Abstract. The conflict and competition between regional powers are geopolitical par excellence, and the existing projects are geopolitical projects. The Iranian project in the Middle East has failed, as Tehran has lost most of its strategic tools. The Turkish project, the new Otomanism, seeks to impose a new political and economic influence in the Middle East. Israel’s geopolitical project is moving very quickly after the military victories that Israel has achieved against Iran and its agents in the region. Israel seeks to eliminate all security threats on its borders. It is also militarily controlling border areas, which it may remain in for years to come. Some of these areas will be used in negotiations with the Arabs in the future. Israel will also seek peace with the Arab countries. The project that has become extremely necessary in the region is a geopolitical project for the Arab countries. It will be the basis for establishing a regional security, political and economic umbrella, similar to the European Union and NATO. This project will be led by Saudi Arabia, the United Arab Emirates, Egypt, Jordan, Qatar, and the Gulf Cooperation Council countries.
Key words: Orientul Mijlociu, Iran, Israel, Siria, Statele Unite ale Americii, Rusia, război geopolitic
SCHIMBĂRILE GEOPOLITICE MAJORE ÎN SECOLUL XXI
La începutul secolului XXI Orientul Mijlociu a suferit o mare schimbare geopolitică după războiul din Irak în anul 2003 şi prăbuşirea regimului dictatorului Saddam Hussein. Acest eveniment a provocat începuturile schimbărilor geopolitice profunde, care au reflectat pe situaţiile regiunii, inclusiv situaţia actuală. Irakul este un stat reprezentativ, cu o poziţie geopolitică importantă în regiune: un stat bogat în resurse energetice, mai ales de petrol, un popor format din majoritate musulmană „sunniţi şi şiiţi”. Principalele oraşe sfinte ale şiiţilor din lume se află în Irak, însă este un popor multietnic, care are legături etnice cu celelalte popoare din ţările vecine. De asemenea, Irakul are graniţe terestre profunde cu Turcia, Iran, Arabia Saudită, Siria şi Kuweit. După schimbarea regimului politic, partidele politice şi oamenii politici au revenit în Irak pentru a participa la formarea regimului politic nou, majoritatea dintre ei au fost sprijiniţi de Iran datorită loialităţii acestora pentru Iran. Poporul irakian a scăpat de un regim dictatorial, însă regimul politic iranian a scăpat de un regim duşman – cele două state au fost implicate într-un război, care a durat 8 ani. Pe de altă parte, Republica Islamică Iraniană, de la înfiinţarea acesteia din anul 1979, a adoptat o strategie de stat, care să transfere Revoluţia Islamică (modelul Iranului) către celelalte state islamice, prin crearea şi folosirea diverselor instrumente locale (partide politice, mişcări religioase, mijloace de media şi presă, miliţii, firme de comerţ şi oameni de afaceri… etc.). Odată cu formarea noului regim politic format din aliaţi ai regimului iranian, Teheranul a devenit un actor principal pe scena irakiană la toate nivelurile politice, economice, sociale şi de securitate. De asemenea, investiţiile statului iranian în miliţii şiite, partide politice şi mişcări religioase din Irak au dus la scăderea influenţei SUA şi creşterea rolului Teheranului în desemnarea politicienilor irakieni, pe baza loialităţii, în funcţii înalte de stat şi manipularea masivă a poporului. Cu alte cuvinte, Teheranul a devenit actorul principal pe scena irakiană. Aşadar, Iranul şi-a extins influenţa geopolitică asupra zonei arabe.
În anii ’80, în primul război din Golf, baza alianţei între Republica Islamică Iran şi regimul lui Al-Assad din Siria a fost stabilită, deoarece cele două regimuri dictatoare din Irak şi Siria se aflau în conflict pentru putere, în ciuda celor două partide conducătoare Baas Arab Socialist (Baath), care aveau aceleaşi principii naţionaliste, dar fiecare din ele încerca să domine prin lovitura de stat. În timp ce Irakul era în război cu Iranul, Siria a sprijinit Iranul împotriva Irakului. De asemenea, Siria a găzduit o comunitate largă formată din partide irakiene, politicieni, jurnalişti, care s-au opus regimului Saddam, însă acest lucru a fost în colaborare cu Iranul.
