen lung (de obicei peste 6 luni) de a satisface cerinţele de consum de alimente (Venditti 2021).

În acelaşi timp, securitatea alimentară comportă şi o dimensiune etică. Astfel, potrivit Naţiunilor Unite, la nivel global, o treime dintre alimentele produse pentru consumul uman (circa 1,3 miliarde tone pe an) sunt pierdute sau risipite, această cantitate fiind suficientă pentru hrana a peste 2 miliarde de oameni, dublul persoanelor subnutrite la nivel mondial. Consumatorii din ţările bogate risipesc în fiecare an aproape la fel de multă hrană cât întreaga producţie netă de alimente din Africa sub-sahariană (Idem).

Pe de altă parte se estimează că schimbările climatice asociate cu insecuri-tatea geopolitică vor afecta din ce în ce mai mult securitatea alimentară, astfel că în următoarele şase decenii, în regiuni precum India, Asia de Sud-Est, Africa, America Centrală şi în unele ţări din America Latină, situaţia ar putea deveni catastrofală. Acest scenariu de evoluţie a fost pus în evidenţă printr-un indicator compozit, rata insecurităţii alimentare (WFP/PAM, Met Office Hadley Centre 2015), ce variază în funcţie de evoluţia sistemelor agricole în condiţiile schimbărilor de mediu, accesul la apă potabilă, efectele schimbărilor climatice asupra pădurilor şi, nu în ultimul rând, accesul la resursele de hrană (Fig. 1 a-b).

Rata insecurităţii alimentare este un instrument, ce permite înţelegerea modului, în care va evolua securitatea alimentară în funcţie de acţiunile, care vor fi întreprinse pe plan mondial pentru a reduce efectele schimbărilor climatice. Scenariul cu care se confruntă omenirea arată că provocările de mediu vor amplifica riscurile pentru sute de mii de oameni, dacă nu vor fi implementate politici eficiente de adaptare şi, concomitent, nu vor fi reduse emisiile de gaze cu efect de seră (Cousin/PAM 2015).

Figura 1 (a, b). Vulnerabilitatea la insecuritatea alimentară (2015, 2080)

Surse: Programul Mondial pentru Alimentaţie, Unitatea Programelor de Reducere a Riscurilor Climatice şi Dezastre (WFP/PAM), Institutul Met Office Hadley Centre, Paris, COP21, 2015

În prezent (feb. 2025), conflictele şi hazardele legate de schimbările climatice au condus la o accentuare a inflaţiei la preţurile alimentelor în aproape 80% dintre statele cu venituri mici³, iar inflaţia la alimente depăşeşte inflaţia generală în 56% dintre cele 168 de state, în care sunt disponibile date (World Bank Group 2025).

GEOPOLITICA FOAMEI.
SECURITATEA ALIMENTARĂ CA INSTRUMENT POLITIC

Experienţele istorice demonstrează o corelaţie strânsă între conflictele armate, schimbările politice majore şi perioadele de penurie alimentară. Înfometarea a fost de-a lungul timpului un instrument de constrângere politică exercitat asupra unor comunităţi umane (popoare sau anumite categorii de populaţie) considerate ca fiind oponente ideologic unui anumit regim politic.

Astfel, sfârşitul Primului Război Mondial şi instaurarea bolşevismului în Rusia au fost urmate de foametea din 1921-22, considerată o crimă împotriva popoarelor din fostul spaţiu sovietic pentru a le constrânge să se unească sub stindardul sovietelor şi care a dus la moartea a peste 1,5 mil. de oameni (Marples 2014). Această perioadă de foamete a precedat crearea URSS (30 dec. 1922), dar şi o altă foamete, cea din 1922-23 (cu peste 7 mil. de victime), provocată de politica de colectivizare a agriculturii impusă de Stalin bazată pe amenajarea de colhozuri şi sovhozuri, ca un instrument de distrugere a oricărei forme de rezistenţă a populaţiei rurale împotriva noii puteri po-litice (Besançon 2017). Teroarea înfometării a fost astfel folosită ca mijloc de intimi-dare şi supunere, de obţinere a unui control total asupra societăţii (Conquest 1991).

Scenariul înfometării planificate a atins punctul culminant în perioada 1932-33 în Ucraina (Holodomor)⁴, foamete considerată a fi una dintre cele mai mari catastrofe umanitare din istoria contemporană a Ucrainei (între 3,3 şi 5 mil. de victime). Scopul acestui genocid (Bilinsky 1999) a fost distrugerea sentimentului naţional al ucrainenilor prin înfometare, asociată cu deportări în Siberia. Renaşterea culturii naţionale ucrai-nene cunoscuse un puternic reviriment pe fondul politicii de promovare a naţiona-lismelor titulare ale noilor republici sovietice, ca parte a unei politici mai ample a autorităţilor de câştigare a simpatiei populaţiei faţă de noul stat sovietic. După numai un deceniu, însă, acest proces devenise alarmant pentru regimul de la Moscova, care se temea că ucrainenii vor deveni din ce în ce mai loiali propriei identităţi naţionale decât ideologiei comuniste de tip sovietic (Petculescu, Dumitrescu; Kulciţki 2025).

