Motto: „Pe soldaţi şi pe Dumnezeu îi adori numai în caz de primejdie şi nu înainte, după ce pericolul a trecut şi totul este în ordine, pe Dumnezeu îl uităm şi pe soldat îl hulim”.
Winston Churchill

General maior (r) dr. Dan GRECU^

Abstract. The fall of the Berlin Wall and the end of the Cold War seemed to bring peace across Europe, and as a result, contemporary leaders paid less attention to their own national defense. The revitalization of the dominating aspirations of the Russian Federation, culminating in the aggression against Ukraine, brought national and collective defense back to the attention of the public and political and military leaders.

Consequently, the role of the armed forces and the defense economy was reconsidered, and one of the conclusions of the analysis was that European states have too few professional military person-nel and insufficient reserves of forces. In this context, each state adopted the method it considered optimal, either by increasing the number of active forces, or by increasing reserve forces, including by reintroducing compulsory military service, or by setting up territorial troops, or a combination of the first three. Romanian political leaders are characterized by procrastinating in making decisions, so they are still looking for answers in situations where there are already applied solutions and countless examples of good practices in allied or partner states.

Keywords: Active Forces, Conscription, General Reserve, Military Volunteers, National Defense, Operational Reserve, Reserve Forces, Territorial Forces

Prezentul articol îşi propune să analizeze modul, în care state europene, membre ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord sau partenere, precum şi state, care nu se înscriu în această caracteristică, şi-au adaptat structura de forţe la realităţile contemporane după căderea Zidului Berlinului şi disoluţia Tratatului de la Varşovia, precum şi modificările dramatice efectuate odată cu renaşterea ambiţiilor imperiale ale Federaţiei Ruse şi mai ales declanşarea agresiunii de către aceasta împotriva Ucrai-nei, moment pe care personal îl consider momentul t₀ al revenirii cu picioarele pe pământ, sau măcar parţial, a unei bune părţi a elitei politice europene contemporane.

Din raţiuni lesne de înţeles, nu am avut acces la informaţii clasificate, aşa că toate datele prezentate în articol provin din sursele deschise indicate, iar unele dintre ele chiar din discuţiile avute cu colegi din ţară şi străinătate cu preocupări similare sau din experienţa personală a autorului, care prin poziţia, pe care o deţine în Asociaţia Ofiţerilor în Rezervă din România, s-a relaţionat frecvent cu rezerviştii voluntari români.

Deşi problema forţelor de rezervă este în multe studii relaţionată cu dimen-siunea numerică a acestora, acestea nu pot constitui cu adevărat suplimentul, de care are nevoie apărarea naţională din perspectiva asigurării capacităţilor de luptă necesare şi a asigurării fluxului de resurse umane în lipsa unei instruirii temeinice şi a unei dotări adecvate încă din timp de pace.

FORŢELE DE REZERVĂ DIN EUROPA DUPĂ RĂZBOIUL RECE –
O PRIVIRE DE ANSAMBLU

Rezerviştii, aceşti „de două ori cetăţeni” cum i-a numit fostul prim-ministru bri–tanic Winston Churchill,¹ combină o carieră militară cu o carieră civilă. În mod normal, aceştia nu sunt în serviciu activ, iar funcţia lor predominantă este de a fi disponibili pentru serviciul militar atunci când un stat se mobilizează pentru a face faţă unei crize, posibilităţii unei crize sau atunci când este nevoie în alt mod. În mod normal, forţele de rezervă nu sunt considerate parte a unui corp permanent al forţelor armate, existenţa forţelor de rezervă permiţând în mod tradiţional unei ţări să îşi reducă cheltuielile militare în timp de pace, păstrând în acelaşi timp o forţă pregătită pentru un conflict armat.

Perspectivele unei lumi a păcii şi cooperării, apărute după căderea Zidului Ber-linului şi sfârşitul Războiului Rece, au produs efecte extreme modului, în care statele au reconsiderat apărarea naţională şi colectivă, cu consecinţe imediate asupra buge-telor de apărare, capacităţilor de producţie destinate apărării şi nu în ultimul rând asupra structurii de forţe pregătite pentru a fi angajate într-un eventual conflict militar, toate acestea mergând pe un trend descrescător de la alocarea resurselor financiare acordate apărării la reducerea numerică a personalului militar, cu accent pe forţele profesioniste, calificate, şi reducerea dramatică, în majoritatea statelor europene, dar nu numai, a pregătirii militare pentru restul cetăţenilor, de altfel apţi pentru a participa la apărare, fie în cadrul forţelor combatante, fie în cadrul celor de sprijin, fie şi numai pentru situaţii de criză, inclusiv cele de urgenţă civilă.

Această pregătire s-a realizat până la terminarea Războiului Rece în princi-pal prin serviciul militar obligatoriu, o obligaţie prevăzută în constituţiile majorităţii statelor lume, obligaţie, care permitea atât pregătirea militară pentru apărare a indi-vidului, cât şi asigurarea unei rezerve generoase de personal în cazul în care interesele naţionale ar fi fost ameninţate de un conflict militar.

În noul context, această obligaţie a fost considerată „învechită” şi părea să fie pe cale de dispariţie în Europa, unde în ultimii 20-30 de ani serviciul militar obliga-toriu a fost abolit în majoritatea ţărilor şi abia agresiunea militară a Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei a impus o regândire a acestui aspect, după ce la începutul agresiunii ruse în februarie 2022, în cele 30 de state membre NATO, doar în şase, inclusiv Turcia, s-a menţinut serviciul militar obligatoriu. De altfel, nu întâmplător, singurele state europene prezente în Top 10 mondial din perspectiva valorii numerice a rezervei sunt Ucraina şi Finlanda (locul 6, respectiv 9), state, în care serviciul militar obliga-toriu este în vigoare, în condiţiile în care tratăm Rusia (locul 3) separat, iar Marea Britanie este situată pe locul 7, în special ca urmare a sistemului integrat al forţelor active cu cele teritoriale.²

Consecinţa imediată a acestor acţiuni a fost reducerea semnificativă a forţelor active din toate statele europene şi o reducere drastică a forţelor de rezervă, care, nemaiavând izvorul de completare oferit de serviciul militar obligatoriu, au devenit mai puţine numeric, îmbătrânite şi insuficient pregătite, rămânând aproape exclusiv dependente de apetenţa spre voluntariat a propriilor cetăţeni.

Cauzele acestor reduceri sunt atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv. Fără a intra în multe detalii, menţionăm câteva:

• Schimbările geopolitice pe plan continental

• Căderea Zidului Berlinului, dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi dezgheţarea relaţiilor NATO – Federaţia Rusă au produs schimbări majore în însăşi strategia NATO, o alianţă creată pentru apărare împotriva unui adversar puternic şi nu-meros fiind pusă în situaţia de a-şi „căuta de lucru” şi a se orienta spre alte tipuri de misiuni, care erau până atunci mai degrabă în apanajul ONU – întreaga gamă de operaţii în sprijinul păcii, războiul contra terorismului, misiuni de asistenţă mili-tară, reconstrucţie şi consolidarea sistemelor naţionale de securitate eşuate etc.

• Lipsa adversarului consacrat a generat în rândurile liderilor politici occidentali o aşa numită euforie a păcii³ cu o consecinţă imediată în reducerea cheltuielilor de apărare, a structurilor şi efectivelor armatelor occidentale, implicit afectarea propriei industrii de apărare, nevoită să se orienteze prioritar spre export, în lipsa comenzilor pe plan intern; doar ca exemplu să menţionăm evoluţia, sau mai corect involuţia, pe parcursul a 3 decenii, a numărului de structuri militare ale principalelor armate europene, prezentată în figura de mai jos⁴.

• Extinderea NATO cu fostele state comuniste, membre ale Tratatului de la Varşo-via, a impus acestora pe lângă măsurile de democratizare, modernizare şi parti-cipare la operaţiile NATO şi măsuri de reorganizare structurală, profesionalizarea armatei şi renunţarea la serviciul militar obligatoriu, adoptarea standardelor şi politicilor Alianţei, asigurarea de armamente şi echipamente militare interopera-bile etc., toate cu efect direct asupra numărului personalului, activ sau în rezervă.

