Diana CHIRU (CHIRU-DRAGOŞ)
Abstract. This paper examines how disinformation, defined as deliberately spread false information, influences military decision-making in hybrid warfare – a type of conflict that combines traditional military tactics with non-military operations such as cyberattacks, propaganda, and informational sabotage. Unlike misinformation or malinformation, disinformation is intentional and aims to undermine rationality and decision-making clarity by exploiting people’s cognitive and emotional vulnerabilities.
Keywords: disinformation, hybrid warfare, military decision-making, propaganda, informational manipulation, cognitive vulnerabilities
INTRODUCERE
În epoca războiului hibrid contemporan, informaţia a devenit o armă la fel de puternică ca mijloacele militare convenţionale. „Războiul hibrid” se referă la com-binarea sincronizată a tacticilor militare cu instrumente nemilitare, precum atacuri cibernetice, propagandă şi dezinformare, cu scopul de a submina un adversar pe multiple planuri.
Dezinformarea, definită ca informaţie falsă sau înşelătoare răspândită inten-ţionat pentru a servi unui obiectiv strategic, ocupă un loc central în aceste confruntări moderne. Spre deosebire de simpla misinformare (informaţie eronată difuzată ne-intenţionat) sau malinformare (informaţii reale folosite într-un context manipulativ), dezinformarea este deliberată şi urmăreşte să influenţeze percepţiile şi deciziile ţintelor sale. Prin exploatarea vulnerabilităţilor cognitive ale oamenilor (precum biasurile şi euristicile mentale) şi profitând de viteza de difuzare a informaţiilor în era digitală, campaniile de dezinformare pot îndepărta publicul sau decidenţii de la un proces decizional raţional.
Problema cercetată în acest eseu este modul, în care dezinformarea folosită ca armă într-un conflict hibrid afectează procesul de luare a deciziilor în sfera militară. Vom analiza impactul acesteia de la nivel strategic-organizaţional până la nivel individual şi societal, ilustrând argumentele cu exemple reale din istorie şi conflicte recente (precum războiul din Ucraina). Vom discuta: (1) influenţa la nivel strategic şi organizaţional, cum informaţiile false pot deraia planificarea militară sau pot paraliza reacţiile oficiale; (2) influenţa asupra percepţiei individuale şi comportamentului civililor, precum şi cum propaganda şi zvonurile pot modela moralul şi acţiunile populaţiei; (3) rolul reţelelor sociale şi al mediului online în propagarea rapidă a dezinformării; (4) alterarea interpretării realităţii tactice şi strategice prin manipularea informaţiilor, cum distorsiunea intenţionată a realităţii de pe teren poate induce erori în deciziile militare. În final, vom oferi paralele istorice şi concluzii despre relevanţa psihologică a războiului informaţional în lumea de astăzi.
IMPACTUL STRATEGIC ŞI ORGANIZAŢIONAL AL DEZINFORMĂRII ASUPRA DECIZIILOR MILITARE
La nivel strategic, dezinformarea poate afecta direct procesul decizional al factorilor de conducere militari şi politici, ducând fie la decizii eronate, fie la indecizie periculoasă. În primul rând, crearea de confuzie şi ambiguitate prin operaţiuni de dezinformare ţinteşte să „complice şi să submineze procesul decizional al ţintei”, oferind agresorului un avantaj. Un stat agresor poate folosi tactici, ce oferă „plauzibilitate a negării”.
De exemplu trimiterea de forţe neidentificabile sau propagarea unor naraţiuni contradictorii, astfel încât adversarii să nu poată atribui cu certitudine actele de agresiune. Acest lucru s-a văzut clar în 2014, când trupele ruseşti fără însemne („omuleţii verzi”) au preluat controlul Crimeei. Factorii de decizie din Ucraina şi comunitatea internaţională au fost iniţial ezitanţi, nesiguri dacă se confruntau cu o invazie propriu-zisă sau cu un conflict local, ceea ce a întârziat reacţia lor.
Plauzibilitatea negării a fost deliberat exploatată de Moscova pentru a paraliza răspunsul imediat al Kievului. Un articol NATO subliniază că în războiul hibrid pro-cesul decizional al ţintei poate fi grav afectat atunci când acţiunile ostile sunt neatribuite sau pot fi negate credibil de agresor. Cu alte cuvinte, dacă nu e clar „cine a atacat” sau dacă atacul însuşi este pus la îndoială, liderii pot amâna decizii critice de răspuns. Această amânare oferă timp şi spaţiu de manevră agresorului, permiţându-i să-şi consolideze câştigurile.
Un concept relevant aici este bucla decizională OODA (Observe – Orient – Decide – Act), folosită în gândirea militară. Dezinformarea bine orchestrată poate perturba sever această buclă. Atunci când există incertitudine dacă un atac a avut loc sau cine este autorul, opţiunile de răspuns sunt fie întârziate, fie evitate, permiţând actorului hibrid ostil să preia treptat controlul ciclului decizional al adversarului. Practic, prin menţinerea adversarilor într-o stare de confuzie şi dubiu, agresorul domină etapele de Observare şi Orientare din ciclul OODA al acestora. Mai mult, bombardarea continuă cu informaţii false la nivel strategic (ştiri fabricate, rapoarte de informaţii alterate, declaraţii oficiale mincinoase) poate crea un mediu de „complexitate informaţională” deliberată.
Această complexitate face dificilă filtrarea adevărului de fals şi poate duce la ceea ce analiştii numesc „disordine informaţională”, în care imaginea de ansamblu devine neclară. În asemenea condiţii, chiar şi cu acces la informaţii în timp real, avantajul este pierdut, deoarece decidenţii nu ştiu în care date să se încreadă. Rezultatul poate fi o buclă decizională scăpată de sub control, fie decizii haotice, fie paralizie decizională, exact efectul dorit de cel care propagă dezinformarea.