Odată cu reluarea ocupaţiei sovietice în Basarabia pe fondul ofensivei Armatei Roşii de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (sep. 1944), autorităţile sta-liniste au dus o politică de constrângere a populaţiei prin înfometare şi deportări organizate, să accepte o cât mai rapidă sovietizare, concomitent cu distrugerea iden-tităţii naţionale româneşti (Pasat 2012). Aceasta a culminat cu foametea organizată în 1946-47 pe fondul distrugerilor provocate de Război şi a secetei prelungite, care au favorizat penuria de alimente, în urma căreia au murit circa 3 mil. de oameni, ceea ce reprezenta aproape 10% din populaţia de atunci a Basarabiei. Grupul-ţintă al acestei politici au fost ţăranii, principalii promotori ai valorilor tradiţionale româneşti, în marea lor majoritate având o atitudine conservatoare şi ostilă faţă de colectivizarea agriculturii şi faţă de regimul sovietic în general (Ţăranu; Ursu 2017). Produsele salvate atunci de pe câmpurile arse de soare erau confiscate şi redistribuite cu precădere către oraşele din estul Ucrainei, care produceau tehnică militară. Documentele din 1946, recent desecretizate, arată că în sate se înregistrau mii de morţi din cauza foametei, zonele cel mai puternic afectate fiind cele din sudul Basarabiei, unde s-au înregistrat şi cazuri de canibalism (Moraru; Bălinişteanu 2013). Politica înfometării planificate a fost corelată cu cea a asasinatelor prin deportări forţate pentru schimbarea structurii etnice. În acest sens, Watts (2011) estimează că între anii 1940-41 şi 1944-52 au fost deportaţi din Basarabia în Uniunea Sovietică (în special în Siberia) peste un milion de români basarabeni, astfel: 300-500.000 între 1940-41; 200.000 în 1946-47; 41.000 pe 6-7 iulie 1949, urmaţi de 250.000 între 1950-52.

Foametea din 1946-47 s-a manifestat cu o mare intensitate şi în Moldova de la vest de Prut, rămasă între hotarele României, având în general aceleaşi cauze: seceta, peste care s-au suprapus distrugerile provocate de operaţiunile militare din război, precum şi ocupaţia sovietică şi jaful sistematic al acesteia în condiţiile Armistiţiului, care prevedea livrări de alimente şi resurse naturale către URSS ca despăgubiri de război. La acestea s-a adăugat deficitul de forţă de muncă în agricultură din perioada 1944-46, ca urmare a populaţiei decedate sau rănite în război, a prizonierilor din lagărele de muncă sovietice sau a celor plecaţi în refugiu în sudul şi sud-vestul ţării, lipsa utilajelor şi animalelor pentru muncile agricole, dar şi dezinteresul guvernului condus de Petru Groza pentru zonele de est ale ţării, aflate sub ocupaţie sovietică (Pumnea, Petrişor 2016).

În China, instaurarea republicii populare condusă de Mao Zedong (1949), în urma celui de-al Doilea Război Mondial şi a luptelor interne dintre comunişti şi naţio–nalişti, a deschis calea unor profunde reforme economico-sociale („Marele Salt Înainte”), care au determinat circa 45 mil. de decese între 1958 şi 1961, în cea mai mare parte din cauza foametei (Busky 2002).

Instaurarea comunismului în Indochina, cu sprijin militar şi ideologic chinez, a avut ca efect genocidul din Cambodgia (1975-79), în cadrul căruia au fost executaţi sau ucişi prin înfometare circa 1,7 mil. de persoane (25% din populaţia ţării); războiul din Vietnam (1955-75), precum şi conflictele civile din Laos şi Cambodgia.

Genocidul cambodgian, considerat ca fiind unul dintre cele mai cumplite atro-cităţi din istoria Indochinei, s-a bazat pe eforturile regimului comunist extremist al khmerilor roşii de a naţionaliza şi centraliza într-un timp foarte scurt şi prin orice mijloace societatea cambodgiană compusă majoritar din ţărani cultivatori agricoli, con-form cu modelele agricole din China şi Uniunea Sovietică (Pârlog 2013, Lăcătuş 2023).

Războiul din Vietnam, un veritabil război mondial la microscară, soldat cu aproape 900.000 de morţi şi peste 1 mil. de răniţi, a fost una dintre cele mai importante reflectări la scară regională a Războiului Rece, opunând pe de o parte forţe comuniste din întreaga Indochină cu sprijin militar sovietic, chinez şi nord-coreean, iar pe de altă parte forţe anticomuniste de asemenea din întreaga Indochină, beneficiind de sprijin militar american, dar şi australian şi neozeelandez. Impactul la scară regională s-a manifestat prin „exportul” acestui conflict atât în Laos (1959-75), cât şi în Cambodgia (1970-75), reflectat prin războaie civile între grupări paramilitare comuniste şi cele loiale monarhiilor. În acest context, pe lângă pierderile umane şi materiale, aceste conflicte au avut un impact devastator şi asupra sistemelor agricole locale, dată fiind economia tradiţională, predominant agricolă din aceste state.

Situaţii similare au caracterizat şi continentul african, unde Războiul Rece s-a manifestat prin conflicte locale (în Angola, Mozambic, Guineea Bissau, Etiopia, Somalia, Camerun, Zimbabwe etc.) între forţe paramilitare de orientare comunistă sprijinite de Uniunea Sovietică, China şi Cuba şi forţe anticomuniste sprijinite de Statele Unite şi, în unele situaţii, de fostele puteri coloniale, ce au fost continuate în multe situaţii cu războaie interetnice, cu impact devastator asupra economiilor locale, contribuind la distrugerea infrastructurilor locale şi la fragilizarea securităţii agro-alimentare. Astfel, conform platformei statistice Statista.com, cele mai active conflicte la începutul anului 2025 erau cele din Ucraina şi din fâşia Gaza (unde circa 87% din populaţia palesti-niană era expusă conflictului), urmate de războaiele civile din Sudan şi Siria, precum şi de insurgenţele din Africa subsahariană (din Mali, Niger şi Burkina Faso). Situaţii tensionate se înregistrau de asemenea în America Latină (Mexic, Brazilia, Columbia), dar şi în ţări africane (Camerun, Somalia, Etiopia, Kenya) sau din sudul Asiei (Myanmar, Pakistan, Bangladesh), acestea fiind strâns corelate cu vulnerabilitatea agro-alimentară. În Sudan de exemplu, peste 25 milioane de oameni (jumătate din popu-laţia ţării) se confruntă cu foamete (IPC Faza 5, conform ONU⁵) (World Bank Group 2025).

Din acest punct de vedere, situaţiile cele mai critice privind securitatea alimentară se înregistrează în state afectate de lungi perioade de conflicte din Africa (Somalia, Niger, Etiopia, Eritreea, RD. Congo, Sudanul de Sud, Ciad, Sierra Leone, Burkina Faso) şi Asia (Afganistan, Siria, Yemen) (Tab. 1).