  • de exemplu, Polonia cu circa 320 mii şi România cu aproape 280 mii militari activi în perioada comunistă şi cu forţe de rezervă cel puţin duble numeric, şi-au redus efectivele în cadrul forţelor profesioniste la 96 mii Polonia şi 75 mii România;

  • este adevărat că, după anexarea Peninsulei Crimeea, Polonia a început un pro-gram intensiv de creştere a personalului armatei, efectivele acesteia crescând de la circa 120 mii în 2014, la 216 mii la finele anului 2024;⁵ în România, conform datelor Statista şi United24Media bazate pe surse NATO, acestea au scăzut la 66 mii.⁶

• Supraestimarea avansului tehnologic

• În ultimele decenii, la nivelul factorilor politici de decizie şi a multor experţi mili-tari s-a considerat, în principiu pe bună dreptate, că războaiele sunt „revoluţio-nate” de tehnologie, loviturile „chirurgicale” reducând nevoia de personal militar pe teren, pe măsură ce inteligenţa artificială preia controlul acţiunilor. Pe cale de consecinţă şi accentul cheltuielilor militare s-a mutat către dezvoltarea tehnolo-gică şi armamentul avansat, mai degrabă decât spre constituirea şi desfăşurarea de trupe la scară largă.

• Este un lucru demonstrat referitor la rolul potenţator al tehnologiei în conflictele moderne, aceasta oferind avantaje semnificative în domenii precum precizia, raza de acţiune, reducerea riscurilor pentru pierderile umane şi chiar eficacitatea strategică generală, dar reprezintă o eroare majoră ignorarea forţei umane.

• Războiul din Ucraina, cu linii de apărare formate din câmpuri de mine, tranşee, cazemate şi buncăre, bătălii cu tancuri şi duelurile de artilerie, marchează o revenire la tipul de război, despre care mulţi sperau că este de domeniul istoriei. Mai mult, realitatea continuă să demonstreze că nicio parte a teritoriului cucerit de ruşi sau de ucraineni nu a putut fi ţinută sub control fără o prezenţă constantă şi consistentă a trupelor pe teren. Rusia a început războiul cu aproximativ 130 de mii de luptători în contact şi are în prezent aproximativ 600 de mii de soldaţi în zona de contact şi în teritoriile ocupate; Putin a declarat încă de anul trecut că sunt chiar 700 de mii⁷, în timp ce numărul luptătorilor ucraineni a crescut de la începutul mobilizării de la aproximativ 200 de mii la aproape un milion⁸.

• Incapacitatea liderilor europeni în a înţelege frustrările şi ambiţiile autocraţiei politico-militare ruse faţă de schimbarea raporturilor de forţe pe plan mondial

• Sub imperiul euforiei păcii menţionate anterior, mulţi lideri europeni nu au înţeles frustrările şi ambiţiile liderilor ruşi, conflictele din Transnistria, Oseţia, Abhazia sau Georgia şi nici deja faimoasa declaraţie a lui Putin de la Conferinţa de la München din 2007⁹ nu au tras semnalul de alarmă necesar.

• Dacă atacul asupra Georgiei din 2008 nu a produs schimbări serioase în modul, în care factorii de decizie au considerat nevoia de resurse umane, îngrijorările au crescut odată cu invazia şi anexarea Peninsulei Crimeea, când unele state au început deja să se gândească serios la apărarea naţională prin propriile forţe şi nu doar sub umbrela de securitate oferită de NATO.

• Abia agresiunea rusă asupra Ucrainei şi mai ales dificultăţile, pe care naţiunile europene le-au întâmpinat în sprijinirea efectivă a statului agresat, au declanşat reconsiderarea apărării naţionale, regionale şi aliate, atât în ceea ce priveşte nevoia de armamente şi muniţii, cât şi cea de resurse umane.

• Renunţarea la pregătirea populaţiei pentru apărare, în general şi a serviciul militar obligatoriu, în special

• Orientarea către armate profesioniste, bazate pe voluntari, cu avantajul reducerii dimensiunii forţelor militare, permite un răspuns rapid şi aplicat atât în cazul cri-zelor de securitate şi operaţiilor internaţionale, cât şi al unor conflicte militare de scurtă durată, indiferent de intensitate. În situaţia, în care vorbim de conflicte de mare intensitate şi durată, forţele profesioniste pot asigura prima ripostă, dar nu mai sunt suficiente, unităţile combatante trebuind a fi completate sau înlocuite, după caz, cu forţe noi, care să acopere pierderile umane sau uzura fizică şi morală a luptătorilor, inerentă unui astfel tip de conflict. Ori, acest lucru nu se poate face decât cu forţe de rezervă, pregătite din timp.

• În opinia mea, renunţarea la pregătirea populaţiei pentru apărare, atât prin for-mele clasice de pregătire militară, cât şi prin cele complementare sau conexe, in-diferent de motivele obiective sau subiective invocate, rămâne principală cauză a reducerii efectivelor şi a pregătirii forţelor de rezervă.

CUM AU REZOLVAT, SAU NU, STATELE EUROPENE
PROBLEMA ASIGURĂRII REZERVEI DE FORŢE

Deşi în prima parte a articolului am adus în atenţie mai mult lucruri negative referitoare la constituirea, dezvoltarea şi pregătirea forţelor armate în general şi a celor de rezervă în special, o analiză de ansamblu asupra problematicii asigurării pregătirii militare a populaţiei, implicit pentru asigurarea forţelor de rezervă, dezvăluie modalităţi diferite de rezolvare a problemei, modalităţi dependente, în general, de mai mulţi factori, care se referă, dar nu se limitează, la poziţia geostrategică a respectivului stat, aspecte de ordin istoric, sistemul de alianţe şi/sau garanţii de securitate, influenţele şi uneori presiunile internaţionale, evoluţia demografică, capacitatea economico-financiară şi, nu în ultimul rând, capacitatea leadership-ului politic naţional şi internaţional de a identifica din timp schimbările din mediul de securitate şi a adopta măsuri în consecinţă.

În cele ce urmează vom prezenta, în esenţă, modul, în care diferite state, grupate pe criterii regionale sau de apartenenţă la diferite forme de cooperare internaţională, au rezolvat această problemă.

Într-un prim grup, putem include Federaţia Rusă şi statele dezlipite din fosta Uniune Sovietică, dar care au rămas, într-o formă sau alta şi pentru perioade diferite de timp, sub influenţa Moscovei.

În Rusia, sovietică sau contemporană, serviciul militar obligatoriu este considerat în egală măsură o obligaţie legală şi o datorie de onoare, anual fiind recrutaţi în două serii, primăvară-toamnă, între 250 şi 300 mii de tineri ruşi cu vârste cuprinse între 18 şi 27 de ani, dar majoritatea ruşilor sunt recrutaţi imediat după liceu, la vârsta de 18 ani. Conform site-ului web al Ministerului Apărării din Rusia, serviciul obligatoriu în forţele armate „ … nu este o aventură distractivă, indiferent unde te afli servind ţara ta, dar a fi un bărbat adevărat înseamnă a fi capabil să înduri durerea şi greutăţile. Această experienţă îţi va face viaţa civilă ulterioară mult mai uşoară”.¹⁰ Conducerea rusă a luat şi măsuri administrative menite să susţină serviciul militar obligatoriu, astfel că majoritatea funcţiilor din societatea rusă, integral cele din serviciul guverna-mental, sunt oficial interzise celor care nu au îndeplinit serviciul militar obligatoriu sau nu au o pregătire militară în instituţiile de formare a personalului militar.

Chiar dacă armata rusă depinde de personalul militar care efectuează serviciul obligatoriu pentru a-şi completa rândurile, în ultimii 20-25 de ani, s-a încercat redu-cerea dependenţei de recruţi, insistând pe convingerea celor care au îndeplinit stagiul obligatoriu de pregătire să semneze contracte cu Ministerul Apărării, intrând astfel în categoria personalului militar de carieră. După invazia rusă a Ucrainei din februarie 2022, atât preşedintele Putin, cât şi ministrul său al Apărării, Serghei Şoigu, au subliniat că recruţii nu vor fi trimişi în Ucraina, deşi se pare că acest lucru nu a fost în totalitate valabil, cel puţin în primele luni ale agresiunii.

Belarusul, statul frate, care a aderat de în 1997 la Uniunea Statală Rusia – Belarus, respectă în general aceleaşi reguli ca Federaţia Rusă. Serviciul militar este obliga-toriu pentru toţi bărbaţii cu vârste cuprinse între 18 şi 27 de ani şi are durata de 18 luni sau 12 luni pentru absolvenţii de universitate. Pe fondul mişcărilor antiprezi-denţiale, începând cu anul 2019, preşedintele Lukaşenko a anunţat măsuri dure pentru cei care se sustrag executării serviciului militar sau care nu au motive întemeiate să îl amâne. Una dintre modificările aduse legislaturii ţării în acel an prevedea că, dacă un bărbat doreşte să urmeze o diplomă de master sau orice altă educaţie superioară licenţei, nu va putea face acest lucru până nu va servi 18 luni în forţele armate sau poliţia de frontieră.