Un exemplu istoric ilustrativ de decizie strategică influenţată de informaţii false este cazul invaziei Irakului din 2003. Decidenţii americani s-au bazat pe informaţii (ulterior dovedite false) privind existenţa armelor de distrugere în masă (WMD) în Irak. Ulterior s-a documentat cum o campanie de dezinformare externă a alimentat aceste convingeri, inclusiv mărturii fabricate ale unor exilaţi irakieni, care pretindeau legături între regimul Saddam Hussein, Al-Qaeda şi programe nucleare active. Această dezinformare a fost difuzată prin surse media credibile, creând o presiune publică şi diplomatică, ce a contribuit la decizia de a lansa operaţiunea militară împotriva Irakului. Cazul evidenţiază cum informaţiile contrafăcute pot păcăli chiar şi factorii de decizie de rang înalt, determinându-i să iniţieze acţiuni militare majore pe premise greşite.
Tot la nivel strategic, un exemplu modern îl reprezintă eforturile Rusiei de a folosi conceptul de „control reflexiv” asupra Occidentului. Controlul reflexiv (dezvoltat iniţial în doctrină sovietică) desemnează tehnica, prin care determini un adversar mai puternic să aleagă de bunăvoie acţiuni convenabile ţie, prin modelarea percepţiilor sale asupra situaţiei. În conflictul din Ucraina, strategia Moscovei a inclus diseminarea de naraţiuni concepute să descurajeze o reacţie fermă a Occidentului, de pildă, negarea prezenţei trupelor ruse („nu sunt trupele noastre în Donbas”) sau exagerarea riscului unui război nuclear global dacă NATO ar interveni. Obiectivul reflexiv a fost să convingă liderii occidentali să rămână pasivi, ceea ce în mare parte s-a şi întâmplat în 2014: SUA şi aliaţii europeni au evitat o confruntare directă, limitându-se la sancţiuni, în timp ce Rusia „demonta bucăţi din Ucraina”.
Printre tehnicile folosite s-au numărat negarea şi decepţia („maskirovka”), cum ar fi trimiterea de soldaţi fără însemne în Crimeea, şi camuflarea intenţiilor reale ale Moscovei, alimentând astfel incertitudinea şi teama de necunoscut în tabăra opusă. Acest exemplu reflectă modul în care, la nivel organizaţional şi aliat, decidenţii pot fi constrânşi de o realitate falsificată creată de adversar: când nu ştii sigur cu ce te confrunţi sau ce urmăreşte adversarul, cel mai adesea vei ezita sau vei alege acţiunea cea mai prudentă, care, în contextul creat intenţionat de agresor, este exact acţiunea de a nu acţiona.
De asemenea, dezinformarea poate fi folosită strategic pentru a diviza şi polariza organizaţiile şi societatea, slăbind astfel coeziunea necesară deciziilor colective. O campanie de propagandă bine ţintită poate adânci falii politice interne, ceea ce face dificil pentru conducere să ia decizii ferme din cauza lipsei consensului. Un analist NATO arată că dezinformarea poate adânci polarizarea atât la nivel de stat, cât şi în societate, susţinând totodată actorii şi naraţiunile, care servesc obiectivele agresorului. Spre exemplu, în 2016, interferenţa informaţională rusă în alegerile din SUA (parte a războiului hibrid pe frontul vestic) a amplificat curentele populiste şi a semănat neîncredere în instituţii. Consecinţa pe termen lung este o societate mai fragmentată, în care deciziile în domeniul securităţii devin contestate şi dificil de implementat. În mod similar, la nivel organizaţional militar, dacă diferite ramuri sau aliaţi au percepţii diferite asupra realităţii (ca rezultat al dezinformării), coordonarea strategică suferă. Un aliat poate supraestima o ameninţare, în timp ce altul o subestimează, astfel că planurile comune bat pasul pe loc.
Aşadar, dezinformarea acţionează ca un „agent coroziv” la nivel strategic şi organizaţional, erodând fundamentul informaţional, pe care se bazează deciziile de securitate naţională.
IMPACTUL STRATEGIC ŞI ORGANIZAŢIONAL
La nivel strategic, dezinformarea creează incertitudine, confuzie şi paralizie decizională în rândul liderilor politici şi militari:
Exemplul Crimeea (2014): Trupele ruseşti fără însemne („omuleţii verzi”) au generat ambiguitate strategică, împiedicând Ucraina şi aliaţii să reacţioneze rapid şi decisiv.
Conceptul de „plauzibilitate a negării”: Atunci când agresorul neagă implicarea directă, decidenţii ezită în a lua măsuri ferme, oferindu-i agresorului avantajul timpului.
Bucla decizională OODA (Observe – Orient – Decide – Act): Dezinformarea perturbă etapele Observare şi Orientare, afectând capacitatea adversarului de a lua decizii eficiente şi rapide.
Cazul Irakului (2003): Informaţiile false privind existenţa armelor de distrugere în masă au determinat SUA să declanşeze o invazie pe baza unei realităţi fabricate.
„Controlul reflexiv” (exemplu: Ucraina): Rusia foloseşte acest concept pentru a manipula deciziile adversarilor, determinând Occidentul să evite o confruntare directă.
Astfel, la nivel organizaţional, dezinformarea generează „dezordine informaţională”, complicând procesul decizional şi afectând coordonarea strategică între aliaţi.
INFLUENŢA DEZINFORMĂRII ASUPRA PERCEPŢIEI INDIVIDUALE
ŞI COMPORTAMENTULUI CIVILILOR
În paralel cu efectele la vârful ierarhiei, dezinformarea are un impact puternic asupra indivizilor obişnuiţi, atât combatanţi de nivel inferior, cât şi civili. La nivel psihologic, propaganda şi informaţiile false exploatează vulnerabilităţile cognitive umane, influenţând modul, în care oamenii percep realitatea şi cum reacţionează. Mecanismele psihologice implicate includ frică, prejudecăţi existente, furie sau speranţă, pe care dezinformarea le poate amplifica sau redirecţiona în favoarea celui care o propagă.
Pentru militarii din teren, dezinformarea adversarului poate submina moralul şi poate induce confuzie chiar în mijlocul bătăliei. Un exemplu elocvent provine din conflictul din estul Ucrainei (Donbas) începând cu 2014: trupele ucrainene au fost ţinta unei forme moderne de „propagandă de front” sub forma mesajelor SMS înspăimân-tătoare trimise pe telefoanele mobile ale soldaţilor. Mesaje text anonime, dar aproape simultane, erau trimise soldaţilor aflaţi pe linia frontului, conţinând ameninţări şi zvonuri menite să îi demoralizeze.