Tabelul 1. Ponderea populaţiei afectate de foamete (% din totalul populaţiei statului, 2021)

Sursa: Venditti (2021),
https://www.visualcapitalist.com/interactive-map-tracking-global-hunger-and-food-insecurity/

La acestea se adaugă state caracterizate prin creşteri demografice explozive pe seama sporului natural, din aceleaşi continente: Africa (Nigeria, Etiopia, Kenya, Tan-zania, Uganda, Lesotho), Asia (Pakistan, Bangladesh, Filipine, Iran) sau America Latină (Brazilia, Mexic) sau state cu regimuri politice totalitariste (Coreea de Nord) (Tab. 2).

Tabelul 2. Număr de populaţie afectată de insecuritate alimentară severă (mil. pers., 2024)

Sursa: Oğuz (2024), https://www.visualcapitalist.com/sp/mapped-food-insecurity-by-country/

HAZARDE NATURALE ŞI POLITICI CE DETERMINĂ FRAGILIZAREA ECOSISTEMELOR NATURALE

Securitatea alimentară este condiţionată şi de politicile de dezvoltare locală şi regională, ce influenţează viabilitatea unor ecosisteme naturale. Marile dezastre naturale, fie că sunt inundaţii sau secete, au deopotrivă cauze climatice, cât şi cauze antropice. Agricultura extensivă, arăturile în lungul pantelor favorizează procesele de eroziune şi degradare a solurilor; nu întâmplător în zonele de veche tradiţie agricolă, caracterizate prin mari presiuni demografice încă din antichitate, ecosistemele agrare sunt cel mai intens degradate (Marea Câmpie Chineză, Podişul Deccan, Delta Gange – Brahmaputra, Delta Nilului etc).

Modul de gestionare a resurselor naturale este o variabilă condiţionată pe de o parte de factorii naturali (regimul climatic, regimul hidrologic, relief, grad de împă-durire etc.), iar pe de altă parte de cei economico-sociali (nivelul de dezvoltare eco-nomică a comunităţilor locale, nivelul veniturilor şi gradul de înzestrare tehnologică, tipul de agricultură practicat etc.). Astfel, economiile tradiţionale, bazate pe agricultură extensivă şi pe creşterea animalelor sunt mult mai dependente de factorii climatici, dar şi de politicile cu impact asupra ecosistemelor naturale.

Independenţa statelor din Africa subsahariană, incluse până la mijlocul secolului trecut (1958-60) în fosta Africă Occidentală Franceză, a făcut ca nişte frontiere trasate în linie dreaptă, arbitrar în raport de configuraţia grupurilor etnice locale, doar ca limite de unităţi administrative, să capete o importanţă majoră, devenind frontiere de state şi influenţând migraţiile sezoniere ale crescătorilor de animale din Sahel. Migra-ţiile pastorale au fost oprite de graniţele unor state, adesea aflate în conflicte, sau de conflicte interne între diferite fracţiuni etnice sau politice rivale. Turmele de animale au fost în cele mai multe cazuri blocate pe loc şi decimate în condiţiile deficitelor hidrice specifice anotimpului secetos din climatul semiarid (Petrescu 1993). Astfel se explică crizele alimentare, ce au afectat aceste state în anii ʼ60-ʼ70 ai secolului trecut.

Pe de altă parte, comportamentul demografic din majoritatea ţărilor africane, ce a stat la baza creşterii rapide a populaţiei, a influenţat radical tehnicile agricole tradiţionale. Astfel, majoritatea statelor din Africa subsahariană şi ecuatorială se caracterizează prin populaţii tinere, având între 4,0 şi 6,75 copii / femeie fertilă (între 15 şi 50 de ani) (Tab. 3).

Tabelul 3. Număr de copii / femeie (15-50 ani) în Africa (2020)

Sursa: Our World in Data (2020),
https://www.reddit.com/r/MapPorn/comments/qgscck/average_number_of_children_born_to_an_african/?rdt=57016

Aceste state se caracterizează prin agricultură bazată pe tehnici tradiţionale de tip curătură, care nu mai pot fi practicate din cauza presiunii demografice în condiţiile unor soluri fragile din categoria lateritelor (Lacoste 2003). Ca urmare a succesiunii ploilor şi evaporării, aceste soluri se acoperă cu o crustă („cuirasă”) groasă de câţiva centimetri, devenind în acelaşi timp sărace şi fragile şi constituind un grav handicap natural pentru practicarea agriculturii. Dacă la aceste procese naturale se adaugă şi presiunea antropică determinată de creşterea demografică, productivitatea acestor soluri devine critică, cu consecinţe catastrofale asupra securităţii alimentare a comu-nităţilor locale din aceste regiuni, explicând astfel prevalenţa subnutriţiei (Molotoks et al. 2020) (Tab. 1, 2).

În Turkestanul ex-sovietic, lacul Aral reprezenta una dintre cele mai mari resurse de apă dulce din regiune şi chiar la nivel global, ce avea în anii 1980 o suprafaţă de peste 66.000 km² şi o adâncime maximă de circa 68 m (Fig. 2).

Caracterul său endoreic, alimentat de gheţarii din Pamir şi Tian-Shan prin fluviile Amudaria şi Sârdaria, ca şi multitudinea sa de insule îi conferea particularităţile unui ecosistem unic, care asigura resurse de apă dulce, dar şi resurse piscicole şi locuri de muncă comunităţilor locale.