Potrivit unui document publicat pe site-ul oficial al CIA, după căderea regimului taliban din Afganistan în anul 2001, o grupare de terorişti condusă de Abu Musaab Al Zarkawi a fugit spre Iran, au fost găzduiţi de către autoritatea iraniană pentru o perioadă de timp, pentru a se reconecta cu centrul Al-Qaida din Afganistan, pentru reorganizarea unei grupări de terorişti, care să se deplaseze în Irak în scopul de a pregăti un teatru nou de război după prăbuşirea regimului Saddam Hussein împotriva americanilor, în cazul în care Irakul va fi invadat de SUA. Aşadar, teroristul Abu Musaab Al Zarkawi a intrat pe teritoriul irakian, în zona de nord, care este la graniţa cu Iran.
Viziunea iraniană şi cea Al-Qaida au fost apropiate privind căderea regimului irakian şi venirea trupelor americane în Irak, însă în timp ce teroriştii extremişti căutau un nou teatru de război împotriva americanilor, iranienii simţeau o mare ameninţare împotriva lor şi credeau că Iranul va fi vizat de SUA după Irak. Urmând căderea regimului Saddam Hussein, Teheranul a sprijinit teroriştii Al-Qaida şi alţi extremişti sunniţi, a organizat tabere militare pe teritoriul iranian pentru a pregăti luptătorii terorişti ca să îi trimită în Irak să lupte împotriva americanilor. În acelaşi timp, când teroriştii sunniţi din toate naţionalităţile au fost trimişi în Irak şi luptau împotriva SUA şi a noului regim politic în Irak, Iranul a sprijinit politicienii irakieni, cei care au dovedit loialitatea lor Iranului, să obţină puterea pe noua scenă politică irakiană şi, pe de altă parte, a finanţat înfiinţarea miliţiilor religioase şiite, care au jucat un rol strategic în dezvoltarea influenţei Iranului în Irak. Pe urmă, Iranul a extins influenţele sale asupra regiunii prin instrumente finanţate de Teheran şi controlate de Garda Revoluţionară a Iranului, Hezbollah în Liban, miliţii şiite în Irak, însă mişcarea Hamas, care face parte din mişcarea transnaţională sunnită „Frăţia musulmană”, nu este o mişcare şiită, dar are o alianţă strategică la nivel internaţional cu Iranul şi organizaţia Jihadul Islamic Palestinian. Chiar dacă regimul Al-Assad din Siria avea alianţa cu Teheranul, Iranul nu a devenit cel dominant în Siria decât după evenimentele războiului civil din 2011.
Cu toate acestea, după ani de război, regimul Al-Assad a fost supus unei epuizări majore a securităţii şi a puterii sale economice şi aproape că ar fi căzut dacă Rusia nu ar fi intervenit în sprijinirea regimului cu atacuri aeriene împotriva zonelor controlate de grupuri armate, precum şi intrarea a mii de luptători şiiţi loiali Iranului, luptători iranieni şi ofiţeri de teren, care gestionau operaţiuni militare. În consecinţă, Iranul a impus hegemonie asupra regimului sirian şi asupra regiunilor siriene aflate sub controlul miliţiilor şiite armate.
EVOLUŢIA SCENEI GEOPOLITICE A ANILOR 2011-2024
În martie 2011, a început o revoltă populară împotriva regimului Assad în Siria, care s-a dezvoltat rapid în utilizarea violenţei de către regimul sirian asupra demonstranţilor, iar apoi s-a transformat în acţiuni militare între grupuri de militanţi sirieni sprijiniţi de ţări străine şi între regimul Assad sprijinit de Rusia şi Iran. De la începutul evenimentelor, Hezbollahul libanez şi-a anunţat poziţia fermă în sprijinul regimului Assad, iar în 2013 a trimis mii de luptători pentru a sprijini regimul sirian şi a controla zone mari ale ţării.
