^

Abstract. The complexity of the Black Sea region and the geopolitical dynamics are determined by the fact that some states act at the regional level to maintain the credible status of superpower, other try to reinforces the status of regional power, and other are in strategic rivalries generated and maintained by the Russian Federation even after the accession of them to NATO and the European Union. In this geopolitical environment, some states in the region considered that it is important to clearly define their position and intentions regarding the design of national interests in the region by elaborating maritime doctrines or strategies.

Countries in the region that consider themselves at least regional powers, or in the case of Ukraine, that want to be supported against the danger posed by the Russian Federation, but also international organizations interested in regional security, have developed strategic documents to present their vision on the security at regional and maritime level.

Regardless of how the war, started by the Russian Federation, will end regional security, respectively the security of the Black Sea will be complicated. The security architecture of the region will redefine itself, and Romania must step up its efforts to be a security provider rather than just a beneficiary. In this context, Romania must initiate a process of elaboration of a Maritime Strategy, a comprehensive plan, including maritime, military, economic and energy security, hybrid threats, protracted conflicts and strategic competition in the Black Sea.

The election of the new president, and the elaboration of the new national defense strategy of the country, represents a favorable moment for defining the new directions of action necessary for the implementation and promotion of national interests and for ensuring national security, and Romanian maritime strategy can be an important area within this document.

Key words: Strategia de Securitate a SUA pentru Marea Neagră; descurajare; schimbări geopolitice; securitate regională; asistenţă de securitate; grupare NATO la Marea Neagră; documente strategice

INTRODUCERE

Marea Neagră este un spaţiu maritim cu o semnificaţie geopolitică în creştere. Situată între UE, Ucraina, Rusia, Turcia şi Caucaz, este o zonă cheie în războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Dar Marea Neagră a căpătat şi o dinamică geopolitică deosebită, prin comerţul internaţional, comunicaţiile digitale, producţia şi transportul de energie, dimensiunea maritimă (inclusiv infrastructura submarină, cum ar fi cablurile şi conductele), rutele de transport maritime (inclusiv cele care asigură securitatea alimentară), rutele fluviale şi terestre între diferite regiuni pe axa Nord – Sud, dar din ce în ce mai important est – vest.

Această regiune a reprezentat şi reprezintă o zonă aflată de foarte multă vreme sub influenţa echilibrului de putere dintre Rusia şi Turcia, iar securitatea zonală, negociată de cele două puteri regionale, a devenit principala caracteristică în regiune, model de securitate regională, care în prezent şi-a demonstrat limitele. Acest model de securitate regional a favorizat ca, din 1990, în zona Mării Negre să aibă loc cel mai mare număr de conflicte armate, aspect subliniat de Maximillian Hess (colaborator al Foreign Policy Research Institute): „un număr impresionant de zece războaie au avut loc pe sau în apropierea litoralului Mării Negre de la sfârşitul Războiului Rece, mai mult decât oricare alt spaţiu maritim din lume¹”.

ABORDĂRI DOCTRINARE ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

Complexitatea regiunii şi dinamica geopolitică în regiune sunt determinate de faptul că unele state acţionează la nivel regional pentru a menţine credibil statutul de superputere – cazul războiului declanşat de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei, Turcia, la rândul ei, încearcă să îşi întărească statutul de putere regională, iar celelalte ţări sunt cuprinse, în contexte diferite, în rivalităţile strategice generate şi menţinute de Federaţia Rusă chiar şi după aderarea unora la NATO şi Uniunea Europeană.

În acest mediu geopolitic, economic şi de securitate complex unele state din regiune au considerat important să îşi definească clar poziţia şi intenţiile privind proiectarea intereselor naţionale în regiune prin elaborarea unor doctrine sau strategii maritime.

Federaţia Rusă reprezintă principalul factor de instabilitate din regiune, care a schimbat unilateral arhitectura şi dinamica securităţii în regiune prin acţiunile sale din ultima perioadă, prin războiul împotriva Ucrainei şi revizionismul geopolitic. Agresiunea rusă, indiferent sub ce formă se manifestă, încearcă să stabilească o hegemonie necontestată a Rusiei la nivel regional şi să uşureze proiecţia influenţei în regiunile apropiate, în Balcani, Caucazul de Sud, Mediterana de Est, nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Privind Federaţia Rusă, Războiul Rece a favorizat credinţa URSS-ului că Marea Neagră este un „lac sovietic”, dar după dezmembrarea URSS Federaţia Rusă a constatat că începe să îşi piardă influenţa în Marea Neagră şi în regiunile considerate de interes.

Invazia rusă din Georgia, din 2008, a scos în evidenţă nivelul scăzut al capabilităţilor militare ale Federaţiei Ruse. Acest lucru a determinat iniţierea unor programe ambiţioase de dotare, instruire şi consolidare a prezenţei militare în regiune, aspect favorizat şi de atitudinea lipsită de fermitate a SUA şi UE. În plus, războiul din Nagorno-Karabah din 2020 şi acceptarea fără contestaţii a solicitărilor Azerbaidjanului au demonstrat reducerea influenţei Rusiei în regiune şi au permis Turciei să conteste statutul Rusiei de putere mondială, poate chiar regională.