Extinderea planificată a culturilor de bumbac din perioada sovietică a necesitat cantităţi uriaşe de apă pentru irigaţii în condiţiile unui climat deşertic şi semideşertic din Kara-Kum şi Kizil-Kum, ceea ce a condus la scăderea drastică a debitului la vărsarea celor două fluvii şi implicit a aportului de apă din lacul Aral. Subalimentat şi supus unui intens proces de evaporaţie, nivelul apei din lac a scăzut constant (Fig. 2), ceea ce a avut consecinţe dezastruoase atât asupra faunei acvatice, cât şi asupra comunităţilor umane riverane. În aceste condiţii, pescuitul comercial din Aral a dispărut, iar cei peste 10.000 de pescari din portul Muynak şi cei 900 de lucrători de la fabrica de conserve din acea localitate au fost nevoiţi să plece în căutarea altor surse de venituri (Petrescu 1993). Retragerea apelor a accentuat fenomenele de aridizare şi salinizare, contribuind la creşterea alarmată pe o vastă suprafaţă⁷, a incidenţei unor afecţiuni pulmonare, respiratorii şi oftalmologice, dar şi a mortalităţii infantile.

Figura 2. Restrângerea oglindei de apă a Lacului Aral (1960-2009)

Sursa: https://www.reddit.com/r/MapPorn/comments/2vb5c1/the_aral_sea_coastline_from_1960_to_2009_1601x1297/?rdt=56786

Iată cum politici de dezvoltare economico-socială, aplicate în mod necorespun–zător, în dezacord cu particularităţile ecologice ale unor ecosisteme naturale, pot genera dezechilibre majore cu consecinţe grave asupra securităţii alimentare şi a calităţii vieţii unor comunităţi umane, în general. Evident, situaţia lacului Aral nu este singulară. În România, introducerea forţată, din raţiuni de politică economică, în circuitul agricol a unor suprafeţe mlăştinoase din lunca şi delta Dunării (mai ales din perimetrul bălţilor Ialomiţei şi Brăilei sau al grindului Letea) a atras degradarea ecosistemelor naturale şi diminuarea productivităţii piscicole.

Similar, utilizarea neraţională a unor resurse de apă a generat perturbări majore, în unele situaţii cu consecinţe transfrontaliere. Este cazul disputelor pentru controlul asupra platoului Golan, un veritabil castel de ape în regiunea aridă a Galileii, între Israel, Siria şi Liban, sau al rivalităţilor, ce decurg din marile proiecte hidrotehnice. Astfel, partajarea resurselor de apă ale celor două mari fluvii ale Mesopotamiei (Eufrat şi Tigru), ce izvorăsc din munţii Anatoliei şi se varsă în Golful Persic prin estuarul comun Chatt el Arab, este condiţionată de construcţia de către Turcia a unui întreg sistem de baraje pe cursul superior al Eufratului şi afluenţilor săi. Retenţia apelor de către aceste baraje pentru irigarea câmpiilor aluvionare din sudul munţilor Taurus are ca efect diminuarea considerabilă a debitelor, care ajung în marile zone agricole şi urbane ale Siriei şi mai ales ale Irakului. La rândul lor, Siria şi Irakul rivalizează direct pentru partajarea resurselor de apă ale Eufratului, deoarece construcţia marelui baraj de la Tabqa, pentru extinderea suprafeţelor irigate în Siria reduce proporţional resursele de apă, care ajung în Irak (Lacoste 2003). Este şi motivul pentru care con-trolul asupra acestui baraj şi a bazei militare americane din proximitate a constituit un important episod în ofensiva Forţelor Democratice Siriene sprijinite de SUA, asupra islamiştilor partizani ai Statului Islamic al Siriei şi Levantului⁸, din cadrul războiului civil din Siria, care a distrus infrastructura acestei ţări, transformând-o într-una dintre cele mai afectate de malnutriţie (Fig. 3) şi mai vulnerabile la insecuritate alimentară severă.

Similar, pe continentul african, retenţia apelor Nilului în bazinul său mijlociu şi superior prin construcţia unor amenajări în Sudan şi Etiopia, pentru a extinde terenurile irigate şi a face faţă creşterii demografice, a redus proporţional debitul de la vărsare şi implicit cantitatea de apă, de care beneficiază barajul de la Assuan din Egipt, alimentând tensiunile dintre aceste ţări. Conflictul dintre Etiopia şi Eritreea şi cel care a condus la secesiunea Sudanului de Sud de nordul islamist au contribuit la stagnarea proiectelor de amenajări hidrotehnice din bazinul superior al Nilului şi la accentuarea insecurităţii alimentare din aceste state, care au printre cele mari ridicate rate de prevalenţă a malnutriţiei şi insecurităţii alimentare severe din lume, în condiţiile creşterii demografice rapide şi accentuării frecvenţei perioadelor secetoase (Fig. 3, 4 şi 5).

SITUAŢIA ACTUALĂ A SECURITĂŢII ALIMENTARE.
DEZECHILIBRE REGIONALE ŞI REGIUNI CRITICE

Africa se confruntă cu o criză alimentară de proporţii fără precedent, alimentată de hazardele climatice şi de stările conflictuale. Astfel, 9 dintre primele 12 state cu cele mai mari ponderi de populaţie afectată de foamete (Tab. 1) (Venditti 2021) se află pe continentul african. Prognozele arată că milioane de oameni vor fi expuşi riscului de a se agrava foametea în viitorul apropiat din cauza efectelor la scară globală ale războiului din Ucraina, a variabilităţii şi extremelor climatice, a încetinirilor şi recesiunii economice, precum şi a efectelor secundare ale pandemiei de Covid-19 asupra celor mai vulnerabili (FAO, AUC, ECA, WFP 2023). Africa se caracterizează, în acest context, prin cele mai ridicate rate de malnutriţie şi insecuritate alimentară severă. Circa 282 de mil. pers. din Africa (aproximativ 20% din populaţia totală a continen-tului) au fost subnutriţi în 2022, ceea ce însemna o creştere de 57 de mil. pers. faţă de începutul pandemiei de Covid-19. Aproximativ 868 mil. de oameni se confruntau cu insecuritate alimentară şi mai mult de o treime dintre aceştia (342 mil. pers.) se confruntau cu insecuritate alimentară severă (Idem).

Prevalenţa malnutriţiei (calculată ca pondere a populaţiei malnutrite din total populaţie stat) (Fig. 3) indică două areale critice corelate direct cu gradul de sărăcie, conflictele şi cu indicatorii de creştere demografică: Africa şi Asia de Sud.

