Cristian-Viorel FERENT
Andreas GEORGESCU-SANDU
Ana-Maria SIMION
Abstract. This essay explores how hybrid warfare affects national identity, focusing on non-conventional tactics used to weaken a state’s internal cohesion and collective sense of belonging. Starting with definitions of hybrid warfare and national identity, the paper analyzes the mechanisms of propaganda, disinformation, and cultural manipulation deployed in sensitive geopolitical contexts. Case studies from Ukraine and the Republic of Moldova illustrate the impact of these strategies on identity formation, revealing both the risks and the potential for societal resilience. Finally, the paper proposes strategic directions for strengthening identity resilience through education, culture, information policy, and responsible leadership. The essay argues that, in the era of hybrid conflict, protecting national identity has become a key component of state security and symbolic sovereignty.
Keywords: hybrid warfare, national identity, social cohesion, propaganda, cultural manipulation, disinformation, identity resilience, symbolic security
INTRODUCERE
În ultimele decenii, paradigma războiului s-a schimbat radical, depăşind cadrul tradiţional al confruntărilor armate directe şi adaptându-se la realităţile lumii glo-balizate. Un concept tot mai prezent în discursul geopolitic contemporan este cel de război hibrid, o formă complexă de conflict, care combină mijloace militare conven-ţionale cu tactici neregulate, acţiuni cibernetice, operaţiuni psihologice şi campanii de dezinformare. Acest tip de război nu mai are loc doar pe câmpul de luptă, ci se desfăşoară în sfera informaţională, economică, politică şi culturală, afectând profund percepţiile şi structurile identitare ale societăţilor vizate.
Într-un astfel de context, identitatea naţională devine o ţintă predilectă a stra-tegiilor hibride, fiind vulnerabilă în faţa propagandei, a manipulării simbolice şi a fragmentării sociale. Elementele fundamentale, care definesc coeziunea unei naţiuni – limba, istoria, valorile, miturile fondatoare –, pot fi exploatate şi distorsionate în scopul slăbirii unităţii interne şi al alterării loialităţilor cetăţeneşti. Astfel, războiul hibrid nu vizează doar controlul fizic al unui teritoriu, ci şi reconfigurarea subtilă a identităţilor colective.
ASPECTE ALE RĂZBOIULUI HIBRID
Scopul acestui eseu este de a analiza în ce mod războiul hibrid influenţează identitatea naţională, prin mijloace directe şi indirecte, în special în regiuni expuse presiunilor geopolitice. Vom explora caracteristicile generale ale acestui tip de conflict, modalităţile, prin care afectează percepţia identitară, exemple de state afectate (precum Ucraina şi Republica Moldova), dar şi strategiile de rezilienţă, care pot fi adoptate pentru protejarea patrimoniului identitar naţional. Într-o lume, în care graniţele informaţionale sunt tot mai fragile, apărarea identităţii devine un element esenţial al securităţii naţionale.
Având în vedere că apărarea identităţii naţionale a devenit o componentă esenţială a securităţii naţionale, este necesar să înţelegem în profunzime natura fenomenului, care o ameninţă – războiul hibrid. Spre deosebire de conflictele clasice, în care actorii statali recurgeau la forţa militară directă pentru atingerea obiectivelor, războiul hibrid utilizează o paletă mult mai diversificată şi insidioasă de instru-mente, adaptate realităţilor interdependente ale lumii moderne.
Războiul hibrid se caracterizează printr-o combinaţie strategică de metode convenţionale şi neconvenţionale, legitime şi ilegitime, coordonate într-un mod coerent pentru a submina statul-ţintă. Aceste metode includ acţiuni militare clasice (de regulă mascate sau indirecte), atacuri cibernetice, presiuni economice, propagandă, dezinformare, influenţarea alegerilor politice şi exploatarea tensiunilor etnice sau religioase. Scopul principal nu este întotdeauna cucerirea teritoriului, ci erodarea autorităţii statului, fragmentarea opiniei publice şi slăbirea identităţii colective.
Una dintre cele mai utilizate forme ale războiului hibrid este războiul infor-maţional, care constă în manipularea deliberată a faptelor, crearea de naraţiuni false şi inducerea unei stări de confuzie în rândul populaţiei. Platformele de social media, mass-media tradiţională şi influenceri politici sunt adesea transformate în vectori ai propagandei. Astfel, percepţiile despre realitate, despre „noi” şi „ceilalţi”, sunt modelate în direcţii, care pot dezbina societatea şi crea fisuri în identitatea naţională.