Rezerviştii, conform unei noi legi privind serviciul în rezervă adoptate încă în 2004, pot fi obligaţi să urmeze un antrenament militar de până la 800 de ore pe o perioadă de trei ani (doi ani pentru absolvenţii de facultate) şi ulterior 250 de ore pe an. Forţele armate belaruse sunt formate din aproximativ 65.000 de militari, din care potrivit experţilor militari aproximativ 30-35% sunt pregătite de luptă. Din aprilie 2022, Belarus şi-a îmbunătăţit antrenamentul şi capacitatea de luptă, indicând o forţă consistentă, care operează în coordonare cu armata rusă. Datele disponibile publi-cului sugerează că Belarus dispune în prezent de aproximativ 145.000 de rezervişti pentru forţele armate şi 55.000 de soldaţi în cadrul trupelor teritoriale.

După separarea de URSS, Ucraina a păstrat sistemul sovietic privind serviciul militar obligatoriu pentru toţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 27 ani, pe o durată cuprinsă între 12 şi 18 luni, în funcţie de specialitatea militară. După terminarea serviciului obligatorii, rezerviştii ucraineni deveneau parte a rezervei inactive şi fiind eligibili pentru a fi rechemaţi în serviciu până la împlinirea vârstei de 55 de ani (60 de ani ofiţerii). Între 1991 şi 2012, ponderea personalului profesionist din armată a crescut până la aproape 60%, astfel că, în 2013, preşedintele în exerciţiu Viktor Ianukovici a semnat decretul privind anularea conscripţiei în Ucraina, începând cu anul 2014.¹¹ Anexarea Peninsulei Crimeea şi începerea războiului din Donbas au dus la anularea acestui decret, astfel că Ucraina a revenit la situaţia iniţială.

În februarie 2022, după invazia Federaţiei Ruse, Ucraina a impus o mobilizare în masă, o acţiune, care continuă şi în prezent. Dacă la început cozile pentru înrolarea în armată au durat zile întregi şi mulţi oameni au fost refuzaţi din cauza numărului prea mare de voluntari, în prezent lipsa unei perspective privind obţinerea victoriei a redus apetenţa pentru înrolare, numărul voluntarilor scăzând dramatic, nevoia de forţe umane, care să constituie unităţile militare capabile să se opună avansului rus, reprezintă una dintre marile probleme ale statului vecin. De altfel, autorităţile ucrainene au luat în acest sens o măsură destul de controversată pe plan intern, privind înrolarea tinerilor sub vârsta le gală a conscripţiei, e adevărat, doar pe bază de voluntariat.¹²

Georgia şi Republica Moldova prezintă din punct de vedere a relaţiei cu Rusia o situaţie asemănătoare, în sensul că în ambele state Rusia continuă să aibă o influ-enţă importantă prin partidele pro-ruse existente, dar mai ales prin menţinerea con-flictelor îngheţate din Abhazia, Osetia şi Transnistria, dar şi diferită din perspectiva integrării europene şi euroatlantice, ambele vizând integrarea în Uniunea Europeană, în timp ce doar Georgia a aplicat şi pentru accederea în NATO, Republica Moldova preferând statutul de neutralitate, combinat cu un puternic parteneriat cu Alianţa Nord-Atlantică în aşa numitul concept de „neutralitate protejată”.¹³

În Republica Moldova, serviciul militar este obligatoriu, fiind încorporaţi în-cepând cu vârsta de 18 ani, durata serviciului militar fiind de 12 luni. Legislaţia acceptă ca tinerii, care datorită convingerilor religioase, pacifiste, etice, morale, umanitare şi din alte motive similare nu pot îndeplini serviciul militar în termen, vor îndeplini serviciul civil, care înlocuieşte serviciul militar obligatoriu, cu aceeaşi durată.

Serviciul militar în Georgia a fost relativ similar şi cu aceeaşi durată ca în Re-publica Moldova şi vizează bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 19 şi 27 ani. Începând cu 1 ianuarie 2025 s-au introdus noi reguli în ceea ce priveşte serviciul militar obliga-toriu, astfel că serviciul militar obligatoriu va fi plătit şi va include şi concediu şi zile de odihnă. Recruţii vor avea opţiunea de a alege una dintre cele trei categorii de forţe existente, iar serviciul în unităţile de luptă va dura 6 luni, în unităţile de securitate şi logistice 8 luni, iar în cazul celor care au grad / funcţie de comandant junior sau în specialităţi specifice va dura 11 luni.

Georgia dispunea la finele anului trecut de o armată activă de 37 mii persoane şi o rezervă de forţe de 27 de mii, în timp ce Republica Moldova dispune de o armată activă mult mai mică, formată din circa 6 mii profesionişti şi circa 2 mii de conscripţi, dar are o rezervă mai numeroasă, estimată la peste 75 mii persoane.

Statele baltice, Estonia, Letonia şi Lituania au avut de la început o poziţie distinctă faţă de celelalte foste republici sovietice, refuzând de la început integrarea în Comu-nitatea Statelor Independente şi exprimându-şi de la început aspiraţiile de integrare în comunitatea euro-atlantică şi adoptând pe plan naţional măsuri în concordanţă cu aceste aspiraţii, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea forţelor armate şi serviciul militar.

Estonia a adoptat în mare parte modelul finlandez de recrutare, despre care vom vorbi mai târziu, şi chiar doctrina finlandeză a apărării totale. Spre deosebire de Lituania şi Letonia, Estonia şi-a păstrat serviciul militar obligatoriu inclusiv după aderarea la NATO, din cauza populaţiei sale mai mici şi a izolării geografice faţă de aliaţii cheie; în plus, spre deosebire de vecinii săi baltici, Estonia nu şi-a redus semnificativ cheltuielile pentru apărare în perioada cuprinsă între aderarea la NATO şi anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia. Serviciul militar obligatoriu are o durată de 8 sau 11 luni şi este deschis atât bărbaţilor, cât şi femeilor (acestea pe bază de voluntariat), cu vârsta cuprinsă între 15 şi 49 ani.

În contrast cu îndoctrinarea, care generează militarism în societăţi, educarea tinerilor cu privire la elementele fundamentale ale sistemului naţional de apărare îi condiţionează să funcţioneze ca membri productivi ai societăţii la vârsta adultă. Estonienii îşi încep educaţia patriotică încă de la vârsta de şapte ani. Există două organizaţii paramilitare voluntare pentru tineret: Vulturii Tineri (Noored Kotkad) pentru băieţi şi Fiicele de Acasă (Kodutütred) pentru fete. Ambele predau istoria şi educaţia civică estoniană, organizează drumeţii recreative şi excursii de camping şi acordă atenţie dezvoltării abilităţilor fizice la copii. Predarea elementelor de bază ale apărării naţionale de la o vârstă fragedă creşte socializarea militară pe termen lung. Organizaţiile de tineret şi şcolile cu educaţie în domeniul apărării s-au dovedit a fi mult mai importante decât părinţii în modelarea orientărilor politice ale copiilor şi a conştientizării intereselor naţionale.

Astfel, deşi armata activă este redusă la 7.700 militari, dintre care 3.000 sunt conscripţi, forţele de rezervă se ridică la 230 mii de militari, dintre care circa 39 mii în sistem de reacţie imediată în caz de mobilizare.

Letonia a avut serviciul militar obligatoriu până în anul 2007, când a fost abolit şi înlocuit cu armata profesionistă, bazată pe voluntari. Cu toate acestea, ca răspuns la războiul din Ucraina, Letonia a reintrodus serviciul militar obligatoriu, acesta intrând în vigoare la 1 ianuarie 2024.¹⁴ Conform legii nou adoptate, cetăţenii de sex masculin cu vârste cuprinse între 18 şi 27 de ani îşi pot îndeplini serviciul militar de apărare naţională prin următoarele opţiuni: 11 luni de serviciu activ în Forţele Armate Naţionale regulate sau în Garda Naţională; cinci ani în Rezerva Gărzii Naţionale, care implică sarcini de serviciu pentru minimum 21 de zile de antrenament individual şi maximum şapte zile de antrenament colectiv în fiecare an sau finalizarea în termen de cinci ani a unui program de ofiţer de rezervă pentru studenţii universitari şi de colegiu într-o instituţie de învăţământ militar şi o unitate din Forţele Armate Naţionale, care implică cel puţin 180 de zile de antrenament şi misiuni de serviciu.