De pildă, un astfel de mesaj trimis în 2017 spunea: „Soldaţi ucraineni, vă vor găsi trupurile când se va topi zăpada”. Alte mesaje pretindeau că „comandanţii v-au abandonat” sau că „unităţile voastre au fost decimate, fugiţi cât încă puteţi”. Aceste SMS-uri, trimise cu ajutorul unor emiţătoare false montate de forţele pro-ruse, reprezentau echivalentul modern al aruncării de fluturaşi demoralizanţi peste tranşee. Efectul scontat era psihologic: un soldat bombardat cu asemenea mesaje ar putea începe să îşi piardă încrederea în comandanţi şi în şansele de victorie, chiar dacă situaţia reală nu e atât de disperată. „Propaganda chirurgicală” de acest tip – denumită de experţi propagandă de tip pinpointv – poate provoca dezordine în rândul trupelor, scăzând capacitatea lor de luptă fără ca adversarul să mai tragă vreun foc de armă. Este un exemplu clar cum dezinformarea afectează deciziile individuale: un soldat poate decide să dezerteze sau să nu execute un ordin crezând (în baza dezinformării primite) că oricum lupta este pierdută ori că a fost trădat.
Pentru populaţia civilă, dezinformarea în timp de război poate modela percepţiile colective şi comportamentele sociale într-o manieră, care influenţează indirect şi deciziile militare sau politice. Civilii, fiind ţinta propagandei, pot fi făcuţi să creadă naraţiuni, ce îi determină fie să sprijine, fie să se opună anumitor acţiuni militare.
Un exemplu notoriu este „martorul Nayirah” din 1990: o tânără kuweitiană a depus mărturie (ulterior dovedită falsă) cum că soldaţii irakieni ar fi scos copii din incubatoare într-un spital din Kuwait, lăsându-i să moară. Această poveste, intens mediatizată, a stârnit indignare şi a generat sprijin popular masiv pentru intervenţia militară împotriva Irakului, deşi întreaga relatare era o invenţie propagandistică. Astfel, opinia publică, manipulată emoţional de dezinformare, a creat un context politic favorabil deciziei de intervenţie militară. Aşadar, comportamentul civililor (în acest caz, susţinerea entuziastă a războiului) a fost influenţat direct de o informaţie fabricată, demonstrând puterea dezinformării de a altera voinţa populară.
Pe de altă parte, dezinformarea poate fi folosită şi pentru a demoraliza şi intimida populaţia civilă a unui adversar, slăbind astfel rezistenţa acesteia. În războiul din Ucraina, propaganda rusă a diseminat mesaje menite să semene panică în rândul ucrainenilor: de exemplu, zvonuri despre iminenta prăbuşire a guvernului de la Kiev, ştiri false despre predarea unor oraşe cheie sau despre atrocităţi comise de proprii lideri, toate având scopul de a eroda încrederea civililor în conducerea lor.
Un episod concret este încercarea din martie 2022 de a răspândi un video fals (deepfake) cu preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. În acel video contrafăcut, realizat prin tehnici digitale, Zelenski părea să le ceară soldaţilor ucraineni să depună armele şi să se predea. Clipul a fost plasat de hackeri pe site-ul unei televiziuni ucrainene şi distribuit pe reţelele sociale înainte de a fi rapid demontat ca fals. Scopul era clar: să producă şoc şi confuzie atât în rândul militarilor, cât şi al civililor, dacă oamenii ar fi crezut, fie şi pentru scurt timp, că propriul preşedinte a capitulat, moralul şi rezistenţa lor ar fi fost grav subminate. Chiar dacă această tentativă a eşuat (clipul fiind de slabă calitate şi repede şters de platforme), ea evidenţiază potenţialul noilor forme de dezinformare de a manipula percepţia individuală în masă. Un civil sau un soldat expus la o asemenea ştire, în absenţa unei dezminţiri imediate, ar fi putut lua decizii pripite, de la a înceta lupta până la a fugi din zona de conflict, pe baza unei false realităţi fabricate de adversar.
De asemenea, dezinformarea poate cultiva ura şi frica, mobilizând civilii îm-potriva unei ţinte dorite de propagandist. În conflictele etnice sau ideologice, pre-zentarea inamicului în termeni demonizatori (adesea folosind informaţii false sau exagerări) poate determina populaţia civilă să accepte sau chiar să participe la violenţă. În fosta Iugoslavie, mass-media controlată politic a difuzat în anii ’90 nenumărate fabulaţii despre atrocităţi atribuite celeilalte tabere, alimentând un climat de ură, care a împins comunităţi întregi spre răzbunare şi epurare etnică. Deşi aceste aspecte ţin şi de propaganda clasică, în esenţă vorbim tot de dezinformare: prezentarea distorsionată a realităţii pentru a influenţa comportamentul colectiv.
Din perspectivă psihologică, oamenii reacţionează adesea mai puternic la emoţii negative (teamă, indignare) decât la fapte reci; de aceea, campaniile de fake news mizează pe a declanşa aceste emoţii pentru a determina răspunsurile dorite, fie panică şi retragere, fie furie şi agresiune.
În concluzie, la nivel individual şi social, dezinformarea acţionează ca un vector de influenţă asupra percepţiilor. Ea poate şubrezi încrederea, schimba atitudini şi declanşa comportamente (de la proteste de stradă până la capitulare sau revoltă), care la rândul lor pot influenţa cursul conflictului. Pentru psihologia mulţimilor şi a individului, realitatea percepută contează mai mult decât realitatea obiectivă; de aceea, cel care controlează naraţiunea are un ascendent semnificativ asupra deciziilor, pe care oamenii le iau, chiar şi în situaţii de viaţă şi de moarte.
INFLUENŢA ASUPRA PERCEPŢIEI INDIVIDUALE ŞI COMPORTAMENTULUI CIVILILOR
La nivel individual şi societal, dezinformarea exploatează emoţiile şi vulnerabilităţile cognitive, afectând percepţiile şi comportamentele populaţiei:
Propaganda militară directă: Soldaţii ucraineni din Donbas au fost bombardaţi cu SMS-uri ameninţătoare, inducând panică şi scăzând moralul trupelor, determinând unii soldaţi să ia decizii greşite (dezertare sau refuzul executării ordinelor).