O altă componentă-cheie este războiul psihologic, care urmăreşte să inducă teamă, neîncredere şi resemnare în rândul populaţiei. Această stare emoţională ge-neralizată contribuie la scăderea coeziunii sociale şi la delegitimarea instituţiilor. De asemenea, tacticile hibride se folosesc de instrumente economice, cum ar fi embar-gourile selective, controlul resurselor energetice sau investiţiile strategice în sectoare-cheie, toate cu scopul de a exercita presiune şi influenţă asupra deciziilor suverane ale statului-ţintă.
Un exemplu emblematic al utilizării războiului hibrid este intervenţia Rusiei în Ucraina, unde anexarea Crimeei a fost precedată şi însoţită de o campanie intensă de dezinformare, infiltrare a structurilor politice şi acţiuni paramilitare nedeclarate. Acest caz va fi analizat mai detaliat în capitolul următor, alături de situaţia identitară complexă din Republica Moldova.
În concluzie, caracterul multidimensional şi asimetric al războiului hibrid îl transformă într-o ameninţare profundă, dificil de detectat şi contracarat. El atacă nu doar structura instituţională a unui stat, ci şi coerenţa sa identitară – adică imaginea despre sine a unei naţiuni, valorile comune şi sentimentul de apartenenţă. În con-tinuare, vom analiza cum aceste atacuri iau forma unor intervenţii directe în spaţiul identitar, prin mijloace simbolice şi culturale.
Aşa cum am arătat anterior, războiul hibrid acţionează simultan pe mai multe planuri, iar unul dintre cele mai vizate este chiar fundamentul simbolic al unei naţiuni: identitatea sa. Dacă instituţiile pot fi atacate prin metode directe, identitatea naţională este subminată prin mijloace subtile, persistente şi adesea invizibile, care urmăresc să schimbe percepţii, să fragmenteze memoria colectivă şi să inducă o criză de apartenenţă.
Unul dintre cele mai eficiente instrumente folosite în acest sens este mani-pularea memoriei colective. Istoria devine teren de luptă simbolic, iar trecutul este reinterpretat selectiv pentru a justifica prezentul dorit de agresor. Se promovează naraţiuni alternative despre originile naţionale, despre eroii istorici, despre eveni-mentele cheie, în scopul de a crea confuzie şi de a relativiza sentimentul identitar. De exemplu, în fostele state sovietice, miturile fondatoare sunt deseori ţinta campaniilor de propagandă, care încearcă să reactiveze nostalgia faţă de „lumea rusă” şi să slă-bească ataşamentul faţă de valorile democratice occidentale.
Mass-media joacă un rol central în acest proces. În regimurile democratice, unde pluralismul mediatic este un principiu fundamental, actorii ostili pot introduce conţinut propagandistic sub aparenţa informaţiei neutre. Posturi de televiziune, site-uri de ştiri sau chiar influenceri digitali pot deveni purtători ai unor mesaje, care diseminează îndoiala, cultivă polarizarea şi promovează identităţi alternative. În acest fel, identitatea naţională este atacată nu frontal, ci prin erodarea lentă a consensului colectiv despre ceea ce înseamnă „noi”.
Un alt mijloc important este exploatarea tensiunilor interne deja existente – fie ele de ordin etnic, lingvistic, religios sau ideologic. Războiul hibrid profită de aceste fisuri pentru a le adânci şi a crea narative paralele în rândul diferitelor grupuri sociale. Spre exemplu, în comunităţi unde convieţuiesc grupuri cu identităţi multiple, se pot difuza mesaje, care subminează unitatea naţională şi promovează loialităţi alternative – faţă de o altă ţară, o altă cultură sau o altă ideologie.
În plus, spaţiul digital oferă un mediu ideal pentru răspândirea acestor influenţe. Platformele sociale sunt folosite pentru a genera şi amplifica artificial conţinut partizan, teorii ale conspiraţiei sau narative, care ridiculizează valorile şi simbolurile naţionale. Această formă de „colonizare simbolică” a spaţiului informaţional duce treptat la pierderea reperelor identitare şi la o societate tot mai vulnerabilă la manipulare.