Autorităţile letone au găsit soluţii complementare pentru pregătirea militară a unui număr cât mai mare cetăţeni, în afara serviciului militar obligatoriu, prin orga–nizarea de cursuri de pregătire militară de bază destinate cetăţenilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 60 de ani, fără pregătire militară, pentru a învăţa în mod voluntar pregă-tirea militară de bază prevăzută pentru serviciul în rezervă. Cetăţenii, care au depus jurământul de soldat şi au absolvit cu succes acest curs, vor primi un certificat de soldat în rezervă, un ordin de mobilizare şi vor fi înrolaţi în rezerva forţelor armate ca soldat în rezervă.¹⁵

La finele anului trecut, Letonia avea în armata regulată circa 17 mii militari, iar în cadrul forţelor de rezervă aproximativ 38 mii rezervişti şi intenţia ca până în 2028 numărul acestora să crească la peste 20, respectiv 40 mii.

Lituania, la fel ca vecinii letoni, a renunţat la serviciul militar obligatoriu în anul 2008, o schimbare menită să conducă spre profesionalizarea generalizată a forţelor armate, dar l-a reintrodus în 2015, acţiune determinată de două motive principale: situaţia geopolitică schimbată şi personalul insuficient al unităţilor Forţelor Armate Lituaniene. Fac obiectul încorporării tinerii bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 26 ani, apţi fizic şi psihic, aleşi pe baza unui program computerizat. Durata serviciului este de 9 luni, iar la finalul acestuia recruţii trec în rezerva calificată a Forţelor Armate Lituaniene sau pot opta pentru serviciul profesionist, pe bază de contract. Studenţii şi absolvenţii de învăţământ superior au oportunitatea să participe la selecţia pentru programul de pregătire pentru ofiţeri de comandă juniori, care se derulează pe par-cursul a 3 ani, o dată pe săptămână aspiranţii vor studia aspecte despre teoria răz-boiului, pe care le vor aplica într-un antrenament în teren de aproximativ două săp-tămâni, desfăşurat în timpul vacanţei de vară. Şi aceştia pot opta la finalul pregătirii pentru a trece în rândul militarilor în activitate, sau rămânerea în rezerva activă.

Forţele active însumează circa 15 mii militari, sprijiniţi de o rezervă de circa 100 mii rezervişti, dintre care peste 40 mii în rezerva activă.¹⁶

Un al doilea grup, menţionat aşa din perspectiva analizei, este reprezentat de statele nordice, care, din perspectiva mea, au tratat cel mai bine aspectul pregătirii rezervei. Fie vorbim de statele membre cu vechime în Alianţa Nord-Atlantică – Danemarca, Norvegia şi prin extensie Ţările de Jos, fie că vorbim despre mai nou venitele Finlanda şi Suedia, putem distinge cu uşurinţă un sistem coerent de pregă-tire a populaţiei pentru apărare şi de asigurare a forţelor de rezervă. Nu întâmplător, aceste state, cu excepţia Ţărilor de Jos, au menţinut în legislaţie serviciul militar obligatoriu, chiar dacă din perspectivă numerică au încorporat doar parte din cetăţenii apţi pentru acesta.

În Danemarca, serviciul militar este obligatoriu pentru toţi bărbaţii, care au împlinit 18 ani, o obligaţie, care îşi are originile încă din timpul vikingilor, fiind for-malizată apoi în legi şi Constituţie. Pentru femei serviciul este pe bază de voluntariat, dar acest lucru se va schimba începând cu 1 ianuarie 2027, când devine obligatoriu şi pentru acestea.¹⁷ Durata serviciului militar obligatoriu este cuprinsă între 4 şi 12 luni.

Armata daneză cuprindea la finele anului 2024 circa 17 mii de militari activi şi o rezervă activă estimată la 12 mii militari, la care se adaugă peste 51 mii de voluntari din „Home Guard”, voluntari cu pregătire militară, gata de acţiune în sprijinul forţelor armate, al poliţiei sau al serviciilor de urgenţă.

Finlanda rămâne, după mine, ţara cu cel mai interesant şi eficient sistem de pregătire a populaţiei. Înainte de intrarea în NATO Finlanda, o ţară cu aproximativ 5,6 milioane locuitori, menţinea aproximativ 24.000 de militari în serviciul activ, un efectiv estimat în timp de război de 280.000 de soldaţi. Această structură este susţi-nută de o forţă de rezervă de aproximativ 870.000 de indivizi, reflectând angaja-mentul Finlandei faţă de o apărare naţională cuprinzătoare. Acest lucru a fost posibil prin alocarea constantă nevoilor de apărare a circa 2% din PIB (2,3% în 2024)¹⁸ şi prin sistemul de pregătire militară a populaţiei.

Fiecare cetăţean finlandez de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 18 şi 60 de ani este obligat să efectueze serviciul militar, iar femeile pot solicita serviciul militar în mod voluntar. O persoană obligată să efectueze serviciul militar trebuie să efectueze fie serviciul militar armat, fie serviciul militar neînarmat, fie serviciul civil (nemilitar).

În timpul serviciului militar, recruţii primesc o instruire militară de înaltă calitate, iar după finalizare aceştia sunt înrolaţi în rezerva Forţelor de Apărare Finlandeze. În funcţie de pregătire, serviciul militar durează 165, 255 sau 347 de zile. Recruţii instruiţi pentru îndatoriri de bază servesc 165 de zile, cei instruiţi pentru îndatoriri, care necesită abilităţi speciale, şi cei care execută serviciul fără arme servesc 255 de zile. Recruţii instruiţi pentru a fi ofiţeri, subofiţeri sau pentru cele mai solicitante îndatoriri din armată servesc 347 de zile, aceiaşi durată fiind şi pentru serviciul nemilitar. Soldaţii rămân în rezervă până la vârsta de 50 de ani şi au obligaţia ca în acest timp să execute minim 80 sau maxim 150 de zile de instruire pentru reîmprospătarea cunoştinţelor, în timp ce ofiţerii şi subofiţerii rămân în rezervă până la vârsta de 60 de ani, perioadă, în care vor executa un maxim de 200 de zile de instruire pentru reîmprospătare a cunoştinţelor.¹⁹

În Norvegia, serviciul militar este obligatoriu atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei cu vârsta cuprinsă între 19 şi 44 ani. Obligaţia pentru bărbaţi datează încă din evul mediu, în timp ce pentru femei a fost introdusă în anul 2015, Norvegia fiind primul stat membru NATO, care a introdus această obligaţie. Serviciul obligatoriu durează până la 19 luni, din care primele 12 sunt obligatorii, iar diferenţa până la 19 se va executa în următorii 20 de ani, sub forma exerciţiilor şi antrenamentelor militare, în funcţie de poziţia şi specialitatea individului şi nevoilor forţelor armate.

Deşi aşa cum am arătat serviciul militar este obligatoriu, în realitate nu mai mult de 20% dintre cei care îndeplinesc condiţiile de recrutare sunt şi recrutaţi, explicaţia este dată pe de o parte de limitarea funcţiilor scoase la încadrare, iar pe de altă parte de existenţa serviciului alternativ.

La un efectiv de circa 17 mii personal activ, forţele armate norvegiene dispun de o rezervă de peste 41 mii de persoane, marea majoritatea încadrate în „Home Guard”, inclusiv circa 3 mii ca parte a unei forţe de reacţie rapidă naţională.

În Suedia, ca de altfel şi în celelalte state nordice despre care am discutat, serviciul militar obligatoriu poate fi găsit sub diferite forme încă din Evul Mediu, dar oficial el a fost introdus abia în 1901, pentru bărbaţi. Dacă în timpul Războiului Rece mai mult de 85% dintre bărbaţii suedezi au satisfăcut serviciul militar, numărul celor care l-au executat efectiv după 1990 a scăzut la sub 10% din cei care îndeplineau condiţiile, pentru ca din 2010 acesta să devină obligatoriu şi pentru femei, dar în acelaşi timp să fie suspendat, fiind reintrodus în 2018, urmare a schimbării mediului de securitate contemporan.

Serviciul durează 11 luni şi este deschis tuturor celor care îndeplinesc condi-ţiile şi au vârsta de minimum 18 ani; în realitate, fiind vorba de o alegere selectivă realizată de Agenţia de Recrutare pentru Apărare, în baza unor criterii foarte stricte, ceea ce face ca numărul celor incluşi în sistem să rămână relativ redus. Totuşi, odată cu accederea Suediei în NATO acest număr este în creştere, ministerul apărării anun–ţând o ţintă de 8 mii persoane pentru anul 2025, şi până la 10 mii în 2026, faţă de 3,5-4 mii în anii anteriori.²⁰ Pe lângă sistemul selectiv de recrutare, care reprezintă o sită deasă pentru doritori, există şi motive de conştiinţă, religie, morală etc., care permit tinerilor să aleagă alte forme decât conscripţia, prin care să participe la apă-rarea naţională.