În iunie 2014, ISIS-ul a anunţat înfiinţarea Statului Islamic prin ocuparea unor mari suprafeţe ale teritoriului irakian şi sirian. În aceeaşi perioadă, marele ayatollah Ali Al-Sistani, cea mai înaltă autoritate religioasă şiită, a emis un decret religios (Fatwa), prin care lupta împotriva ISIS-ului, devenind obligatoriu musulmanilor şiiţi. Pe baza acestui decret a fost înfiinţată coaliţia Hashd al Shaabi, formată din miliţii şi grupări armate apropiate Iranului. Această coaliţie a fost declarată împotriva ISIS-ului, însă a fost folosită şi în favoarea regimului Al-Assad, dar şi ca un instrument militar puternic pentru a proteja şi a extinde interesele iraniene în regiune.
În septembrie 2014, Statele Unite ale Americii, NATO şi UE au format o coaliţie internaţională extinsă, pentru a lupta împotriva organizaţiei teroriste ISIS, care include multe ţări din lume, inclusiv ţări arabe: precum Arabia Saudită, Emiratele, Qatar, Iordania, Egipt, Tunisia şi Maroc. Această coaliţie largă a început să atace ISIS în teritoriile irakiene şi siriene şi să furnizeze informaţii şi sprijin militar statului irakian în confruntările cu ISIS.
Pe de altă parte, în august 2014, gruparea Houthi, apropiată de Iran, a preluat puterea în Yemen, prin forţa armelor şi cu ajutorul Teheranului. Apoi, la ordinele Iranului, Houthi au început să desfăşoare operaţiuni militare şi atacuri teroriste, care ameninţau securitatea ţărilor arabe vecine, precum Regatul Arabiei Saudite şi ţările din Golf. Ca răspuns la manifestările rebelilor Houthi împotriva ţărilor arabe, în martie 2015, statele arabe au lansat Operaţiunea „Furtuna Determinării (Decisive Storm)”, o coaliţie militară de restabilire a guvernului legitim al Yemenului. În acelaşi context, ca răspuns la coaliţia internaţională condusă de SUA împotriva ISIS, o altă coaliţie formată din Irak, Rusia, Iran, Siria, Hezbollah, cunoscută şi sub numele 4+1, a fost stabilită la sfârşitul lunii septembrie 2015. Cele patru state şi Hezbollahul libanez au format un centru de informaţii în Bagdad, pentru asigurarea cooperării militare şi de securitate şi schimbul de informaţii în mod mai rapid şi eficient. Aşadar, în aceeaşi perioadă, Forţele Aeriene Ruse au început să dirijeze lovituri militare masive împotriva ISIS în Siria, dar şi împotriva ţintelor civile şi ţintelor aparţinând altor părţi ale opoziţiei siriene opuse regimului Assad.
În 2017, cu ajutorul coaliţiei internaţionale condusă de SUA şi NATO, Irakul a reuşit să elibereze zonele ocupate de ISIS şi să reimpună controlul asupra lor, însă, de data aceasta, coaliţia Hashd al Shaabi, sprijinită de Iran, a reuşit să extindă operaţiunile lor militare şi influenţarea Iranului prin ocuparea diferitelor zone strategice din Irak şi Siria.
Poziţia Rusiei de susţinere politico-militară deplină a regimului lui Al-Assad a făcut Moscova să se implice mai mult într-un teatru de război deschis, în care mulţi actori regionali şi internaţionali sunt implicaţi. În acelaşi timp, prezenţa militară rusă în Siria a fost ca o garanţie posibilă că Israelul nu va dezvolta un război împotriva statului sirian condus de Al-Assad, în cazul în care va fi un război declanşat între Iran şi aliaţii săi şi Israel. Acesta era unul dintre motivele, pentru care armata siriană nu a participat la atacuri militare împotriva Israelului după 7 octombrie, însă miliţii şiite existau şi au folosit teritoriul sirian în activităţi militare împotriva Israelului. În februarie 2022, Rusia a declanşat un război împotriva Ucrainei, care a epuizat Rusia la nivel economic, militar şi politic. Prin urmare, prezenţa militară a Rusiei, continuată în Siria şi Africa de Nord, în ciuda importanţei sale strategice pentru Moscova, a devenit o povară pentru Rusia, în timp ce războiul din Ucraina nu s-a încheiat.