Dezinformarea populaţiei civile: „Martorul Nayirah” (Kuweit, 1990), care a relatat fals atrocităţi ale soldaţilor irakieni, a mobilizat emoţional opinia publică în sprijinul intervenţiei militare împotriva Irakului.
Deepfake-ul preşedintelui Zelenski (2022): O tentativă rusă de a manipula opinia publică şi militară ucraineană pentru a genera confuzie şi a slăbi rezistenţa.
Aceste exemple ilustrează capacitatea dezinformării de a influenţa deciziile şi comporta-mentele oamenilor în situaţii critice, exploatând emoţii precum frica, panica sau indignarea.
ROLUL REŢELELOR SOCIALE ŞI AL MEDIULUI ONLINE
ÎN PROPAGAREA DEZINFORMĂRII
Ascensiunea internetului şi a platformelor de socializare a transformat radical modul, în care se răspândeşte informaţia, şi, implicit, dezinformarea. Reţelele sociale au devenit terenul predilect al războiului informaţional modern, permiţând ca mesajele manipulatoare să ajungă instantaneu la audienţe masive, ocolind filtrele tradiţionale de verificare.
Acest mediu online potenţează dezinformarea prin câteva mecanisme-cheie:
Viteză şi amploare virală: Un mesaj fals, dar senzaţional, poate atinge mii sau milioane de oameni în câteva ore, mult mai rapid decât ar putea autorităţile sau presa să-l demonteze. Platformele precum Twitter, Facebook sau Telegram permit difuzarea de zvonuri „la viteza luminii”, după cum remarcă un expert, un simplu tweet poate străbate „capilarele societăţii” instantaneu, fără filtre, trecând graniţele naţionale. Astfel, dezinformarea nu mai este localizată; ea devine o armă globală, putând influenţa simultan opinia publică în diverse colţuri ale lumii.
Accesibilitate şi anonimitate: Oricine poate posta aproape orice, adesea sub pro-tecţia anonimatului sau a identităţilor false. Aceasta înseamnă că actori statali sau grupări ostile pot crea conturi şi pagini false pentru a impersona figuri de încredere (jurnalişti, localnici, experţi) sau pentru a se infiltra în grupuri online, de unde să propage subtil narativele dorite. De exemplu, s-a documentat că „ferme de troli” ruseşti (precum Agenţia de Cercetare a Internetului, IRA) au creat mii de conturi false pe Facebook şi Twitter, care distribuiau mesaje polarizante în Occident, influenţând percepţiile despre NATO, UE sau despre conflictele, în care era implicată Rusia. În context militar, astfel de conturi pot răspândi ştiri false despre evoluţia unui război (victorii inventate, pierderi umflate ale inamicului, trădări etc.), tocmai pentru a deruta atât decidenţii, cât şi publicul.
Algoritmi şi bule informaţionale: Platformele online folosesc algoritmi, ce maximizează engagement-ul (interacţiunile), promovând adesea conţinutul, care ge-nerează reacţii puternice. Din nefericire, studiile arată că ştirile false şi scandaloase tind să genereze mai multă interacţiune decât faptele banale sau nuanţate. Acest lucru creează un mediu favorabil dezinformării: „sistemul însuşi favorizează (neintenţionat) răspândirea dezinformării”. O analiză din 2020 a arătat că ponderea conţinutului din surse nefiabile pe reţele aproape s-a dublat într-un an (de la 8% la 17% din interacţiuni), semn că algoritmii împreună cu vulnerabilităţile umane alimentează viralitatea informaţiilor îndoielnice.
În plus, utilizatorii tind să intre în bule de filtrare (filter bubbles), grupuri sau feed-uri, în care văd preponderent opinii, cu care deja sunt de acord. Aceasta creează „camere de ecou”, unde dezinformarea se poate propaga necontestată, consolidând convingerile greşite ale oamenilor. Într-un astfel de ecosistem, o minciună repetată de suficiente ori poate căpăta aparenţa adevărului.
Dificultatea de verificare şi suprasaturarea informaţională: Fluxul imens de postări şi ştiri face dificil pentru utilizatori să verifice fiecare informaţie. Mulţi oameni nu mai au timpul sau abilităţile de a distinge informaţia reală de cea fabricată, în special în timpul unui conflict, când emoţiile sunt intense. Un raport despre psihologia dezinformării subliniază că excesul de date şi presiunea timpului îi fac pe indivizi incapabili să verifice sau să înţeleagă toate informaţiile, care le vin. În consecinţă, publicul devine vulnerabil la manipulare: în absenţa verificării, primeşte şi retransmite mai departe ştiri înşelătoare, contribuind involuntar la propagare. Designul platfor-melor, care favorizează scroll-ul rapid şi partajarea instantanee combinat cu vulne-rabilităţile psihologice umane, tendinţa de a crede informaţii, care confirmă părerile proprii (bias de confirmare) sau care provoacă reacţii emoţionale, creează un sistem, ce favorizează diseminarea dezinformării. După cum notează cercetătorii, dezinfor-marea eficientă acţionează ca un veritabil „hack psihologic”, exploatând mecanisme perfect normale (dar exploatabile) ale minţii umane.
În cadrul unui război hibrid, reţelele sociale devin astfel câmp de luptă pentru naraţiuni. Să luăm exemplul războiului din Ucraina: ambele tabere au folosit mediul online pentru a-şi susţine obiectivele. Rusia a orchestrat campanii pe platforme occidentale pentru a justifica invazia (răspândind mesaje precum „Ucraina este condusă de nazişti” sau „NATO a provocat conflictul”), încercând să slăbească sprijinul extern pentru Kiev. Totodată, conturi false au difuzat imagini trucate sau clipuri video scoase din context, menite să semene îndoială asupra relatărilor presei internaţionale.