Pe acest fundal, identitatea naţională devine un câmp de luptă psihologic şi simbolic, iar apărarea ei presupune mai mult decât protecţia teritoriului fizic – este nevoie de consolidarea memoriei colective, de cultivarea gândirii critice şi de recu-noaşterea pericolelor invizibile, care acţionează în cotidian. Pentru a înţelege mai bine efectele concrete ale acestor strategii, ne vom îndrepta atenţia, în continuare, spre două studii de caz relevante: Ucraina şi Republica Moldova.
STUDIU DE CAZ: UCRAINA ŞI REPUBLICA MOLDOVA
Pentru a înţelege impactul concret al războiului hibrid asupra identităţii naţio-nale, este esenţial să analizăm contexte reale, în care aceste strategii au fost aplicate sistematic. Două dintre cele mai relevante exemple din spaţiul est-european sunt Ucraina şi Republica Moldova – state cu identităţi naţionale în proces de consolidare, aflate la intersecţia dintre influenţa occidentală şi presiunea geopolitică exercitată de Federaţia Rusă. În ambele cazuri, războiul hibrid nu a fost doar o chestiune de securitate militară, ci mai ales un atac la coeziunea identitară şi la unitatea simbolică a naţiunii.
Începând cu 2014, Ucraina a devenit simbolul războiului hibrid modern. Ane-xarea Crimeei de către Rusia nu a fost precedată de o confruntare militară clasică, ci de o operaţiune complexă de dezinformare, infiltrare şi manipulare a percepţiilor. Rusia a lansat o amplă campanie propagandistică, atât pe plan intern, cât şi internaţional, menită să justifice acţiunea militară şi să erodeze legitimitatea statului ucrainean. Naraţiunile dominante au fost cele ale protecţiei minorităţilor ruse, reîntoarcerii „istorice” la patria-mamă şi ale denunţării autorităţilor de la Kiev ca fiind fasciste sau ilegitime.
Această ofensivă informaţională a avut scopul de a diviza societatea ucrai-neană şi de a crea îndoieli asupra apartenenţei identitare a locuitorilor din regiunile estice şi sudice. Prin manipularea istoriei, distorsionarea simbolurilor naţionale şi cultivarea unei identităţi ruse alternative, s-a încercat dezrădăcinarea sentimentului de unitate naţională. Totuşi, paradoxal, aceste atacuri au avut ca efect o consolidare a conştiinţei naţionale ucrainene în rândul populaţiei, care a reacţionat prin reafirmarea propriei identităţi şi printr-un efort masiv de reconfigurare simbolică (schimbarea numelor de străzi, retragerea monumentelor sovietice, promovarea limbii ucrainene etc.).
Republica Moldova reprezintă un caz aparte, unde identitatea naţională este constant supusă presiunilor externe şi fragmentărilor interne. Încă de la independenţă, statul moldovean s-a confruntat cu o diviziune identitară profundă: între orientarea pro-europeană şi apropierea de spaţiul rus, între o identitate românească şi una moldovenească distinctă. Această ambiguitate a fost exploatată intens prin instru-mentele războiului hibrid, în special de către propaganda rusă.
Posturile media ruseşti, reţelele sociale şi partidele politice pro-ruse au pro-movat ideea unei Moldove „neutre”, în care limba rusă are un statut privilegiat, iar istoria este reinterpretată pentru a slăbi legăturile culturale cu România.
În plus, Transnistria – teritoriu separatist susţinut militar şi economic de Fe-deraţia Rusă – funcţionează ca exemplu viu al influenţei hibride, fiind un spaţiu, în care simbolurile sovietice sunt menţinute activ, iar identitatea naţională moldovenească este constant contrazisă de o realitate paralelă.
Această presiune constantă asupra identităţii colective moldovene a dus la un climat de confuzie şi ambiguitate identitară, mai ales în rândul tinerilor. Deşi există mişcări civice şi iniţiative educaţionale, care promovează valorile europene şi ro-mâneşti, războiul hibrid menţine o tensiune latentă, care afectează stabilitatea internă şi încrederea în parcursul naţional.