 Figura 3. Prevalenţa malnutriţiei (% din populaţia totală, 2021-23)

Sursa datelor: FAO, IFAD, UNICEF, WFP, WHO (2024-b) https://openknowledge.fao.org/server/api/core/bitstreams/d5be2ffc-f191-411c-9fee-bb737411576d/content

Pe ansamblul continentului african, media populaţiei malnutrite a înregistrat o evoluţie constantă în intervalul 2004/06 – 2021/23 situându-se la 19,9% din totalul populaţiei, cu diferenţieri majore de la o regiune la alta (Tab. 4).

Tabelul 4. Populaţia malnutrită în Africa. Diferenţieri regionale (2004/06 – 2021/23)

Sursa: FAO, IFAD, UNICEF, WFP, WHO (2024-b)

Africa de Est şi Africa Centrală constituie regiunile critice, deşi ambele se carac-terizează printr-un trend descendent în ultimii ani. Cu toate acestea, state afectate de conflicte endemice, de lungă durată, cum sunt Somalia sau RD. Congo se înscriu cu cele mai ridicate ponderi ale populaţiei malnutrite de pe continent, alături de Mada-gascar (39,7%), Zimbabwe (38,1%), Zambia (35,4%), Ciad (35,1%), Kenya (34,5%), Rwanda (31,4%) etc.

Somalia şi RD. Congo, ca de altfel multe alte state africane, se caracterizează prin societăţi autarhice de tip tribal, puternic ancorate în tradiţii, tendinţe secesio-niste şi schimbări frecvente ale conducerii politice în condiţiile lipsei de control a autorităţii centrale la nivelul întregului teritoriu al statului (state „eşuate”). Cu toate acestea, în Somalia ponderea populaţiei afectată de malnutriţie a scăzut (de la 70% la 51,3%), în vreme ce în RD. Congo, tendinţa a fost inversă (31,7% respectiv 37,0%)⁹, pe măsura recrudescenţei stărilor conflictuale din estul ţării. Rata mare de creştere demografică (Tab. 3), asociată cu declinul economic pe fondul agriculturii de sub-zistenţă puternic afectată de frecvenţa perioadelor de secetă constituie principalii factori de risc, ce determină incidenţa mare a malnutriţiei şi foametei.

Prin contrast, creşterea ponderii populaţiei malnutrite s-a înregistrat în Africa de Vest şi în Africa de Sud, regiuni care se înscriu cu ponderi pe ansamblul continentului mai reduse (15,0 respectiv 9,4% din totalul populaţiei), dar cu externalităţi pozitive în state afectate de conflicte de pe coasta africană de vest (Liberia, Guineea Bissau) sau în state deşertice din Africa australă, puternic afectate de secetă (Botswana, Namibia). În acest context regional, este de menţionat situaţia Nigeriei, cel mai populat stat african¹⁰, cu o intensă presiune antropică asupra unor ecosisteme deltaice fragile (în Delta Nigerului), care aproape a înregistrat o triplare a incidenţei malnutriţiei, de la 7,0% în perioada 2004-06, la 18,0% 17 ani mai târziu.

Subcontinentul indian, incluzând în nord-est şi Afganistan-ul, reprezintă cel de-al doilea areal critic la nivel mondial în privinţa incidenţei malnutriţiei, cu o medie de 14,2% din populaţia totală şi cu abateri pozitive în Afganistan (30,4%) şi Pakistan (20,7%). Conflictul prelungit din Afganistan, determinat de poziţia tampon a acestui stat între fosta Indie britanică, vechea Persie şi spaţiul ex-sovietic, degradarea / inexistenţa infrastructurii din această ţară pe fondul unei economii tradiţionale de subzistenţă, al fragmentării etnice şi al reliefului accidentat, stă la originea situaţiei agro-alimentare precare din această ţară. La rândul său, Pakistanul se confruntă cu o creştere demografică rapidă (30%₀ spor natural), în condiţiile unei intense presiuni demografice¹¹ asupra unor ecosisteme agricole fragile de pe cursul mijlociu şi inferior al Indus-ului. Partajarea resurselor de apă ale acestui fluviu, ca suport al agriculturii irigate, s-a înscris de-a lungul timpului printre principalele cauze ale tensiunilor indo-pakistaneze.

Pe ansamblul continentului asiatic, prevalenţa malnutriţiei a scăzut de la 13,6% la 8,2% în intervalul analizat, excepţie de la acest trend făcând doar Asia de Vest, unde războaiele civile din Siria şi Yemen au determinat creşteri în aceste ţări de la 6,2% la 34,0%, respectiv de la 25,5% la 39,5%. Scăderile cele mai accentuate au fost Asia Centrală (de la 13,8% la 3,1% pe ansamblul regiunii), respectiv în Asia de Est (de la 7,0% la sub 2,5%) (FAO, UNICEF, WFP 2023).

În America Latină şi Caraibe s-a înregistrat o scădere pe ansamblu de la 8,9% la 6,6%, evidenţiindu-se situaţia statului Haiti (50,4% din populaţie afectată de mal-nutriţie), stat afectat de hazarde naturale în condiţiile unei economii precare bazate pe agricultură de subzistenţă şi a unei guvernări autoritare, acesta fiind urmat de Bolivia şi Honduras (Fig. 3).

America Latină şi Caraibe au înregistrat o scădere a foametei şi a insecurităţii alimentare timp de doi ani, determinată de programele de protecţie socială şi de redre-sarea post-Covid. Cu toate acestea, disparităţile persistă, în special în rândul femeilor, al populaţiei rurale şi al grupurilor vulnerabile. Este puţin probabil ca regiunea să atingă majoritatea ţintelor de nutriţie, iar alimentaţia sănătoasă rămâne costisitoare. Varia–bilitatea climei este în creştere în regiune, afectând securitatea alimentară prin dispo–nibilitate, acces, utilizare şi stabilitate. Impactul asupra climei reduce productivitatea agricolă, perturbă lanţurile de aprovizionare cu alimente şi creşte preţurile alimentelor, alimentând cauzele malnutriţiei şi înrăutăţind securitatea alimentară (FAO, IFAD, PAHO, UNICEF, WFP 2025).