Forţele armate suedeze dispun de o rezervă de circa 60 mii de militari, majo-ritatea asiguraţi ca în cazul celorlalte state nordice din structurile „Home Guard”.

Ţările de Jos, introdusă oarecum forţat în grupul nordic, este singura ţară din grup, care nu are în vigoare serviciul militar obligatoriu, acesta fiind suspendat în 1997, dar nu abolit, aşa că rămâne o posibilitate, care ar putea fi reactivată în anumite circumstanţe, cum ar fi dacă ţările vecine se mobilizează sau ţara sau aliaţii săi sunt ameninţaţi.

În condiţiile actuale, când armata activă are un deficit de circa 10 mii de per-soane, ministerul apărării olandez a confirmat că îşi propune să dubleze numărul de militari, de la 70.000 în prezent la 200.000 până în anul 2030, obiectiv greu de atins în condiţiile vieţii politice actuale din ţară şi mai ales în lipsa conscripţiei. El este încurajat şi de sondajele de cercetare sociologică realizate în ultima perioadă, din care rezultă că 58% din populaţie este favorabilă reintroducerii serviciului militar obli-gatoriu. Pe de altă parte, însă, 35% dintre tineri spun că ar fi dispuşi să contribuie doar în roluri non-combatante, cum ar fi medici, mecanici sau specialişti IT, iar 40% dintre participanţii la sondaje nu şi-au exprimat dorinţa de a servi în nicio calitate. Totuşi, Guvernul insistă şi îşi propune să crească numărul de rezervişti cu cei care lucrează cu jumătate de normă pentru forţele armate, combinându-şi adesea servi-ciul cu munca civilă sau studiile, precum şi să încurajeze mai mulţi tineri să participe la aşa-numitul an de serviciu, în care persoanele cu vârste cuprinse între 18 şi 27 de ani se pot familiariza în mod voluntar cu apărarea.²¹

Un al treilea grup este reprezentat de marile puteri economice şi militare europene şi ne vom referi aici, pe scurt, doar la Marea Britanie, Franţa şi Germania, a căror situaţie este mai bine cunoscută datorită vizibilităţii lor internaţionale şi a rolului, pe care îl joacă în NATO şi în arhitectura de securitate europeană. De la început însă menţionez că toate aceste trei state au mari probleme în asigurarea efectivelor atât pentru forţele active, cât şi pentru cele de rezervă.

Marea Britanie se confruntă de câţiva ani cu lipsa personalului militar, servi-ciul militar obligatoriu funcţionând numai pe perioada celor două războaie mondiale, dar şi atunci voluntariatul a luat-o deseori înaintea mobilizării. Guvernul britanic a aprobat recent în cadrul analizei sale strategice a apărării propunerea de a lua în considerare crearea unor aşa numiţi „ani sabatici” militari pentru tinerii din Regatul Unit, un model opţional, care ar permite persoanelor peste 18 ani să „guste” viaţa militară. Aceşti ani sabatici ar face parte din strategia de recrutare şi, având în vedere criza geopolitică globală, şomajul în rândul tinerilor şi lipsa de soldaţi (o problemă de altfel globală), ar putea fi o abordare mai acceptabilă în comparaţie cu recrutarea formală, prin conscripţie, mai ales că un astfel de an cuprinde un program mai uşor de suportat decât pregătirea militară tradiţională a recruţilor.

La rândul său, Franţa caută soluţii pentru a acoperi lipsa de efective apărută în special în ultimii ani. Oficial, Franţa a abolit recrutarea militară obligatorie în timp de pace în 2001, deşi decizia de eliminare treptată a recrutării a fost anunţată încă în 1996, de către preşedintele Jacques Chirac. Franţa a rămas o forţă importantă în peisajul militar european, având efective de peste 200 mii militari la finele anului 2023, fără a lua în calcul Jandarmeria, din care 63,4 mii militari de carieră şi 137,9 mii militari pe bază de contract. Acestora li se adaugă 41,4 mii rezervişti din rezerva operaţională (imediată).²²

Cu toate acestea, căutările continuă în Franţa, unde, conform unui sondaj recent, 61% dintre francezi sunt în favoarea restabilirii unei forme de serviciu militar obli-gatoriu. Cu toate acestea, preşedintele francez Emmanuel Macron a exclus reintro-ducerea serviciului militar obligatoriu, dar a declarat că doreşte să mobilizeze so-cietatea în faţa agresiunii ruseşti şi că doreşte să consolideze „mobilizarea societăţii în faţa crizelor”. În timpul campaniei sale prezidenţiale din 2017, Macron promisese că va introduce un serviciu militar obligatoriu de o lună, dar ideea a primit un răspuns rece din partea armatei. În ianuarie, el a cerut guvernului şi armatei să prezinte propuneri cu privire la modul de mobilizare a mai multor tineri voluntari pentru a „susţine forţele armate” în caz de nevoie. Fostul prim-ministru Edouard Philippe, într-un interviu acordat ziarului Le Figaro, a propus crearea „unui serviciu militar voluntar”, care ar permite instruirea a cel puţin 50.000 de bărbaţi şi femei în fiecare an, în timp ce ministrul apărării, Sebastien Lecornu, a sugerat consolidarea unei forţe de rezervă de 100.000 de persoane.²³ În bunul stil franţuzesc, toate aceste propuneri sunt în analiză, singura măsură implementată a preşedintelui Macron fiind introdu-cerea Serviciul Naţional Universal, un serviciu naţional pe bază de voluntariat, pentru o perioadă de 4 săptămâni, menit să devină un serviciu obligatoriu în viitor, în care recruţii vor efectua două săptămâni de antrenament şi două săptămâni în servicii comunitare. Sistemul a fost descris de criticii preşedintelui ca fiind „mai degrabă o tabără de cercetaşi decât un serviciu militar”.

Cea mai puternică economie europeană, Germania, are la rândul său probleme serioase atât pentru asigurarea forţelor active, cât şi a celor de rezervă. Faptul că s-a luptat la propriu să îşi îndeplinească angajamentul faţă de NATO de a furniza o divizie pentru Forţa de Reacţie Rapidă din cauza lipsei de echipamente, a deficitului de personal şi a unui sistem de achiziţii disfuncţional a ridicat mari probleme lide-rilor politici şi militari germani. Un raport oficial privind starea armatei germane a prezentat o imagine sumbră, cu un procent uriaş de 28% din posturile din gradele inferioare neocupate la sfârşitul anului 2024. Cifrele au fost puţin mai bune la nive-lurile superioare de serviciu, dar Bundeswehr-ului îi lipseau încă aproape 20% din ofiţerii necesari, se arată în document. În acelaşi timp, Bundeswehr-ul continuă să îmbătrânească, după cum a declarat comisarul apărării, Eva Högl, vârsta medie crescând de 32,4 ani la sfârşitul anului 2019, la 34 de ani la sfârşitul anului 2024.²⁴

Cel puţin pentru rezolvarea problemelor de personal, ministrul apărării Boris Pistorius a propus adoptarea modelului suedez, iniţial pe bază voluntară, propunere agreată şi de actualul cancelar Friedrich Merz, propunând ca până la finele anului 2025 se pregătească 5.000 de tineri în acest sistem. Măsura pare însă insuficientă şi relativ greu de îndeplinit în condiţiile, în care sunt necesari 50-60 mii de militari pentru îndeplinirea angajamentelor din NATO,²⁵ întrucât atractivitatea carierei militare rămâne redusă, ceea ce poate readuce pe tapet problema serviciului militar obligatoriu pentru bărbaţi.

Nu putem merge mai departe până nu analizăm un al patrulea grup, repre-zentat de două state neutre, Austria şi Elveţia. Deşi au o neutralitate declarată şi recunoscută, Elveţia încă de la începutul secolului XIX, iar Austria după cel de-al Doilea Război Mondial, ambele state acordă o atenţie deosebită apărării naţionale şi pregătirii forţelor armate.