În anii 1990, Turcia şi-a dat seama că nu va deveni membră a Uniunii Europene. Pe această bază, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării a formulat teoria „neo-otomanismului”, care încearcă să redistribuie influenţa Turciei în regiunile, care făceau parte din Imperiul Otoman. Turcia are obiective geopolitice strategice, pe care caută să le implementeze folosind această teorie geopolitică. Realizând acest lucru, Turcia adoptă mişcarea Fraţilor Musulmani ca să îi ajute şi să-i plaseze în fruntea puterii în ţările arabe. Pe de altă parte, pentru a extinde influenţa, Ankara caută să elimine ameninţarea separatismului kurzilor şi să creeze zone sigure pentru membrii de naţionalitate turkmenă la graniţa cu Siria şi, de asemenea, să sprijine implicarea turkmenilor irakieni în viaţa politică din Irak. De la începutul războiului sirian, Turcia a sprijinit grupurile armate islamice, care controlau zone strategice la graniţe. Această relaţie a continuat în ultimii ani, dar, în acelaşi timp, preşedintele Erdogan are intenţia de a beneficia de consecinţele haosului internaţional generat de războiul ruso-ucrainean, războiul dintre Israel şi Iran, revenirea preşedintelui Trump la putere în SUA, în scopul reformării unei situaţii în favoarea intereselor regionale ale Turciei.
Prăbuşirea „axei răului” din Orientul Mijlociu
Pe 7 octombrie 2023, mişcarea palestiniană Hamas a lansat un atac militar masiv împotriva zonelor israeliene şi a răpit un număr de civili; în urma acestora, Israelul a răspuns cu o operaţiune militară masivă împotriva Hamas în Fâşia Gaza, iar operaţiunile militare israeliene s-au extins rapid în diferite zone palestiniene. Pe baza conceptului iranian numit „unificarea arenelor” toate părţile din „axa rezistenţei”, controlate de Iran, au participat la acest război. Hezbollahul libanez, grupul Houthi din Yemen, miliţiile şiite din Irak şi Siria au lansat sute de atacuri cu rachete şi drone împotriva Israelului. De asemenea, grupul Houthi a capturat nave străine în Marea Roşie şi navigaţia maritimă a devenit ameninţată deplin de Houthi. Pe de altă parte, armata israeliană a reuşit să distrugă forţa militară a Hamasului şi să-şi lichideze liderii. Israelul a putut, printr-o operaţiune specifică, să-l asasineze pe Ismail Haniyeh, liderul politic al Hamas, în timp ce acesta se afla în Iran. Apoi s-au extins operaţiunile militare împotriva Hezbollah şi au asasinat liderul partidului, Hassan Nasrallah. Israelul a obţinut victorii majore împotriva Iranului în regiune. Între timp, Teheranul a primit o altă lovitură strategică, atunci când forţele rebele siriene, apropiate de Turcia, au preluat controlul asupra capitalei Damasc şi au răsturnat regimul Assad. Teheranul a pierdut coridorul strategic, ce trecea prin Siria, care leagă Iranul, Libanul şi Gaza.