Prevalenţa insecuritatăţii alimentare severe (Fig. 4) se află în corelaţie directă cu cea a malnutriţiei, continentul african ieşind din nou în evidenţă prin cele mai ridicate ponderi de populaţie afectată.

 Figura 4. Prevalenţa insecurităţii alimentare severe (% din populaţia totală, 2021-23)

Sursa datelor: FAO, IFAD, UNICEF, WFP, WHO (2024-b) https://openknowledge.fao.org/server/api/core/bitstreams/d5be2ffc-f191-411c-9fee-bb737411576d/content

La nivelul Africii, populaţia afectată de insecuritate alimentară severă a crescut în intervalul cuprins între anii 2014-16 şi 2021-23 cu 4,4%, de la 17,2% la 21,6%, acest trend evolutiv caracterizând toate cele cinci regiuni analizate (Tab. 5).

Creşterea frecvenţei hazardelor climatice, a perioadelor secetoase din regiunile aride ale Sahelului, asociată cu creşterea demografică şi cu presiunea asupra unor ecosisteme naturale fragile în condiţiile unei agriculturi de subzistenţă şi a unei în-zestrări tehnologice precare au perturbat aplicarea tehnicilor agricole tradiţionale, accentuând fenomenele de malnutriţie şi foamete. La acestea s-au adăugat efectele conflictelor armate datorate luptelor pentru controlul resurselor şi instrumentalizării politice a structurii etnice eterogene, ce caracterizează majoritatea statelor africane. Pe acest fond, creşterea gradului de insecuritate alimentară a caracterizat toate cele cinci macroregiuni analizate. Externalităţile pozitive, ce caracterizează statele cu cele mai ridicate ponderi de populaţie afectată de insecuritate alimentară, caracterizează deopotrivă state eterogene etnic, în care efectele hazardelor naturale sunt maximizate pe fondul infrastructurii deficitare sau distruse de conflicte (RD. Congo, Sudanul de Sud, R. Centrafricană, Somalia, Etiopia, Eritreea, Niger, Ciad etc.) (Tab. 5, 6).

Tabelul 5.
Insecuritatea alimentară severă în Africa. Diferenţieri regionale (2014/16-2021/23)

Ld. – Lipsă date.

Sursa: FAO, IFAD, UNICEF, WFP, WHO (2024-b)

Tabelul 6.
Statele africane cu cele mai mari populaţii afectate de insecuritate alimentară severă

Surse:
Top Ten African Countries with the Highest Level of Food Insecurity, The Global Report on Food Crises 2024,
https://360mozambique.com/world/africa/top-ten-african-countries-with-the-highest-level-of-food-insecurity/, 6.09.2024,
African Countries with the Largest Population Facing Food Insecurity, Africa Center for Strategic Studies,
https://africacenter.org/spotlight/unresolved-conflicts-continue-to-drive-africas-food-crisis/, 16.10.2023

În aceste state sunt cele mai multe regiuni predispuse la foamete şi la insecu-ritate alimentară severă, care necesită măsuri urgente de asistenţă umanitară din partea comunităţii internaţionale (Fig. 5).

 Figura 5. Insecuritatea alimentară în Africa

Surse: Acute Food Insecurity and Conflict in Africa & African Countries with more than five percent of population facing acute food insecurity, FAO/WFP, Africa Center for Strategic Studies,
https://africacenter.org/spotlight/acute-food-insecurity-conflict-africa/;
https://x.com/AfricaACSS/status/1849542925480493060

În acest context, inegalităţile sociale şi de gen sunt, de asemenea, în creştere, femeile fiind printre cele mai afectate. Sunt frecvente şi situaţiile, în care acestea au fundamente culturale, bazate pe tradiţiile sociale ancestrale ale anumitor comunităţi etnice, însă precaritatea economică pe fondul efectelor hazardelor naturale şi ale conflictelor armate tinde să amplifice aceste inechităţi. Astfel, în pofida eforturilor depuse în mai multe ţări, continentul african nu este pe cale să atingă obiectivele ONU de securitate alimentară şi nutriţie pentru 2030 de a pune capăt foametei şi malnu-triţiei, arată cele mai recente estimări (FAO, AUC, ECA, WFP 2023; Global Report on Food Crisis 2024).

Europa, America de Nord şi spaţiul indo-australian se caracterizează prin cele mai ridicate rate de securitate alimentară. Conform datelor statistice (FAO, IFAD, UNICEF, WFP, WHO 2024-b), progrese substanţiale în acest sens au fost făcute în ultimii ani de statele din Turkestanul ex-sovietic, de cele din Caucazul de sud (în pofida unor regimuri politice autoritare, frecvent acuzate de corupţie şi de încălcări ale drepturilor şi libertăţilor individuale)¹², precum şi de statele din Asia de sud-est.

La polul opus, se menţin cu nivele ridicate de insecuritate alimentară state afectate de conflicte endemice precum Afganistan (30,6% din populaţia ţării) sau de crize economice şi tensiuni sociale interne, cum sunt unele state din America Latină (Venezuela, Peru, Honduras, Guatemala, Argentina, Ecuador) sau din Oceania (Papua-Noua Guinee, Ins. Solomon etc.) (Fig. 4). Se adaugă la acestea statele din Subconti-nentul indian, caracterizate printr-o puternică presiune demografică asupra unor ecosisteme naturale fragile, fie pe fondul unei vechi şi intense utilizări agricole, fie datorită poluării ca urmare a activităţilor antropice în medii deltaice (în deltele Gange–Brahmaputra¹³ şi Indus).