În ambele state serviciul militar este obligatoriu, iar principiile pregătirii per-sonalului şi a rezervei sunt asemănătoare. Atât în Austria, cât şi în Elveţia, serviciul militar este obligatoriu pentru cetăţenii de sex masculin, existând opţiuni alternative şi de serviciu civil. Serviciul militar din Austria implică de obicei un angajament de 6 luni pentru cei cu vârsta cuprinsă între 17 şi 50 de ani (sau 65 de ani pentru ofiţeri), iar în Elveţia serviciul militar se aplică celor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 30 de ani, cu o durata specifică, ce poate varia. Femeile pot face voluntariat în ambele ţări, dar nu există nicio cerinţă pentru serviciu obligatoriu în cazul lor. În ambele state, după terminarea serviciului obligatoriu, personalul trece în rezerva de forţe.

În fine, un al cincilea grup este reprezentat de statele Europei Centrale şi de Sud-Est, primite în NATO începând cu primul val al extinderii din anul 1997. Acest grup cuprinde atât foste state membre ale Tratatului de Varşovia, cât şi state nou apărute prin separarea Cehoslovaciei sau din dezmembrarea fostei Iugoslavia. Men-ţionăm că toate aceste state au trecut de la momentul solicitării accederii în Alianţă prin largi procese de profesionalizare a forţelor armate, după toate au renunţat sau au suspendat serviciul militar obligatoriu.

În acest grup se distinge în primul rând Polonia, atât din perspectiva moder-nizării capacităţilor de apărare, cât şi cea a creşterii numerice a forţelor armate, aşa cum am arătat deja în prima parte a articolului. Putem spune că Polonia, alături de statele baltice, a fost prima, care a înţeles pericolul pe care ambiţiile imperiale ale Federaţii Ruse le reprezintă pentru securitatea europeană, implicit pentru Polonia, care se învecinează atât cu Rusia, cât şi cu Belarus, accelerarea procesului de înarmare şi creştere numerică a forţelor armate naţionale începând imediat după anexarea Crimeii.

Deşi autorităţile poloneze nu luau încă în considerare reintroducerea serviciului militar obligatoriu, opinia publică fiind împărţită asupra acestei posibilităţi, intenţia declarată a guvernului polonez este să crească rapid numărul militarilor de la 200 la 300 de mii şi să ajungă până la sfârşitul deceniului la o armată de circa jumătate de milion de militari, din care aproape jumătate să fie reprezentată de forţele de rezervă, organizate în principal pe actuala structură a forţelor teritoriale, ajunsă deja la 55 mii militari. În acest scop se pregăteşte introducerea unui sistem, care să asigure pregă-tirea militară a tuturor bărbaţilor cu vârsta pe până la 60 de ani, acţiune facilitată atât de sprijinul populaţiei pentru voluntariat, cât şi de voinţa politică a tuturor partidelor politice relevante, care, chiar dacă au opinii divergente asupra multor aspecte ale priorităţilor statului, sunt unanim de acord în ceea ce priveşte politica de apărare naţională.²⁶

Practic, în toate celelalte state există dezbateri aprinse, generate în primul rând de schimbarea climatului de securitate, pentru că toate suferă de o lipsă de resurse umane, iar capacitatea lor de a desfăşura operaţiuni la scară largă este limitată în cazul unui conflict major, structura actuală a armatelor având o componentă profesionistă, dar cu un număr limitat de rezerve active, insuficientă pentru a apăra statul în cazul unei crize de amploare.

Faţă de aceste realităţi, politica statelor diferă. De exemplu, în Ungaria, auto-rităţile refuză total să ia în considerare eventualitatea introducerii sistemului obli-gatoriu, bazându-se exclusiv pe voluntariat, atât în cadrul forţelor profesioniste, cât şi nou createle batalioane de forţe teritoriale, a căror atractivitate a crescut continuu, de la crearea lor efectivă în 2024, ajungând la o rezervă calificată aproape egală cu armata de pace, care numără circa 40 mii de oameni.²⁷

În Republica Cehă şi în Bulgaria, deşi accentul se pune pe promovarea volun-tariatului, opţiunea serviciului militar obligatoriu este luată în considerare.

Astfel, în Cehia, această opţiune este susţinută în primul rând de militari, însuşi şeful apărării, generalul Karel Řehka declarând că „ … în viitor Republica Cehă va trebui să ia în considerare o formă de serviciu militar, fie obligatoriu, fie voluntar. Dar va trebui pur şi simplu să găsească un mecanism pentru a genera rezerve.”²⁸, deşi tot domnia sa recunoaşte amploarea propunerii sale, spunând că ar fi o decizie politică, ce ar necesita consens social, dar şi că este convins că schimbarea este necesară.

În Bulgaria, Ministerul Apărării pregăteşte modificări legislative pentru intro-ducerea instruirii militare obligatorii pentru anumite grupuri profesionale, încer-cându-se astfel o diminuare a deficitului de personal din armata naţională. Cu toate acestea, nu este o revenire la serviciul militar obligatoriu, ci mai degrabă o cerinţă necesară pentru persoanele din anumite domenii (poliţie, judiciar etc.).²⁹

De altfel, situaţia şi preocupările existente în aceste două state sunt valabile în majoritatea celorlalte state din acest grup.

Croaţia este până la ora actuală singurul stat din acest grup, care a reintrodus serviciul militar obligatoriu, este adevărat, într-o formă „soft”, care prevede o instruirea militară de bază pe durata a opt săptămâni, aplicabilă tuturor cetăţenilor croaţi, bărbaţi, care împlinesc vârsta de 19 ani. Se apreciază că în facilităţile de instruire existente se pot instrui 4.000 de recruţi, anual în cinci sesiuni, recruţi, care sunt stimulaţi şi printr-o indemnizaţie netă lunară de 1.100 EUR, iar timpul petrecut în instruire va fi luat în considerare pentru anii lor de muncă. Femeile nu sunt supuse serviciului militar obligatoriu şi instruirii militare de bază, dar pot participa pe bază voluntară, ceea ce este şi una dintre condiţiile de admitere în serviciul militar activ.

Fără a mai intra în detalii, menţionăm că serviciul militar obligatoriu este în vigoare şi în alte state membre NATO, menţionând aici Grecia şi Turcia, dar, având în vedere complexitatea relaţiilor dintre cele două state, subiectul este lăsat pentru o altă posibilă analiză.

ROMÂNIA RĂMÂNE ŢARA TUTUROR POSIBILITĂŢILOR,
INCLUSIV ÎN CEEA CE PRIVEŞTE REZERVA DE FORŢE

De-a lungul istoriei, participarea populaţiei la apărarea ţării a reprezentat un element de rezistenţă şi coeziune populară. Încă din vremurile feudale, armatele domnitorilor pământeni erau constituite din „Oastea cea mică”, constituită din trupele curtenilor şi ale slujitorilor domnului şi ale principalilor boieri şi din „Oastea cea mare” care cuprindea „… toţi locuitorii ţării [bărbaţi] în stare să poarte arme”³⁰, ceea ce, în fapt, aplicând principiile de astăzi, putem numi ca o formă a rezervei de forţe militare, chemată sub arme în vremuri de restrişte, când pericolul inamic ameninţa existenţa structurii statale.

Venind la vremuri mai apropiate, Armata României s-a bazat constant pe un corp de cadre profesionist (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri pregătiţi în sistemul militar de învăţământ) şi pe un număr considerabil de recruţi, încorporaţi pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu, a cărei durată a variat în timp de la 3 ani în perioada de după cel de al doilea Război Mondial, până la 16 luni în anii ’80. În paralel funcţiona sistemul „cu termen redus”, care pregătea ofiţeri, absolvenţi ai instituţiilor superioare de învăţământ, cu o durată de 6 luni, înlocuită la sfârşitul anilor ’70 cu o perioadă de 9 luni, înaintea începerii studiilor universitare. În serviciul militar obligatoriu erau incorporaţi anual, în două sau trei serii de încorporare, între 200 şi 250 mii de tineri, la care se adăugau cei circa 800 mii membrii ai gărzilor patriotice (persoane de sex masculin şi feminin cu vârsta cuprinsă între 20 şi 60 de ani, respectiv 55 ani femeile), formaţiuni constituite în urma agresiunii sovietice împotriva Cehoslovaciei din vara anului 1968 şi adoptarea noii doctrine naţionale de „apărare a patriei de către întregul popor”. Rezerva totală de forţe în acea perioadă este estimată la circa 5,5-6 milioane de oameni. În egală măsură trebuie menţionat însă că armata avea o pregătire destul de slabă, militarii în termen fiind folosiţi extins, în special după 1970, de autorităţile comuniste în economia naţională, de la culesul recoltelor până la marile şantiere naţionale, existând de altfel şi unităţi militare special destinate acestui scop, subordonate Direcţiei pentru lucrări în economia naţională (DLEN); practic, nu a existat vreun şantier naţional major, în care militarii să nu fie implicaţi (Transfăgărăşan, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Casa Poporului, căi ferate, metrou, exploatarea cărbunelui, hidrocentrale ş.a.m.d.).