De asemenea, gruparea Houthi din Yemen va fi atacată masiv, iar Iranul nu va rămâne decât cu ultimul front de apărare din Irak, reprezentat de aliaţii săi ai miliţiilor militare şi ai partidelor politice, care sunt încă active pe scena politică irakiană. Influenţa iraniană în Irak este probabil să sufere un declin sever, deoarece poporul irakian a devenit mai ostil faţă de acele grupuri armate şi partide politice corupte loiale Iranului. În ceea ce priveşte Irakul şi Yemenul, Statele Unite vor avea un rol mai mare în procesul de lichidare a influenţei Iranului în cele două ţări. Acesta va fi momentul, în care preşedintele Trump îşi va asuma atribuţiile de preşedinte. Prezenţa militară americană şi occidentală în Marea Roşie şi influenţa americană în Irak vor ajuta la îndeplinirea acestei misiuni. SUA va juca un rol mai mare pentru eliminarea influenţei Iranului în Irak şi Yemen, deoarece prezenţa militară americană şi occidentală în Marea Roşie şi influenţa SUA în Irak vor fi de folos pentru îndeplinirea acestei misiuni.
Scenarii geopolitice
În Orientul Mijlociu, sunt cel puţin trei proiecte geopolitice; cel mai periculos este proiectul iranian, fiind aproape la final, iar ceea ce a rămas sunt doar aliaţii Iranului din Irak şi regimul iranian însuşi. În acest context, menţionez că există de mulţi ani o stare de furie intensă şi respingere a poporului irakian împotriva Iranului şi a amestecului acestuia în treburile ţării sale. Această furie se poate traduce ulterior în acţiuni reale împotriva aliaţilor irakieni ai Iranului.
Iranul nu este departe de scenariul schimbării majore în regiune. Pe nivel intern, statul suferă o criză financiară, o economie epuizată din cauza sancţiunilor internaţionale şi un popor sărac, care nu mai poate tolera milioanele de dolari, pe care conducerea iraniană le cheltuieşte pentru iluziile sale de a controla regiunea şi de a învinge statele duşmane (Statele Unite, Israel şi ţările arabe din Golf). De asemenea, există minorităţi etnice şi religioase în Iran, care suferă de marginalizare, excludere şi sărăcie. Aceştia sunt dispuşi să se revolte împotriva regimului, din moment ce simt că regimul dictatorial este spre prăbuşire totală. Este important să menţionez că majoritatea câmpurilor petroliere iraniene sunt situate în regiunea Ahwaz, care este locuită de peste 10 milioane de arabi, cei care consideră că duşmanul lor principal este regimul iranian şi cer independenţa faţă de Iran. De asemenea, milioane de kurzi, baloch şi alte naţiuni sunt în conflict împotriva regimului de ani de zile. La nivel internaţional, regimul iranian a pierdut aproximativ toate instrumentele strategice din regiune, însă cel mai important ca tendinţă strategică internaţională şi a statelor din regiune este că nu mai acceptă viziunea şi proiectul regimului iranian, pentru că rolul acestuia s-a terminat. O singură încercare posibilă din partea Iranului este să declare obţinerea armelor nucleare, cu alte cuvinte – să producă arme nucleare pentru a proteja ceea ce a rămas din acest regim. De asemenea, scenariul atacării militare a regimului iranian din partea Israelului este un scenariu posibil, pentru a distruge posibilităţile iraniene de a produce arme nucleare. Toate elementele menţionate pot să genereze evenimente, care aduc o serie de schimbări geopolitice majore în Iran şi urmează în regiune.