De cealaltă parte, Ucraina şi susţinătorii săi au folosit reţelele sociale pentru a contracara dezinformarea: au demontat prompt naraţiunile ruseşti false, au promovat propriile mesaje mobilizatoare (cum ar fi povestea eroică, deşi în parte legendară, a „Fantomei Kievului”) şi au atras empatia globală prin imagini autentice ale distrugerilor cauzate de invadatori. Interesant este că în acest conflict mulţi observatori au remarcat cum Rusia „a fost depăşită pe frontul social media”, campaniile sale de propagandă fiind rapid demascate, în timp ce Ucraina a reuşit să folosească mediul online pentru a-şi întări moralul populaţiei şi a obţine sprijin internaţional.
Un aspect cheie al reţelelor sociale este că ele permit implicarea directă a civililor în războiul informaţional. Nu doar statele controlează naraţiunile, ci şi utili-zatorii obişnuiţi: prin share, like, comentarii, fiecare devine un mic agent propagator. În plus, fenomenul OSINT (Open-Source Intelligence), analiza informaţiilor din surse deschise, adesea de către voluntari online, a jucat un rol important în conflictul din Ucraina.
Civili pasionaţi au analizat imagini satelit şi postări de pe Twitter / Telegram pentru a descoperi adevărul despre mişcările de trupe sau pierderile inamicului, contracarând astfel parţial dezinformarea oficială. Acesta este reversul medaliei: mediul online, deşi facilitează dezinformarea, oferă şi instrumente de demascare a ei (ex. verificarea imaginilor prin căutare inversă, monitorizarea în timp real a evenimentelor de către martori oculari etc.). Cu toate acestea, volumul şi viteza de propagare a informaţiilor false în mediul online fac dificilă contracararea completă. De multe ori, „minciuna a ajuns deja la jumătatea globului înainte ca adevărul să apuce să se încalţe” – parafrazând un dicton celebru.
În concluzie, reţelele sociale şi internetul au devenit multiplicatorul de forţă al dezinformării. Într-un război hibrid, bătăliile narative purtate pe Facebook, Twitter sau YouTube pot influenţa în egală măsură rezultatul ca cele de pe teren. Mediul online oferă oportunităţi fără precedent actorilor maliţioşi de a distorsiona realitatea per-cepută la scară largă, motiv pentru care înţelegerea şi gestionarea acestui domeniu a devenit o prioritate atât pentru strategi militari, cât şi pentru psihologi şi experţi în comunicare.
Rolul reţelelor sociale şi al mediului online
Mediul online şi reţelele sociale reprezintă un teren extrem de fertil pentru răspândirea rapidă şi extinsă a dezinformării, din cauza unor factori-cheie:
Viralitate rapidă: Ştirile false se răspândesc instantaneu, atingând audienţe masive înainte de orice verificare.
Anonimitate şi troli: Conturi false şi „ferme de troli” propagă mesaje manipulatoare, afectând percepţiile despre conflicte (exemplu: interferenţa rusă în alegerile din SUA, Brexit etc.).
Algoritmii şi polarizarea: Platformele online promovează conţinutul emoţional şi polarizant, facilitând răspândirea dezinformării şi consolidând „bulele informaţionale”.
Dificultatea verificării informaţiilor: Cantitatea uriaşă de informaţie online face dificilă di-stingerea adevărului de fals, expunând utilizatorii la manipulare constantă.
În conflictul din Ucraina, reţelele sociale au fost utilizate masiv de ambele tabere, Rusia pentru propagandă şi destabilizare, iar Ucraina pentru demontarea ştirilor false şi mobilizarea opiniei publice internaţionale.
MANIPULAREA INFORMAŢIONALĂ
ŞI ALTERAREA REALITĂŢII TACTICE ŞI STRATEGICE
Una dintre cele mai periculoase consecinţe ale dezinformării în război este alterarea percepţiei realităţii operative şi strategice, în esenţă, forţarea decidenţilor să acţioneze pe baza unei realităţi paralele create deliberat de inamic. Prin decepţie militară şi propagandă, un actor poate prezenta adversarului o imagine falsă a situaţiei de pe teren, astfel încât deciziile acestuia din urmă să îi servească interesele. Acest concept are rădăcini vechi: Sun Tzu spunea că „arta supremă a războiului este să supui inamicul fără luptă”, iar pentru aceasta înşelăciunea este esenţială. În vremurile moderne, tehnicile de manipulare a realităţii au devenit tot mai sofisticate, dar prin-cipiul rămâne acelaşi.
Alterarea realităţii tactice (pe câmpul de luptă)
La nivel tactic, folosirea intenţionată a dezinformării şi a diversiunilor poate determina un comandant să facă alegeri greşite pe câmpul de luptă. Un exemplu clasic din Al Doilea Război Mondial este Operaţiunea Bodyguard (partidă de decepţie a Aliaţilor înaintea debarcării în Normandia, 1944). Printr-o suită de trucuri, de la armate fictive de tancuri gonflabile plasate în sud-estul Angliei, la mesaje radio false şi agenţi dubli, care transmiteau informaţii eronate germanilor, Aliaţii au reuşit să-l convingă pe Hitler că debarcarea principală va avea loc la Pas de Calais, nu în Nor-mandia. Drept rezultat, în ziua D (6 iunie 1944), Germania a păstrat trupe de rezervă departe de adevăratul punct al atacului, crezând că asaltul din Normandia era o di-versiune şi că „adevărata” invazie urma în alt loc. Această realitate tactică distorsionată indusă de dezinformare a întârziat contraatacul german decisiv, oferind Aliaţilor şansa să se consolideze pe ţărmul francez şi contribuind astfel la succesul invaziei. Aşadar, un exemplu istoric, în care manipularea informaţională a alterat interpretarea realităţii pe teren şi a influenţat direct decizii tactice critice.