Concluzionând pe scurt această perioadă, putem spune că România dispunea de rezervă operaţională numeroasă, estimată la circa 400 mii rezervişti pentru prima urgenţă, susţinută de forţe teritoriale (Gărzile Patriotice) de circa 800 mii luptători, acestea erau slab instruite pentru luptă, atât datorită utilizării militarilor în economia naţională, cât şi reducerii constante a resurselor destinate instruirii, generată de ambiţia achitării datoriei externe a ţării.

Odată cu schimbarea regimului şi orientarea ţării spre valorile democratice şi în mod expres cu orientarea şi decizia politică cvasiunanimă de accedere în structurile euro-atlantice atât ţara, cât şi forţele armate au trecut prin prefaceri adânci, în sensul trecerii treptate spre profesionalizarea armatei şi, în final, suspendarea serviciului militar obligatoriu pe timp de pace, o măsură, care poate fi înţeleasă obiectiv din motive existente şi în celelalte state foste membre ale Tratatului de la Varşovia, prezentate în prima parte a articolului, dar care a avut efecte negative asupra forţelor de rezervă, ţara noastră ajungând la o situaţie paradoxală, în care forţele de rezervă sunt mai puţin numeroase decât cele active (profesioniste). Astfel la o forţă activă de 75 mii de militari (teoretic), există o rezervă de doar 55 mii de luptători (informaţii pe surse, MApN păstrând opacitatea caracteristică pe subiect – N.A).³¹

Problema nu este legată numai de numărul de luptători disponibili conform evidenţelor, ci şi de gradul lor de instruire şi de capacitatea lor fizică de a lupta, având în vedere că de la 1 ianuarie 2017, când au intrat în efect prevederile art. 2 din Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obliga-toriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat şi până în toamna anului 2017, când au fost încadraţi pe bază de voluntariat primii rezervişti voluntari, în baza Legii nr. 270/2015 privind Statutul rezerviştilor voluntari, cetăţenii români nu au mai efectuat nicio formă de pregătire militară, astfel că ultimii care au efectuat această pregătire sunt deja sau au depăşit vârsta de 40 de ani, încadrându-se în ultima clasă, a III-a, în care soldaţii şi gradaţii în rezervă pot fi menţinuţi în evidenţă, confort art. 41 din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare.

Întrebarea care se pune este cum s-a ajuns la această situaţie. Aşa cum am mai spus, sunt cauze obiective, dar şi foarte multe cauze subiective, care au condus spre această stare de fapt, dintre care menţionez:

• Lipsa unei viziuni unitare privind apărarea naţională

Liderii politici autohtoni au considerat şi încă mai consideră că simpla aparte-nenţă la Alianţa Nord-Atlantică a rezolvat toate problemele privind apărarea şi se-curitatea naţională. Citind doar articolul 5 al Tratatului şi neluând în considerare prevederile articolului 3, aceştia au ignorat în timp pregătirea populaţiei, a economiei sau a teritoriului pentru apărare şi, deşi există legi speciale în acest sens, prevederile acestora sunt aplicate parţial, sau de loc. Ca să exemplificăm:

• Autorităţile române nu au fost capabile să elaboreze un document politico-militar, care să exprime viziunea naţională şi să înlocuiască vechea doctrină a războiului întregului popor.

• Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2020-2024, „Împreună, pentru o Românie sigură şi prosperă”, încă în vigoare, nu are nicio referire la forţele de rezervă; prin extenso, putem considera că referirea de la nr. 177, alin. 3 „Asigurarea resursei umane necesare instituţiilor publice din sistemului de securitate naţională şi pregătirea corespunzătoare a acesteia” ar putea reprezenta o menţiune.

• Nici Cartea Albă a Apărării – 2021 (ultima) nu aduce plusuri.

• Abia Strategia Militară a României – 2021 acordă atenţie forţelor de rezervă, direcţia de Revigorare a procesului de generare a rezervei, necesitate clară, confirmată şi de prima Analiză Strategică a Apărării (2020), putând constitui un punct de plecare, rămas din păcate în mare parte doar teoretic, având în vedere modul de îndeplinire până în prezent a obiectivelor subsecvente stabilite.

• În fine, menţionăm că deteriorarea mediului de securitate în proximitatea României, generată de agresiunea Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei, nu a produs niciun amendament la documentele mai sus menţionate.

• Lipsa unor soluţii pentru diminuarea efectelor renunţării la serviciului militar obligatoriu asupra rezervei de forţe

• Suspendarea serviciului militar obligatoriu pe timp de pace a reprezentat în primul rând un obiectiv electoral pentru clasa politică; nu întâmplător, un ministru al apărării a ordonat afişarea unui panou electronic pe frontispiciul Cercului Militar Naţional cu mesajul „AMR —- zile”. Zilele s-au scurs, dar clasa politică nu a pus nimic în loc pentru a diminua efectele lipsei de personal instruit pentru rezerva de forţe, efecte de altfel uşor de previzionat.

• Dacă trecerea la profesionalizarea armatei a reprezentat o cerinţă obiectivă de necontestat, măsura suspendării serviciului militar obligatoriu a reprezentat o gravă eroare strategică. Mă număr printre cei care la acel moment au propus ca, în locul adoptării de jure a acestei măsuri, MApN pur şi simplu să nu mai încorporeze tinerii, ceea ce ar fi permis ca, în situaţii de criză, aşa cum sunt cele de acum, să se poată realiza o pregătire militară adecvată pentru un număr limitat de cetăţeni.

• Introducerea serviciului pe bază de voluntariat a reprezentat un alt exemplu de tergiversare, caracteristică de altfel politicienilor români: în 2005 s-a suspendat serviciul militar cu efect de la 1 ianuarie 2007, abia în 2015 a fost adoptat actul, care să permită serviciul pe bază de voluntariat, intrat la rândul său de facto în vigoare abia în a doua jumătate a anului 2017; adică 10 ani pierduţi din perspectiva asi-gurării forţelor de rezervă.

• Însuşi serviciul militar pe bază de voluntariat a început cu stângul, în primul rând datorită neatractivităţii acestuia din perspectivă financiară, dar şi a incapacităţii candidaţilor de a trece probele specifice, astfel că la primele serii de înscriere (2017-2020) numărul contractelor semnate a fost între 10 şi 20% din numărul total de posturi scoase la concurs. Odată cu modificarea legislaţiei şi oferirea unor condiţii financiare superioare, atractivitatea carierei a crescut, ajungându-se în anul 2024 la o contractare de 95% la ofiţeri, peste 80% la subofiţeri şi maiştri militari şi peste 70% la soldaţi şi gradaţi voluntari (cifre aproximative).

• Exemplu de mai sus nu este unul singular. Deşi propunerea de instituire a servi-ciului de „militar în termen voluntar” a fost făcută încă din anul 2016, inclusiv printr-un proiect de lege emis de MApN, nici până în prezent nu a fost legiferată această propunere. Prin comparaţie, un sistem similar a fost propus în Germania în a doua jumătate a anului trecut, iar în acest an, potrivit ministrului german al apărării Boris Pistorius, circa 5.000 de germani îl vor efectua.³²

Scăderea atractivităţii serviciului militar în general şi stigmatizarea publică, în-deosebi a rezerviştilor, care au servit o viaţă ţara sub drapel

• Mult timp considerată o profesie de elită, aflată la osatura existenţei naţionale, care cere devotament, pregătire şi sacrificii, profesia militară a început să fie tratată de liderii vremelnici ca o profesie marginală şi „recompensată” în consecinţă. Este suficient să dăm doar 3 exemple, din perspectivă financiară:

(1) Deşi s-a trecut la profesionalizarea armatei, soldatul profesionist, care mânuieşte echipamente militare de mii, zeci de mii şi chiar sute de mii de euro, este plasat pe grila de salarizare la coeficientul 1,00, singura funcţie. care mai deţine acest coeficient. fiind cea de muncitor necalificat; de altfel la categoria soldaţi-gradaţi, cel mai mare coeficient este 1,11. Prin comparaţie, un garderobier de muzeu are coeficientul 1,16.³³

(2) Militarii sunt singura categorie profesională pentru care valoarea de referinţă sectorială (VRS) a rămas neschimbată, 197,33 lei, de la introducerea sa ca element de referinţă în calcularea soldelor (1999).