Studiile de caz din Ucraina şi Republica Moldova ilustrează cum războiul hibrid nu este doar o ameninţare externă, ci o strategie de influenţare profundă a conştiinţei naţionale. Fie că vorbim despre destabilizare prin forţă (Ucraina) sau despre fragmentare identitară prin propagandă (Moldova), rezultatul este acelaşi: slăbirea coeziunii interne şi creşterea vulnerabilităţii faţă de actori ostili. În faţa acestor riscuri, este vital ca statele vizate să îşi dezvolte mecanisme de apărare nu doar militare, ci şi culturale, educaţionale şi informaţionale – aspecte ce vor fi analizate în următorul capitol. Având în vedere amploarea şi complexitatea atacurilor hibride asupra identităţii naţionale, este esenţial ca statele expuse acestor ameninţări să nu rămână pasive, ci să dezvolte politici şi mecanisme eficiente de rezilienţă identitară. După cum am observat în studiile de caz din Ucraina şi Republica Moldova, păstrarea coeziunii simbolice şi culturale a unei naţiuni poate deveni o linie de apărare la fel de importantă ca frontul militar. Identitatea nu poate fi impusă prin forţă, dar nici apărată fără o strategie clară de cultivare, educare şi protejare a valorilor comune.
Un prim element fundamental este educaţia. Sistemele de învăţământ trebuie să joace un rol central în promovarea unei identităţi naţionale inclusive, deschise, dar ferme în valorile sale de bază. Reformele curriculare care oferă tinerilor o înţelegere solidă a istoriei, culturii şi simbolurilor naţionale, precum şi dezvoltarea gândirii critice, sunt esenţiale pentru a crea cetăţeni rezistenţi la manipulare şi propagandă. În acelaşi timp, este importantă evitarea unei perspective rigide sau excludente, pentru a nu transforma identitatea într-un instrument ideologic, ci într-un spaţiu comun de apartenenţă şi solidaritate.
Un alt domeniu strategic este mass-media şi spaţiul informaţional. Într-o lume, în care influenţa hibridă se manifestă adesea prin manipularea mediatică, este vitală susţinerea unui peisaj media pluralist, independent şi profesionist. Guvernele şi societatea civilă trebuie să colaboreze pentru a dezvolta platforme de fact-checking, pentru a educa populaţia cu privire la dezinformare şi pentru a combate propaganda străină prin contra-naraţiuni bazate pe fapte. De asemenea, reglementarea transpa-renţei în finanţarea mass-mediei şi interzicerea canalelor, care promovează constant mesaje ostile pot contribui la igienizarea spaţiului public.
Pe plan cultural, consolidarea simbolică a identităţii poate fi realizată prin pro-movarea activă a patrimoniului naţional, susţinerea producţiei artistice autohtone şi revalorizarea miturilor fondatoare în cheie democratică. Festivaluri, filme, cărţi, do-cumentare şi iniţiative comunitare pot stimula sentimentul de mândrie şi apartenenţă, mai ales în rândul tinerilor. Cultura poate deveni o formă de rezistenţă paşnică şi profundă în faţa tentativelor de fragmentare.
Nu în ultimul rând, este nevoie de leadership politic responsabil, care să susţină unitatea identitară fără a o instrumentaliza în scopuri populiste sau partizane. Discur-sul public trebuie să fie coerent, bazat pe valori comune şi să evite alimentarea polarizărilor artificiale. În faţa unei ameninţări hibride, coerenţa internă a statului – simbolică, instituţională şi civică – este o condiţie indispensabilă pentru apărarea suveranităţii.
Astfel, protejarea identităţii naţionale nu înseamnă închidere sau izolare, ci con–solidarea unei ancore culturale şi civice în faţa unui peisaj global nesigur şi fragmentat. Doar printr-o strategie integrată, pe termen lung, care combină educaţia, cultura, mass-media şi politicile publice, o naţiune poate deveni rezilientă în faţa provocărilor hibride. În concluzie, vom analiza importanţa echilibrului dintre deschidere şi protecţie, între modernitate şi rădăcini, ca fundament al unei identităţi naţionale durabile.
Ideea de identitate naţională, deşi adesea percepută ca un construct stabil şi definit prin tradiţie, se dovedeşte în contextul contemporan un element dinamic, profund vulnerabil la influenţele hibride ale actorilor externi. Aşa cum s-a evidenţiat de-a lungul acestei analize, războiul hibrid nu mai este doar o chestiune de con-fruntare militară, ci o strategie sofisticată de penetrare psihologică şi simbolică, care urmăreşte redefinirea graniţelor mentale ale unei naţiuni, mai mult decât cele fizice.