În războaiele contemporane, tactici similare sunt folosite, adaptate contextului tehnologic actual. Un caz recent îl constituie contraofensiva ucraineană din 2022. În lunile august-septembrie 2022, forţele ucrainene au condus o operaţiune de decepţie strategic-operativă: au semnalizat intens, inclusiv prin declaraţii publice, iminenţa unui atac major în sud (regiunea Herson), în timp ce, în secret, pregăteau un atac surpriză în nord-est (regiunea Harkov). Mass-media ucraineană şi occidentală preluaseră ideea „marii ofensive la Herson”, iar ruşii au muşcat momeala, au mutat unităţi importante şi echipamente către sud, slăbindu-şi astfel liniile în Harkov. Când ucrainenii au lovit fulgerător în regiunea Harkov, rezistenţa întâlnită a fost mult sub aşteptări, ducând la o victorie răsunătoare şi la eliberarea a ~3.000 km² de teritoriu în câteva zile. Acest succes s-a datorat în bună parte dezinformării, care a convins comandanţii ruşi că principala ameninţare era în altă parte. Un raport al analiştilor militari arată că naraţiunea falsă privind ofensiva din sud a jucat un rol integral în provocarea confuziei masive în tabăra rusă. Practic, ruşii au luat decizia de a-şi redistribui forţele bazându-se pe „realitatea” construită de ucraineni prin informaţii manipulatoare şi au plătit preţul pe câmpul de luptă.
Alterarea realităţii tactice se poate produce şi la nivel micro, în încăierările di-recte. De exemplu, folosirea de distractori şi diversiuni (fumigene, sunete sau transmisii radio false, chiar şi uniforme / vehicule inamice capturate pentru a induce confuzie) pot determina o unitate să creadă că e atacată din altă direcţie sau de alt inamic decât în realitate.
O tehnică folosită în conflictele recente a fost crearea de profiluri false de co-municare militară: hackerii ruşi au imitat frecvenţele radio ale ucrainenilor, transmi-ţând ordine false pe canalul acestora, de pildă, comenzi de retragere, cu speranţa de a produce haos în rândul unităţilor vizate. Dacă soldaţii respectivi nu pot verifica autenticitatea ordinului (de exemplu, dacă legăturile cu eşaloanele superioare sunt tăiate), ei ar putea confunda falsul cu realul şi acţiona în consecinţă, poate chiar abandonând poziţii importante pe baza unei minciuni strategice.
Alterarea realităţii la nivel strategic
La nivel macro, dezinformarea poate schimba percepţia conducerii strategice asupra întregii situaţii de război. Dacă reuşeşte, efectele pot fi şi mai semnificative decât la nivel tactic, întrucât deciziile strategice greşite au consecinţe pe termen lung. Un mod de a realiza aceasta este prin controlul naraţiunii publice despre evoluţia conflictului. De exemplu, un stat agresor îşi poate exagera succesele şi minimiza pierderile în comunicaţiile oficiale, atât pentru a-şi menţine moralul intern ridicat, cât şi pentru a intimida adversarul.
În acelaşi timp, poate fabrica sau distorsiona informaţii despre inamic, de pildă, susţinând că inamicul plănuieşte acţiuni extreme (folosirea armelor chimice sau distrugerea unei infrastructuri critice), pentru a-şi justifica preventiv propriile escaladări. Dacă liderii adversarului cred aceste dezinformări, ei ar putea lua decizii strategice imprudente: fie escaladând conflictul inutil pe baza unei presupuneri false, fie dimpotrivă cedând teren de teama unei ameninţări inexistente.
O strategie de alterare strategică bine documentată este cea practicată de Rusia sub conceptul deja menţionat de „reflexive control”. Scopul este să „confrunţi decidentul advers cu o realitate falsă”, în aşa fel încât deciziile lui, perfect logice în acea realitate percepută, să servească de fapt interesele tale. Un manual de intelligence descrie decepţia strategică ca ansamblul de acţiuni, ce urmăresc „a prezenta decidentului advers o situaţie falsă sau a-l induce în eroare prin manipularea şi distorsionarea a ceea ce acesta consideră a fi fapte”, obţinând astfel un avantaj decizional. În termeni simpli, dacă pot face un general să creadă că are inamici la nord, când de fapt ei sunt la sud, deciziile sale (să mute rezervele spre nord, de exemplu) vor fi în detrimentul propriei armate.
Războiul informaţional contemporan abundă în exemple de realitate strategică alterată. În Siria, de pildă, unde Rusia a intervenit militar pentru a sprijini regimul Assad, Kremlinul a combinat operaţiile militare directe cu o intensă campanie propagandistică şi dezinformativă. Scopul a fost să controleze naraţiunea asupra conflictului: Rusia s-a prezentat internaţional drept luptând exclusiv împotriva terorismului ISIS, negând ori minimalizând bombardamentele asupra civililor sau rolul său în consolidarea regimului autoritar. În acelaşi timp, a diseminat teorii menite să semene neîncredere între ţările occidentale şi cele din Orientul Mijlociu (cum ar fi ideea că sprijinul Occi-dentului pentru rebelii sirieni de fapt ajuta indirect grupări extremiste). Această mantie de dezinformare a făcut mai dificilă formularea unei reacţii strategice unitare din partea Occidentului, întrucât interpretările asupra „realităţii” din teren erau divergente. Practic, Moscova a încercat să dicteze „ce e real şi ce nu” în conflictul sirian pentru factorii externi, alterând percepţia strategică a comunităţii internaţionale în avantaj propriu.
Un alt exemplu, la intersecţia dintre tactică şi strategie, îl constituie folosirea forţelor proxy şi a negării. În multe conflicte hibride, agresorul nu acţionează pe faţă, ci prin intermediari (miliţii locale, mercenari, grupări separatiste) şi apoi neagă implicarea. Această ambiguitate este dublată de o avalanşă de versiuni contradictorii ale evenimentelor (de exemplu, când a fost doborât zborul MH17 deasupra Ucrainei în 2014, maşina de propagandă rusă a emis simultan multiple teorii conspiraţioniste: că avionul a fost doborât de ucraineni crezând că e al lui Putin, că era plin de cadavre plantate anterior, etc.). Scopul nu era neapărat să convingă de o anumită versiune, ci să inunde spaţiul informaţional cu atât de multe versiuni încât adevărul să devină obscur. Aceasta este o altă tactică de alterare a realităţii: nu promovezi o singură minciună, ci creezi haos epistemic, astfel încât nimeni să nu mai fie sigur de nimic. În astfel de condiţii, deciziile strategice devin extrem de dificile, orice acţiune poate fi contestată ca prematură sau nejustificată dacă „nu ştim sigur ce s-a întâmplat”. Astfel, agresorul câştigă timp şi îşi poate continua agenda.