(3) Şi mai accentuat se vede acest aspect atunci când vorbim despre recunoaşterea drepturilor militarilor după ce trec în rezervă în legătură cu pensiile militare de stat, de care aceştia ar trebui să beneficieze. Deşi legea privind pensiile militare de stat (Legea 223/2015) a fost elaborată în deplin respect cu legile şi practicele existente în celelalte state membre NATO, autorităţile române au fost capabile să o amputeze încă înainte de intrarea în vigoare, creând şi adân–cind falii între pensionarii pensionaţi la date diferite şi anulând prin ordonanţe de urgenţă, sau atunci când nu mai sunt soluţii cu complicitatea justiţiei sau a Curţii Constituţionale, drepturile legale ale acestora. Astfel, nu este de mirare că pensionarii militari sunt singura categorie, care nu a beneficiat de actualizarea pensiilor şi deseori nici de indexarea legală a acestora.

• Mai mult, formatori de opinie, politicieni şi chiar partide politice în ansamblul lor şi-au făcut un titlu de glorie în stigmatizarea rezerviştilor, ba că ar fi beneficiari de pensii speciale, ba că au pensii nemeritate, ba că au opinii contrare mersului înainte al societăţii, debitând inclusiv inepţia că ar fi împotriva Alianţei Nord-Atlantice, tocmai ei, cei care au realizat integrarea în acest club defensiv. Şi nici nu e de mirare, când atitudini de acest fel sunt proclamate de la nivelul cel mai înalt al societăţii, ultimii doi comandanţi constituţionali ai Forţelor Armate rămâ-nând în istorie, unul pentru că armata a fost bună doar la strâns recolta³⁴, iar altul pentru că armata e pierdere de vreme, dar măcar l-a învăţat să-şi coase nasturii şi cămaşa.³⁵

Bineînţeles că mai există multe alte cauze, care pot fi amintite, dintre care nu pot să lipsească scăderea până la dispariţie a educaţiei patriotice în cadrul procesului instructiv-educativ preuniversitar (să nu uităm că Istoria României se mai învaţă doar în clasa a VIII-a şi a XII-a, că din manualele de Limba şi literatura română au dispărut textele, care să amintească de evenimente glorioase ale tradiţiilor de luptă etc.), că educaţia fizică a devenit aproape o materie facultativă, afectând astfel şi starea de sănătate şi capacităţile fizice, dar şi formarea spiritului de echipă şi a solidarităţii între copii, sau că pregătirea premilitară prevăzută în legea privind pregătirea populaţiei pentru apărare nu se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, cu excepţia Taberei Cercetaşilor organizată de MApN cu participarea anuală a circa 50 de tineri, interesul major în activităţi similare venind în primul rând din partea întreprinzătorilor privaţi, pe baze comerciale şi din păcate necorelat cu ministerele responsabile legal – apărare, interne, educaţie.

***

Într-o concluzie generală, putem afirma că, deşi dezvoltarea tehnologică a modificat dramatic câmpul de luptă şi modalităţile de ducere a războiului, rolul fac-torului uman va rămâne în continuare determinant şi că, aşa cum o demonstrează războiul din Ucraina, nevoia de forţe luptătoare rămâne o constantă a confruntării armate, motiv pentru care tot mai multe state îşi reconsideră politicile şi strategiile de apărare, nu numai din perspectiva asigurării echipamentelor militare şi a muniţiilor necesare ducerii unui conflict de intensitate şi durată mari, dar şi pentru constituirea şi pregătirea unor rezerve de forţe capabile să opereze atât în zona acţiunilor de luptă, cât şi să asigure fluxul necesar de resurse umane.

Asociaţia Ofiţerilor în Rezervă din România a fost conectată de la început la problematica rezervei militare, atât în ceea ce priveşte realitatea şi problemele sociale ale rezerviştilor, dar mai ales în ceea ce priveşte rolul forţelor de rezervă în struc-tura militară şi, în mod formal sau informal, am prezentat atât lipsurile şi limitările existente, cât şi opiniile şi propunerile noastre pentru ca acestea să fie înlăturate sau măcar să se reducă efectele negative ale acestora asupra structurii de forţe.

În analizele noastre am insistat asupra necesităţii realizării unui mixt realist şi sustenabil în cadrul structurii de forţe şi în pregătirea populaţiei pentru apărare, care să îmbine pregătirea forţelor active cu cea a rezervei operaţionale şi să se extindă corespunzător în rezerva operaţională şi, în final, la întreaga populaţie a ţării, care are dreptul şi obligaţia constituţionale să apere România. Susţinem şi subliniem că rezerva de forţe reprezintă o componentă intrinsecă a forţelor armate ale României, un mijloc esenţial de amplificare a efortului militar, în situaţii de criză şi la război. Niciun stat nu poate susţine în timp de pace o armată numeroasă şi dotată pentru a putea satisface pe deplin nevoile apărării naţionale şi colective, pe timpul ducerii războiului.

Propunerile noastre au urmărit respectarea angajamentului asumat la semnarea accederea în NATO, care la art. 3 prevede că „Pentru a îndeplini mai eficient obiec-tivele acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea indi-viduală şi cea colectivă în faţa unui atac armat.” Acestea au vizat domenii multiple şi îmi permit să sintetizez în cele de mai jos doar câteva dintre ele, astfel:

• Necesitatea adoptării unei doctrine a apărării naţionale, care să reflecte filozofia apărării naţionale şi nivelul de ambiţie, în condiţiile art. 3 din Tratatul Atlanti-cului de Nord, adaptarea în consecinţă a documentelor programatice (Strategia de securitate, Strategia apărării naţionale, Cartea Albă etc.) şi alinierea lor la realităţile geostrategice contemporane.

• Actualizarea tuturor legilor apărării – misiune asumată de Guvern şi Parlament de aproape un deceniu, dar care este mereu prorogată, mai ales din considerente electorale, sau se fac cel mult amendamente mai degrabă de cosmetizare, decât de substanţă.

• Constituirea la nivelul structurii de forţe a unui „comandament şi un comandant al rezervei” subordonat Şefului Apărării; avem suficiente comandamente fără trupe în ţară, ori acest comandament ar prelua integral problema resursei umane în rezervă, într-o viziune şi concepţie unitară; sisteme similare şi exemple de bune practici din această perspectivă există în majoritatea statelor membre NATO.

• Necesitatea schimbării mentalităţilor şi a alocării resurselor pentru pregătirea rezervei, aşa cum se petrec lucrurile în statele din jurul nostru.

• Introducerea serviciului militar voluntar, propunere pusă în discuţie încă din anul 2016.

• În condiţiile, în care creşterea alocărilor bugetare din PIB-ul naţional pentru apărare în statele NATO este deja o certitudine, din care 3,5% pentru apărarea propriu-zisă şi 1,5% pentru proiecte dual-use, este necesar ca o parte dintre aceste fonduri, mai mare decât în prezent, să fie alocată instruirii şi infra-structurii pentru instruire, inclusiv pentru instruirea forţelor de rezervă.

• Reanalizarea oportunităţii constituirii Forţelor Teritoriale, propunere făcută în repetate rânduri de către AORR, având în vedere că aceasta: (a) ar permite creşterea generală a capacităţii naţionale de apărare; (b) ar putea contribui pe plan local la acoperirea nevoilor de apărare în primele faze ale războiului; (c) ar implica costuri relativ reduse de menţinere în serviciu; (d) ar îmbunătăţi capacitatea de răspuns în orice situaţie de criză, de la urgenţe civile la criza militară; (e) ar contribui la pregătirea populaţiei pentru apărare şi creşterea nivelului de conştientizare în rândul publicului larg despre importanţa apărării naţionale; (f) ar duce la crearea de locuri de muncă part-time pentru tineri; (g) ar contribui la coeziunea societăţii, în general şi la întărirea relaţiilor dintre militari şi societatea civilă.

• Repunerea educaţiei patriotice ca o prioritate a sistemului de învăţământ, nu prin ideologizare ca înainte de 1989, ci prin cultivarea dragostei faţă de ţară, dezvoltarea sentimentului identităţii naţionale şi a respectului faţă de neam, cunoaşterea istoriei României, promovarea voluntariatului civic, social şi militar, în general lărgirea orizontului cultural.

• Aplicarea pregătirii premilitare a tinerilor începând cu ciclul gimnazial.

Din păcate, propunerile noastre nu au găsit ecoul scontat la factorii politici de decizie, dar noi insistăm, în speranţa că odată şi odată vor înţelege că expresia latină „Si vis pacem, para bellum” nu este un simplu proverb, ci o învăţătură pentru lideri, probată de istoria omenirii.