dr. Vasile SIMILEANU

Trăim într-o lume în perpetuă schimbare, care impune adaptări strategice de la un moment la altul. În această lume, supravieţuieşte cel care se adaptează cel mai bine la realităţile „tablei de şah”!

În ecuaţia supravieţuirii, infrastructurile critice sunt esenţiale alături de conservarea şi gestionarea realistă a resurselor statului. Toate acestea impun o bună guvernare!

Potrivit legislaţiei române şi europene, infrastruc-turile critice sunt acele elemente, sisteme sau părţi ale acestora, indispensabile pentru menţinerea funcţiilor vitale ale societăţii. O disfuncţionalitate sau distrugere a aces-tora ar avea consecinţe grave asupra siguranţei naţionale, economiei, sănătăţii populaţiei sau ordinii publice.

Într-o societate modernă, infrastructurile critice joacă un rol esenţial în asi-gurarea funcţionării normale a statului şi a vieţii cotidiene a cetăţenilor. Dar ce sunt infrastructurile critice? Infrastructurile critice reprezintă acele sisteme fizice sau in-formatice, a căror perturbare gravă sau distrugere ar genera un impact semnificativ asupra securităţii unui stat, afectând parţial sau total starea de sănătate a populaţiei (pandemii), securitatea naţională, evoluţiile economice, ordinea de drept a statului, sistemul financiar, sistemul energetic, sistemul informatic. Aceste provocări pot determina paralizia unui stat şi, implicit, prăbuşirea acestuia! Cu toate acestea, va trebui să acordăm o atenţie deosebită protecţiei acestora: pentru a preveni haosul social, ce poate surveni ca urmare a unui conflict militar, cataclisme, atacuri ciberne-tice de impact major; menţinerea viabilităţii serviciilor esenţiale pentru populaţie şi economie; activarea planurilor strategice pentru asigurarea securităţii naţionale şi a stabilităţii statului.

De obicei, abordăm infrastructurile critice prin următoarele sectoare esenţiale: energie, transporturi, apă, sănătate, finanţe-bănci, sisteme informaţionale, admini-straţie publică, alimentaţie, ordine publică şi securitate naţională.

Din nefericire, nici până în prezent nu s-a realizat o armonizare între infra-structurile critice şi situaţiile de criză, cu alte cuvinte armonizarea între civili – militari sau între punctele de vedere UE – NATO.

Importanţa infrastructurilor critice a fost considerată ca esenţială, în actualul context internaţional, de către liderii statelor membre NATO, prin:

DECLARAŢIA SUMMITULUI DE LA HAGA¹
emisă de şefii de stat şi de guvern ai ţărilor NATO
participante la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic
25 iunie 2025 | NATO

1. Noi, şefii de stat şi de guvern ai Alianţei Nord-Atlantice, ne-am reunit la Haga pentru a reafirma angajamentul nostru faţă de NATO, cea mai puternică Alianţă din istorie, şi faţă de legătura transatlantică. Reafirmăm angajamentul nostru ferm faţă de apărarea colectivă, aşa cum este consacrat în Articolul 5 al Tratatului de la Washington – un atac asupra unuia este un atac asupra tuturor. Rămânem uniţi şi hotărâţi în voinţa noastră de a proteja cei un miliard de cetăţeni ai noştri, de a apăra Alianţa şi de a ne proteja libertatea şi democraţia.

2. Uniţi în faţa unor ameninţări şi provocări profunde la adresa securităţii, în special ameninţarea pe termen lung reprezentată de Rusia pentru securitatea euro-atlantică şi ameninţarea persistentă a terorismului, Aliaţii se angajează să investească anual 5% din PIB în cerinţele esenţiale de apărare, precum şi în cheltuieli legate de apărare şi securitate, până în 2035, pentru a asigura înde-plinirea obligaţiilor noastre individuale şi colective, în conformitate cu Articolul 3 al Tratatului de la Washington. Investiţiile noastre vor garanta că dispunem de forţele, capabilităţile, resursele, infrastructura, pregătirea pentru luptă şi rezilienţa necesare pentru a descuraja şi apăra, în conformitate cu cele trei misiuni funda-mentale: descurajare şi apărare, prevenirea şi gestionarea crizelor şi securitate cooperativă.