„Adevărul este prima victimă a războiului”, spune o zicală veche, şi acest lucru este cu atât mai adevărat în epoca războiului hibrid. Dacă adevărul dispare, decidenţii (fie generali pe front, fie lideri politici) operează într-o ceaţă informaţională mult mai densă decât simpla ceaţă a războiului descrisă de Clausewitz. Când ceaţa este artificial densificată prin dezinformare, războiul devine un joc de umbre, în care victoriile şi înfrângerile pot fi deopotrivă determinate de cine controlează iluzia şi nu doar terenul.
Manipularea realităţii tactice şi strategice
Dezinformarea poate induce adversarul să opereze pe baza unei realităţi artificiale, generând decizii tactice şi strategice greşite:
Nivel tactic:
Operaţiunea Bodyguard (WWII, 1944): Aliaţii au indus în eroare Germania nazistă cu privire la locul real al debarcării din Normandia, alterând percepţia strategică a germanilor.
Contraofensiva ucraineană (2022): Ucraina a transmis informaţii false despre atacul în sud (Herson) pentru a distrage atenţia Rusiei de la ofensiva reală din nord-est (Harkov), câştigând astfel un avantaj tactic decisiv.
Nivel strategic:
Rusia şi „controlul reflexiv”: Kremlinul creează naraţiuni false pentru a controla percepţiile adversarilor şi a le determina deciziile strategice într-un mod convenabil intereselor ruseşti.
Conflictul sirian: Rusia a controlat naraţiunea publică, minimalizând propriile abuzuri şi împiedicând Occidentul să formeze o reacţie strategică coerentă.
Astfel, manipularea realităţii la nivel tactic şi strategic permite agresorului să controleze indirect deciziile adversarului, generând confuzie şi avantaj operaţional.
EXEMPLE ISTORICE ŞI PARALELE MODERNE
Pentru a contextualiza influenţa dezinformării, este util să comparăm modurile, în care a fost folosită în epoci diferite:
Al Doilea Război Mondial: Deşi conceptul de „război informaţional” nu era teo-retizat ca atare, ambele tabere au folosit propagandă intensiv. Dezinformarea a fost aplicată mai ales în operaţiuni de decepţie militară. Am amintit Operaţiunea Bodyguard (1944), care a salvat mii de vieţi aliate prin derutarea strategilor nazişti. Alt exemplu: Operaţiunea Mincemeat (1943), în care britanicii au lăsat să eşueze pe ţărmul Spaniei trupul unui fals ofiţer britanic înecat, având asupra sa documente „secrete”, ce indicau o invazie a Aliaţilor în Grecia, nu în Sicilia. Germanii au muşcat momeala, redirec-ţionând trupe către Grecia, ceea ce a facilitat cucerirea Siciliei. Aceste episoade arată că alterarea realităţii percepute prin informaţii false poate decide soarta unei campanii.
Războiul Rece: În această perioadă, dezinformarea a devenit o armă de sine stătătoare, sub denumirea de „aktivnye meropriyatiya” (măsuri active) în doctrina sovietică. KGB a desfăşurat numeroase campanii de dezinformare pe plan global, încercând să influenţeze opinia publică din ţările occidentale. O celebră operaţiune sovietică a fost „Infektion”, răspândirea zvonului (prin intermediul unor ziare obscure şi „experţi” complice) că virusul SIDA ar fi fost creat de Pentagon într-un laborator secret. Acest fals, apărut în anii ’80, a prins rădăcini în imaginarul popular din diverse ţări, subminând serios încrederea în SUA şi în intenţiile sale umanitare. Răspândirea globală a unei astfel de dezinformări, într-o epocă pre-internet, demonstrează puterea tehnicilor tradiţionale (presă scrisă, televiziune, agenţi de influenţă).
Diferenţa astăzi este că internetul poate amplifica exponenţial astfel de mesaje. Dar tacticile de bază, exploatarea prejudecăţilor existente, oferirea unor explicaţii conspirative pentru evenimente reale, rămân similare.
Epoca modernă (post 2000): După o perioadă de relativă acalmie informaţională în anii ’90 (când căderea URSS a diminuat preocuparea pentru propaganda de stat), ultimele două decenii au readus dezinformarea în prim-plan, odată cu resurgenţa Rusiei şi dezvoltarea reţelelor sociale. Interferenţa rusă în alegerile din 2016 din SUA sau campaniile de influenţă pro-ruse în Europa (Brexit 2016, referendumuri şi alegeri în ţări precum Italia, Ungaria etc.) demonstrează aplicarea pe timp de „pace” a tehnicilor de război informaţional. Războiul din Ucraina (2014-prezent) reprezintă însă cazul de studiu emblematic al războiului hibrid, în care dezinformarea joacă un rol central. Aici vedem toate elementele discutate: strategic, Rusia a combinat invazia militară cu un torent de propagandă (negând iniţial invazia, acuzând guvernul ucrai-nean de fascism, pretinzând că NATO plănuieşte atacuri, totul pentru a confunda reacţia occidentală şi a-şi justifica acţiunile).
La nivel de populaţie, campaniile pro-ruse au încercat să creeze diviziuni în societatea ucraineană (incitând minorităţile rusofone împotriva Kievului) şi să de-moralizeze cetăţenii (prezicând inevitabila înfrângere a Ucrainei, lucru contrazis de realitate);
Pe reţelele sociale, am asistat la un „război al informaţiilor în toată regula”, cu voluntari, hackeri, jurnalişti, toţi implicaţi în a răspunde la întrebarea „ce se întâmplă de fapt?”, în timp ce troli şi roboţi alimentau confuzia;
La nivel tactic, am văzut folosirea deepfake-urilor (precum falsa predare a lui Zelenski) şi a mesajelor de panică (SMS-urile către soldaţi) pentru a încerca să influ-enţeze direct deciziile de moment ale adversarului.
Comparând aceste epoci, observăm o continuitate în principiile de bază ale dezinformării, dar şi o schimbare de scară şi viteză. Dacă în trecut dezinformarea se propaga mai lent şi necesita eforturi logistice considerabile (tipărirea de materiale, infiltrarea de agenţi), astăzi internetul serveşte ca vehicul instantaneu. Însă, impactul psihologic – confuzia, teama, credinţele greşite, este acelaşi, ceea ce evidenţiază un adevăr fundamental: natura umană, cu vulnerabilităţile ei cognitive şi emoţionale, a rămas neschimbată. Astfel, războiul informaţional modern este în esenţă un război psihologic, ce vizează mintea şi percepţiile, folosind tehnologia ca mijloc.