Astfel, Turcia are şi ea un proiect geopolitic în regiune, care se numeşte „Neo-otomanism”, care se bazează pe o serie de instrumente (soft power), pe care le foloseşte pentru a atinge obiectivele sale geopolitice. Ankara adoptă Frăţia musulmană ca un proiect politic strategic în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. De asemenea, toate partidele politice, care fac parte din această organizaţie transnaţională, sunt susţinute de Turcia cu scopul de a ajunge la putere în ţările, în care partidele respective au activităţi politice şi sociale. Rolul Turciei ca actor activ şi mediator a crescut enorm în aspectele regionale, după ce gruparea armatei siriene apropiate de Turcia a reuşit să preia puterea în Siria. Decizia de a abandona regimul Al-Assad a fost luată de Turcia – Rusia – Iran, datorită victoriilor geopolitice ale Israelului, care au schimbat echilibrele regionale şi internaţionale. Rusia şi Iranul nu au apărat regimul lui Bashar al-Assad aşa cum au făcut-o în anii precedenţi, când forţele de opoziţie siriene au început să avanseze spre Damasc, deoarece Moscova şi Teheranul nu mai sunt capabile să continue războiul în Siria: din cauza războaielor şi pierderii lor, Rusia încă este implicată în războiul cu Ucraina, Iranul este implicat în război deschis cu Israelul. Turcia a declarat că va ajuta Siria în toate domeniile şi va susţine noul regim politic din Damasc pentru a construi un stat stabil şi unit, însă provocarea principală pentru Turcia este Forţele Democratice Siriene (FDS) aliate cu SUA în Siria, care au şi legături cu kurzii din Turcia, Irak şi Iran. Preşedintele Erdoğan i-a ameninţat că „dacă nu vor să abandoneze armele, atunci vor fi îngropaţi cu ele în Siria”. Ankara va urma două direcţii: prima direcţie: atacarea forţelor kurde armate şi nu va accepta decât ca kurzii să abandoneze complet armele. A doua direcţie: încercarea de a pune presiune asupra noului guvern sirian prin chemarea forţelor kurde să se integreze în noua armată siriană şi să abandoneze orice ambiţie politică, ce ar diviza Siria. Turcia sau orice guvern sirian aliat cu aceasta nu va accepta niciun model politic pentru kurzi, care împarte Siria, dar le va oferi câştiguri politice şi sociale, cum ar fi drepturi de cetăţenie siriană pentru kurzii sirieni, drepturi politice, culturale şi sociale în cadrul statului sirian unificat.
Un alt proiect geopolitic din regiune este proiectul israelian, care a obţinut rezultate semnificative după ce Israelul a reuşit să-şi elimine cei mai mari duşmani, mişcarea Hamas, Hezbollahul libanez, regimul Al-Assad şi influenţa iraniană din Siria. Israelul caută să elimine toate ameninţările de securitate, care îl înconjoară la graniţă, şi a început, de asemenea, extinderea controlului militar asupra unor zone de frontieră din Siria şi Liban, pentru a crea zone sigure pentru securitatea statului israelian. Cealaltă parte a proiectului israelian este de a reînvia procesul de pace cu ţările arabe după încheierea conflictului cu Iranul. De asemenea, este posibil ca unele dintre zonele geografice, în care şi-a extins controlul militar, să fie elemente, pe care le va folosi în negocierile viitoare pentru a stabili pacea cu acele ţări. Proiectul absent până în acest moment, întrucât trăsăturile sale nu s-au evidenţiat pe deplin şi a devenit o necesitate urgentă, este un proiect geopolitic pentru ţările arabe conduse de Regatul Arabiei Saudite, Emiratele, ţările Consiliului de Cooperare al Golfului, Egipt, Iordania şi alte ţări. Un proiect, care formează o identitate geopolitică pentru această regiune, pentru pace şi dezvoltare economică. Apariţia unui proiect arab condus de Regatul Arabiei Saudite şi de restul ţărilor arabe influente ar putea fi nucleul înfiinţării unei umbrele economice şi politice regionale similare Uniunii Europene, în viitor, precum şi o umbrelă de securitate regională, similar cu NATO, în scopul promovării păcii şi dezvoltării în zona regională. Proiectul arab poate fi în concordanţă cu unele dintre obiectivele proiectului internaţional, care a distrus proiectul iranian în regiune. Pe de o parte, coaliţia arabă de sprijinire a legitimităţii în Yemen poate finaliza, cu larg sprijin internaţional, misiunea începută cu ani în urmă împotriva terorismului – Grupul Houthi. Statele Unite nu vor avea propriul proiect în Orientul Mijlociu, adică nu vor interveni aşa cum au intervenit în Irak în 2003 şi în anii 1990, când au trimis forţe militare pentru a elibera Kuweitul. Singurul proiect al Statelor Unite în regiune va fi să scape complet de influenţa Iranului, să sprijine Israelul în stabilirea relaţiilor de pace cu ţările arabe şi să asigure relaţii şi influenţă distinse pentru Washington în regiune.