CONCLUZII

Acest articol contribuie la extinderea literaturii româneşti cu privire la relaţia dintre geopolitică, geografie şi securitate alimentară, un subiect larg dezbătut în lite-ratura ştiinţifică internaţională, pe fondul adâncirii discrepanţelor economice dintre un „Nord” din ce în ce mai bogat şi un „Sud” din ce în ce mai sărac. Creşterea gradului de insecuritate mondială pe fondul războiului din Ucraina şi a celui din Gaza are con-secinţe majore asupra comerţului mondial cu produse agro-alimentare, contribuind la creşterea gradului de insecuritate alimentară mai ales în regiunile tradiţional vulne-rabile în acest sens.

Insecuritatea alimentară are trei categorii majore de cauze: naturale (hazardele naturale, ce diminuează productivitatea ecosistemelor agricole), economico-sociale (pauperizarea unor comunităţi pe fondul creşterii demografice, al accesului deficitar la resurse şi al practicării unor tehnici agricole tradiţionale, devenite ineficiente ca urmare a presiunii demografice şi a scăderii fertilităţii solurilor) şi geopolitice (con-flictele militare pentru controlul unor resurse, instrumentalizate adesea prin lupte între grupări etnice paramilitare, cu sprijin extern). Maximizarea gradului de insecuritate alimentară, cu formele sale cele mai dramatice (foamete, malnutriţie) are loc acolo unde cele trei categorii de cauze se suprapun.

Statele şi teritoriile implicate în conflicte endemice sau mai recente din Africa (Somalia, RD. Congo, Etiopia, Eritreea, Sudanul de Sud) sau din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu (Afganistan, Siria, Gaza) au şi cel mai redus grad de rezilienţă la securitatea alimentară, fiind predispuse la foamete şi malnutriţie. Conflictele pentru controlul unor resurse, sunt, în mare parte a lor, pentru creşterea gradului de securitate alimentară, prin intermediul resurselor de apă, de terenuri agricole sau de unele minerale necesare dezvoltării tehnologiilor.

Presiunea demografică asupra ecosistemelor naturale prin poluare excesivă este un alt factor important, ce influenţează componenta economico-socială a secu-rităţii alimentare. Poluarea are ca efect diminuarea productivităţii naturale a unor ecosisteme, fie că este vorba de ecosisteme deltaice, fragile (cum este cazul deltelor Gange-Brahmaputra, Indus, Niger, Nil, Huang-He) sau de ecosisteme agricole degradate prin suprautilizare (în marile regiuni agricole din China sau India).

Schimbările climatice au, de asemenea, un impact major în diminuarea unor resurse agro-alimentare. Intensificarea frecvenţei perioadelor de secetă în zonele aride din Sahel, pe fondul unor economii tradiţionale de subzistenţă, creşterea inci-denţei hazardelor naturale în sudul Europei (secete, incendii de pădure, inundaţii), în sudul Asiei (determinate de ploile musonice) sau America de Nord şi Caraibe (incendii, tornade, cicloni tropicali), toate au ca efect calamitarea unor întinse supra–feţe agricole, diminuarea productivităţii acestora şi creşterea gradului de insecuritate alimentară a comunităţilor afectate.

La acestea se adaugă fluctuaţiile financiare, sensibile atât cu factorii geopolitici, cât şi la cei naturali, care diminuează sau stimulează accesul la resursele agroali-mentare prin fluctuaţiile de preţ la produse.

Prin urmare, într-o lume din ce în ce mai globalizată, securitatea alimentară este rezultatul unui cumul de factori, iar orice perturbări la scară regională sau locală produc dezechilibre în lanţ cu impact devastator la nivelul celor mai defavorizate comunităţi.

Bibliografie

1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” (1998), DEX. Dicţionarul explicativ al Limbii Române, Univers Enciclopedic, Bucureşti.

2. Asian Development Bank (2013), Food Security in Asia and the Pacific, Lin Institute for Global Issues, Mandalong City / Metro Manila.

3. Bălinişteanu O. (2013), „Foametea organizată”, un macabru scenariu a lui Stalin în Basarabia,
   https://doxologia.ro/foametea-organizata-un-macabru-scenariu-al-lui-stalin-basarabia

4. Besançon A. (2017), Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „Soah-ului”, Humanitas, Bucureşti.

5. Bilinsky Y. (1999), Was the Ukrainian Famine of 1932-1933 Genocide?, Journal of Genocide Research, 1, 2. https://web.archive.org/web/20080515205213/http://www.faminegenocide.com/resources/bilinsky.html

6. Busky D-F. (2002), Communism in History and Theory, I, Asia, Africa and the Americas, Praeger.

7. Conquest R. (1991), Stalin: Breaker of Nations, Penguin Random House.

8. Dumitrescu I-C., Foametea cumplită din RSS Moldovenească, în anul 1947,
   https://historia.ro/sectiune/general/foametea-cumplita-din-rss-moldoveneasca-in-anul-2421437.html

9. FAO, IFAD, UNICEF, WFP, WHO (2024-a), The State of Food Security and Nutrition in the World 2024 – Financing to end hunger, food insecurity and malnutrition in all its forms, Organizaţia ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură, Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii, Fondul Internaţional ONU pentru Copii, Programul Mondial ONU pentru Alimentaţie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Roma. https://doi.org/10.4060/cd1254en

10. FAO, IFAD, UNICEF, WFP, WHO (2024-b), In Brief to The State of Food Security and Nutrition in the World 2024 – Financing to end hunger, food insecurity and malnutrition in all its forms, Orga-nizaţia ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură, Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii, Fondul Internaţional ONU pentru Copii, Programul Mondial ONU pentru Alimentaţie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Roma.
    https://doi.org/10.4060/cd3877en

11. FAO, IFAD, PAHO, UNICEF, WFP (2025), Latin America and the Carribean Regional Overview of Food Security and Nutrition 2024 – Building resilience to climate variability and extremes for food security and nutrition, Organizaţia ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură, Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii, Organizaţia Panamericană a Sănătăţii, Fondul Internaţional ONU pentru Copii, Programul Mondial ONU pentru Alimentaţie, Santiago.
    https://doi.org/10.4060/cd3877en