Exemple istorice şi moderne comparate
Dezinformarea are o tradiţie îndelungată, fiind folosită intens în:
Al Doilea Război Mondial: Operaţiuni ca Bodyguard sau Mincemeat au demonstrat puterea dezinformării tactice şi strategice.
Războiul Rece: Operaţiunea sovietică „Infektion” privind virusul SIDA a ilustrat eficienţa propagandei globale.
Epoca modernă (post-2000): Resurgenţa dezinformării odată cu dezvoltarea reţelelor sociale, vizibilă în interferenţele Rusiei în SUA şi Europa, culminând cu conflictul din Ucraina (2014-prezent).
În esenţă, deşi metodele s-au modernizat prin tehnologie, vulnerabilităţile cognitive şi psihologice exploatate rămân aceleaşi.
CONCLUZII
În lumina argumentelor şi exemplelor prezentate, devine evident că dezin-formarea în timpul unui război hibrid are capacitatea de a altera semnificativ procesul de luare a deciziilor în domeniul militar. La nivel strategic-organizaţional, informaţiile false pot deruta conducerea, pot amâna reacţii critice şi pot submina coeziunea necesară unei strategii eficiente. La nivel individual şi societal, propaganda şi ştirile fabricate pot modela percepţiile soldaţilor şi civililor, influenţându-le moralul, motivaţia şi comportamentele, aspecte care, în ultimă instanţă, retroalimentează deciziile politice şi militare (de exemplu, un popor dezinformat poate susţine sau sabota efortul de război al propriei ţări).
Reţelele sociale acţionează ca un accelerator al acestor fenomene, permiţând dezinformării să se răspândească mai rapid şi mai larg ca oricând, creând o „bătălie a informaţiilor” paralelă conflictului fizic. S-a spus pe bună dreptate că, în secolul XXI, „cine controlează informaţia controlează realitatea”. În niciun context nu este acest aforism mai aplicabil decât în războiul hibrid, unde realitatea percepută poate decide soarta conflictului înainte ca realitatea de pe teren să o facă.
Din perspectivă psihologică, analizarea efectelor dezinformării asupra deci-zionalului militar evidenţiază importanţa proceselor cognitive într-un mediu de securitate complex. Biasurile, limitele atenţiei şi ale memoriei, influenţa emoţiilor, toate pot fi exploatate de o campanie de dezinformare abilă. Decidenţii militari nu operează în vid: ei sunt la rândul lor oameni, susceptibili la erori de judecată, dacă informaţiile, pe care se bazează, sunt viciate. Luarea deciziilor în condiţii de incer-titudine extremă (pe care dezinformarea o provoacă intenţionat) devine o provocare psihologică majoră.
Astfel, pregătirea pentru a face faţă războiului informaţional a devenit parte integrantă a rezilienţei naţionale şi organizaţionale. Educaţia media a populaţiei, an-trenamentul militarilor pentru recunoaşterea şi gestionarea dezinformării, precum şi îmbunătăţirea capacităţilor de informaţii (intel) pentru a depista rapid falsurile, toate acestea sunt elemente necesare pentru a contracara efectele nocive discutate.
Pe scurt, dezinformarea în războiul hibrid poate afecta deciziile militare la toate nivelurile: strategic, prin deturnarea cursului planificării şi al politicilor; operaţional şi tactic, prin provocarea de erori pe teren; psihologic şi societal, prin influenţarea voinţei de a lupta sau a susţine o luptă. Ea creează o realitate fictivă, în care cei vizaţi riscă să devină prizonieri ai iluziilor fabricate de inamic. Exemplele istorice, de la stra-tageme din Al Doilea Război Mondial până la conflicte fierbinţi din prezent, confirmă că „războiul pentru adevăr” este inseparabil de războiul militar. Într-un examen de psihologie aplicată în domeniul securităţii, lecţia fundamentală este aceasta: mintea umană este un teatru de război, iar protejarea ei de manipulare este la fel de vitală ca apărarea unui teritoriu. Ținând cont de aceasta, înţelegerea şi contracararea dezinformării devin esenţiale pentru luarea unor decizii informate, raţionale şi eficiente în vremuri de criză şi conflict hibrid.
Bibliografie
-
Bilal, A. (2024). Russia’s hybrid war against the West. NATO Review, 26 April 2024.
nato.intnato.int -
Kong, W. & Marler, T. (2022). Ukraine’s Lessons for the Future of Hybrid Warfare. RAND Corporation Commentary, 28 Nov 2022.
rand.orgrand.org -
Pijpers, P.B.M.J. (2024). On Cognitive Warfare: The Anatomy of Disinformation. The Defence Horizon Journal, 21 March 2024.
tdhj.orgtdhj.org -
Marine Corps University Press (2023). Misinformed (Expeditions with MCUP Digital Journal), Analiză asupra dezinformării şi a lecţiilor războiului din Irak.
usmcu.eduusmcu.edu -
Allyn, B. (2022). A deep fake video showing Zelenskyy surrendering worries experts. NPR, 16 March 2022.
npr.orgnpr.org -
Associated Press (2017). Sinister Text Messages Reveal High-tech Front in Ukraine War. VOA News, 11 May 2017.
voanews.comvoanews.com -
Santelises, A. (2022). The Ukrainian Kharkiv Counter-Offensive and Information Operations. The Cove, Australian Army, 02 Nov 2022.
cove.army.gov.au -
Politico (2017). The Gerasimov Doctrine. Politico.eu, 05 Sept 2017.
politico.eupolitico.eu -
NATO (2010). Bi-SC Input on NATO’s New Strategic Concept, document conceptual (citat în Bachmann & Paphiti, 2016).
-
Thomas, T.L. (2004). Russia’s Reflexive Control Theory and the Military. Journal of Slavic Military Studies, 17(2), 236-256. (Teoria „controlului reflexiv” în doctrină rusă).