3. Aliaţii sunt de acord că acest angajament de 5% va cuprinde două catego-rii esenţiale de investiţii în apărare. Până în 2035, Aliaţii vor aloca anual cel puţin 3,5% din PIB, conform definiţiei convenite a cheltuielilor de apărare NATO, pentru a finanţa cerinţele esenţiale de apărare şi pentru a îndeplini obiectivele de capabilităţi stabilite de NATO. Aliaţii vor prezenta planuri anuale care să arate o traiectorie credibilă şi graduală pentru atingerea acestui obiectiv. De asemenea, Aliaţii vor putea aloca anual până la 1,5% din PIB pentru, între altele, protejarea infrastructurii critice, apărarea reţelelor, asigurarea pregătirii civile şi a rezilienţei, stimularea inovaţiei şi consolidarea bazei industriale de apărare. Traiectoria şi echilibrul cheltuielilor în cadrul acestui plan vor fi revizuite în 2029, în funcţie de mediul strategic şi de obiectivele actualizate de capabilităţi. Aliaţii îşi reafirmă angajamentele suverane de lungă durată de a oferi sprijin Ucrainei, a cărei se-curitate contribuie la propria noastră securitate şi, în acest sens, vor include contribuţiile directe către apărarea Ucrainei şi industria sa de apărare în cal-culul cheltuielilor de apărare ale Aliaţilor.

4. Reafirmăm angajamentul nostru comun de a extinde rapid cooperarea industrială de apărare transatlantică şi de a valorifica noile tehnologii şi spiritul de inovaţie pentru a ne consolida securitatea colectivă. Vom lucra pentru a eli-mina barierele comerciale în domeniul apărării dintre Aliaţi şi vom valorifica par-teneriatele noastre pentru a promova cooperarea industrială de apărare.

5. Ne exprimăm aprecierea pentru ospitalitatea generoasă oferită de Regatul Ţărilor de Jos. Aşteptăm cu nerăbdare următoarea noastră reuniune în Turcia în 2026, urmată de o reuniune în Albania.

Plecând de la declaraţia comună NATO, ar trebui să ne adaptăm strategiile conform acestor noi cerinţe, care ar trebui să aibă ca rezultat modificarea percepţiei la nivelul organizaţiilor (societăţi comerciale, structuri non-profit, instituţii etc.) cu privire la conceptul de securitate, de la o activitate aflată exclusiv în atributul statului la un model integrator, ce incorporează contribuţii şi obligaţii ale tuturor actorilor sociali.

Strategiile elaborate de decidenţi vor trebui să vizeze sistemele organizaţio-nale (elaborarea de strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), domeniul securităţii fizice şi infor-matice a sistemelor, care formează infrastructura critică propriu-zisă (prin promo-varea culturii de securitate în domeniu, prin conlucrarea deţinătorului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte), informarea, educarea şi instruirea perio-dică a populaţiei (prin organizarea şi desfăşurarea de exerciţii şi simulări a unor in-cidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a servi-ciilor asigurate atât de către sectorul privat, cât şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu), în aşa fel încât, conform Declaraţiei comune NATO (Haga, 25 iunie 2025), să avem printre scopurile esenţiale şi creşterea rezilienţei populaţiei (ansamblu de caracteristici sau factori, care exprimă capacitatea de răspuns a indivizilor de a înfrunta şi de a se reface după un eveniment traumatic sau situaţie de criză, pentru menţinerea unui nivel optim de securitate a populaţiei).

Concluzionând, protecţia infrastructurilor critice reprezintă o componentă a securităţii naţionale. Strategiile elaborate de decidenţii unui stat ar trebui să impună schimbul de informaţii necesar asigurării bunei funcţionări a reţelelor de transport dintre actorii implicaţi în coordonarea şi controlul acestora, prin autorităţile de reglementare, proprietarii infrastructurilor, operatorii şi instituţiile specializate.

În concluzie, Infrastructurile critice sunt vitale pentru stabilitatea şi funcţio-narea unei actor statal, indiferent de rangul şi importanţa, pe care o are pe plan in-ternaţional. În această lume interconectată şi din ce în ce mai vulnerabilă, expusă riscurilor zonale, regionale şi globale, protejarea infrastructurilor critice şi a resur-selor naţionale devine o misiune complexă, cu implicaţii la nivelul statelor membre UE şi ai aliaţilor NATO, dar şi colaborarea cu guvernele statelor terţe, cu instituţiile private şi organizaţiile internaţionale.