12. FAO, AUC, ECA, WFP (2023), Africa – Regional Overview of Food Security and Nutrition 2023: Statistics and trends, Organizaţia ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură, Comisia Uniunii Africane a Programului ONU pentru Dezvoltare, Comisia Economică ONU pentru Africa, Programul Mondial ONU pentru Alimentaţie, Accra, FAO.
    https://doi.org/10.4060/cc8743en

13. FAO, UNICEF, WFP (2023), Asia and the Pacific Regional Overview of Food Security and Nutrition, Urban Food Security and Nutrition, 2022, Organizaţia ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură, Fondul Internaţional ONU pentru Copii, Programul Mondial ONU pentru Alimentaţie, Bangkok.
    https://doi.org/10.4060/cc3990en

14. Kulciţki S. (2025), „De ce urmărea să ne distrugă”. Stalin şi Hodolomorul din Ucraina, Ecouri ucrainene, 69, 20 feb.
    https://uur.ro/category/publicatii/ecouri-ucrainene/

15. Lacoste Y. (2003), Apa. Bătălia pentru viaţă, Enciclopedia Rao, Bucureşti.

16. Lăcătuş D. (2023), Crimele Khmerilor Roşii în Cambodgia (1975-1979),
    https://infocultural.eu/crimele-khmerilor-rosii-in-cambodgia-1975-1979/

17. Marples D-R. (2014), Rusia în secolul XX, Meteor Press, Bucureşti.

18. McLean L. (coord.) (2001), Oxford. Dicţionar de politică, Univers Enciclopedic, Bucureşti.

19. Molotoks A, Smith P., Dawson T-P. (2020), Impact of land use, population, and climate change on global food security, Food and Energy Security, 10, 3, https://doi.org/10.1002/fes3.261

20. Moraru Al., Canibalismul provocat de sovietici în Basarabia,
    https://historia.ro/sectiune/general/canibalismul-provocat-de-sovietici-in-basarabia-583470.html

21. Oğuz S. (2024), Mapped: Food Insecurity by Country, Visual Capitalist, Dec. 9.
    https://www.visualcapitalist.com/sp/mapped-food-insecurity-by-country/

22. Our World in Data (2020), Africa. Number of children per woman, @theworldmaps,
    https://www.reddit.com/r/MapPorn/comments/qgscck/average_number_of_children_born_ to_an_african/?rdt=57016

23. Pasat V. (2012), Foametea postbelică în RSS Moldovenească. Politica de stat în condiţiile catastrofei, Conferinţă internaţională – Anul 1812, Akademos, 2, 25.
    https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/6.Foametea%20postbelica%20in%20RSS%20Moldoveneasca%20Politica%20de%20stat%20in%20conditiile%20catastrofei.pdf

24. Pârlog N. (2013), În abisul terorii: genocidul lui Pol Pot,
    https://www.descopera.ro/cultura/11156830-in-abisul-terorii-genocidul-lui-pol-pot?uord=Ns5kJXHxgWf9/m%3DyWHkzhVVEMDPpSYIykj8gOIi4WnIjgGghOFCuJ22KnWBhMQDs-INGsmoORtXRPJoMoknwSEiuKHs1ilJEMA1p96NmvjY%3DOYexI-H5tGvqPZDnJHtluVEVNwf-

25. Petculescu N.-C., Dumitrescu I.-C., Foametea roşie şi revoluţia mondială,
    https://historia.ro/sectiune/general/foametea-rosie-si-revolutia-mondiala-573769.html

26. Petrescu I. (1993), Sahelul şi Aralul între vitregiile naturii şi nechibzuinţa oamenilor, în Terra. Catastrofe naturale (coord. I. Petrescu), Edit. Tehnică, Bucureşti.

27. Pumnea L., Petrişor C. (2016), (Re)amintiri: Oltenia pentru Moldova. Foametea din 1946-1947, Edit. Antheo, Craiova.

28. Pushpanathan S. (2023), Food Security in ASEAN: progress, challenges and future, Frontiers in Sustainable Food Systems, 7.
    https://doi.org/10.3389/fsufs.2023.1260619

29. Statista Research Department (2025), Conflicts worldwide 2025. Statistics & facts,
    https://www.statista.com/topics/13125/conflicts-worldwide-2025/, Mar. 21.

30. Ţăranu M.-S., Foametea organizată din anii 1946-1947 din Basarabia,
    https://www.memorialsighet.ro/foametea-organizata-din-anii-1946-1947-din-basarabia/

31. Ursu V. (2017), O istorie secretizată şi ocultă: foametea din 1946-47 din Basarabia,
    https://www.memorialsighet.ro/foametea-organizata-din-anii-1946-1947-din-basarabia/

32. Venditti B. (2021), Interactive Map: Tracking World Hunger and Food Insecurity, Visual Capitalist, Oct. 13.
    https://www.visualcapitalist.com/interactive-map-tracking-global-hunger-and-food-insecurity/

33. Watts L. (2011), Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, Edit. Rao, Bucureşti.

34. WFP (Programul Mondial ONU pentru Alimentaţie) / PAM (Programul Alimentar Mondial), Met Office Hadley Centre (2015), How climate changes world hunger. The new map presented at COP21, Climate Change Conference COP21, Paris,
    https://www.lifegate.com/wfp-food-insecurity-world-hunger-cop21, A. Barolini, Dec. 4.

35. World Bank Group (1996), What is Foof Security? How is the World Bank Responding to the Food Security Crisis?
    https://www.worldbank.org/en/topic/agriculture/brief/food-security-update/what-is-food-security#:~:text=Based%20on%20the%201996%20World,an%20active%20and%20healthy%20life.

36. World Bank Group (2025), Food Security Update, World Bank Solutions to Food Insecurity, The World Bank,
    https://www.worldbank.org/en/topic/agriculture/brief/food-security-update

37. (2024), 2024 Global Report on Food Crisis. Joint Analysis for better solutions, World Food Programme (WFP), Global Network Against Food Crisis, Food Security Information Network,
    https://www.fsinplatform.org/report/global-report-food-crises-2024/