În faţa unor astfel de tactici, comunităţile naţionale nu pot rămâne blocate într-o paradigmă de apărare convenţională. Miza nu este doar supravieţuirea statului în forma sa administrativă, ci şi menţinerea unei continuităţi culturale, a unui senti-ment de apartenenţă autentic şi asumat, capabil să susţină coeziunea în vremuri de criză. Ucraina şi Republica Moldova demonstrează, fiecare în felul ei, cât de fragilă sau, dimpotrivă, cât de rezistentă poate fi o identitate în faţa atacurilor hibride – în funcţie de gradul de conştientizare, mobilizare şi solidaritate al populaţiei.
În acest sens, viitorul nu aparţine doar celor care controlează tehnologia sau forţa militară, ci şi celor care ştiu să-şi cultive memoria colectivă, să-şi înţeleagă valorile şi să construiască un discurs comun despre „cine suntem” şi „încotro mergem”. Într-o lume, în care fronturile devin tot mai invizibile, identitatea rămâne unul dintre ultimele bastioane ale suveranităţii reale – nu doar politice, ci şi existenţiale. Iar protejarea acestui bastion presupune nu doar vigilenţă, ci şi înţelepciune.
În epoca contemporană, războiul nu mai poartă întotdeauna uniformă şi nu mai implică doar confruntări directe între armate. Aşa cum reiese din analiza realizată, războiul hibrid a devenit o formă complexă de agresiune, care atacă nu doar insti-tuţiile unui stat, ci însăşi fibra sa identitară. Identitatea naţională, în acest context, devine atât ţintă, cât şi armă. Ea poate fi subminată prin dezinformare, manipulare simbolică, fragmentare culturală sau exploatarea tensiunilor interne, dar poate şi constitui fundamentul rezistenţei colective în faţa unor astfel de agresiuni.
Studiile de caz din Ucraina şi Republica Moldova au ilustrat în mod clar că identitatea nu este un dat imuabil, ci un proces permanent, care poate fi modelat sau distorsionat în funcţie de contextul geopolitic şi de capacitatea societăţii de a-şi apăra valorile. Dacă în Ucraina atacul asupra identităţii a produs, paradoxal, o consolidare a coeziunii naţionale, în Republica Moldova observăm dificultăţile unei identităţi colective fragmentate, aflate sub influenţe divergente.
Astfel, în faţa provocărilor tot mai sofisticate ale războiului hibrid, rezilienţa identitară devine o componentă esenţială a securităţii naţionale. Ea nu poate fi realizată prin măsuri coercitive sau retorică populistă, ci prin investiţii reale în educaţie, cultură, mass-media responsabilă şi o guvernanţă incluzivă. Identitatea naţională trebuie să fie în acelaşi timp conştientă de rădăcinile sale şi deschisă spre viitor, capabilă să respingă influenţele distructive fără a deveni intolerantă sau autarhică.
În concluzie, apărarea unei naţiuni în era războiului hibrid înseamnă mai mult decât graniţe şi arme – înseamnă apărarea a ceea ce o defineşte, a sensului profund al apartenenţei colective. Iar această apărare începe cu asumarea lucidă şi matură a propriei identităţi.
Bibliografie
-
NATO. (2023). Hybrid threats. NATO.
https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_156338.htm -
European External Action Service (EEAS). (2022). What is hybrid warfare?
https://www.eeas.europa.eu/eeas/what-hybrid-warfare_en -
Center for Strategic and International Studies (CSIS). (2021). Understanding Russian Hybrid Warfare. https://www.csis.org/analysis/understanding-russian-hybrid-warfare
-
Stratcom Centre of Excellence. (2022). Hybrid Threats and Disinformation.
https://stratcomcoe.org/publications/ -
Atlantic Council. (2023). The war on truth: Disinformation and identity in Eastern Europe.
https://www.atlanticcouncil.org -
European Parliament. (2022). Disinformation and propaganda: impact on the functioning of the rule of law.
https://www.europarl.europa.eu/thinktank -
Digi24. (2022). Războiul hibrid şi propaganda în spaţiul românesc.
https://www.digi24.ro