Contestarea nivelului capabilităţilor militare convenţionale, completat de nevoia de a negocia aspectele regionale cu Turcia, din poziţia de inferioritate, a reprezentat un semnal de alarmă pentru Federaţia Rusă. Practic pretenţiile Rusiei de putere mondială, în condiţiile, în care nici nivelul economiei nu poate fi considerat competitiv la nivel mondial, erau susţinute numai de capabilităţile nucleare. Iar declanşarea unui conflict militar, susţinut de ameninţarea folosirii armamentului nuclear, care să ducă la controlul direct al unor noi teritorii, creşterea influenţei regionale şi – de ce nu – chiar creşterea influenţei la nivel european, a devenit o prioritate pentru Rusia.

Toate aceste aspecte au determinat Rusia să acţioneze pe diferite planuri, începând cu elaborarea „Conceptului politicii umanitare a Federaţiei Ruse în străinătate”, aprobat de preşedintele Vladimir Putin în septembrie 2022; documentul susţine că Rusia „va apăra, păstra şi dezvolta tradiţiile şi idealurile „lumii ruse”.” Conceptul de „russkii mir” a început să fie adus în discursul politic al Kremlinului în special după ce a venit preşedintele Putin la putere. Astăzi, conceptul de „lumea rusă” nu se rezumă doar la compatrioţii ruşi, ci susţine că Rusia ar trebui să fie mai mare din punct de vedere politic şi geografic decât Federaţia Rusă.

Pornind de la aceste concepte doctrinare Federaţia Rusă consideră controlul asupra Mării Negre ca unul dintre cele mai importante obiective strategice, pe care Rusia le are, în ceea ce priveşte graniţele cu NATO şi UE, fiind parte a politicii Rusiei de redobândire a puterii internaţionale şi de limitare a prezenţei NATO. Aspect subliniat şi în Doctrina maritimă a Federaţiei Ruse din 2022, unde Marea Neagră este cuprinsă în „Zonele importante pentru asigurarea intereselor naţionale ale Federaţiei Ruse”. Iar obiectivele strategice ale politicii maritime sunt considerate: „creşterea capacităţilor operaţionale (de luptă) ale Marinei pentru asigurarea securităţii naţionale a Federaţiei Ruse şi protejarea intereselor sale naţionale în Oceanul Mondial”. Doctrina prezintă în mod deschis graniţele şi zonele intereselor naţionale ale Rusiei, apele arctice, apele Mărilor Neagră, Ohotsk şi Bering.

În plan regional, Rusia consideră Marea Neagră şi ţările din regiune ca fiind elemente critice în realizarea unei zone tampon de siguranţă faţă de influenţa occidentală şi de expansiunea NATO, precum şi faţă de ameninţarea islamistă în creştere. Toate acţiunile Rusiei după 1990 susţin această afirmaţie, dincolo de utilizarea forţei militare convenţionale, Rusia aplică mijloace de război informaţional şi hibrid, menite să perturbe şi să invalideze deciziile suverane ale naţiunilor şi procesele lor de democratizare şi integrare euro-atlantică.

Ucraina, la rândul său, a elaborat „Strategia de Securitate Maritimă a Ucrainei”, adoptată de preşedintele Zelensky, în 17 iulie 2024, document, care vizează sporirea capacităţilor navale, recuperarea teritoriilor ocupate şi asigurarea suveranităţii maritime. Această strategie, aprobată de Consiliul Naţional de Securitate şi Apărare, are ca scop asigurarea pregătirii, descurajării şi răspunsului eficient la ameninţările la adresa securităţii maritime a Ucrainei, dar abordează şi probleme economice, comerciale şi de mediu esenţiale pentru consolidarea suveranităţii şi a poziţiei globale a Ucrainei. Strategia se extinde dincolo de Marea Azov şi Marea Neagră, având în vedere potenţialul râurilor din Ucraina, dar şi implicarea în alte zone ale oceanului planetar, care sunt acoperite de interesele economice şi de altă natură.

Obiectivele principale ale strategiei includ creşterea capacităţii Marinei şi Gărzii de Coastă de a contracara agresiunea, eliberarea zonelor de litoral şi maritime temporar ocupate, asigurarea suveranităţii în spaţiile maritime ucrainene, promovarea dezvoltării durabile a industriilor din domeniul maritim şi fluvial. Documentul prevede crearea unei platforme internaţionale „Secure Black Sea” cu implicarea statelor din regiunea Mării Negre (cu excepţia Rusiei), statele mediteraneene, Sudul Global şi alte state, care se confruntă cu provocări economice şi alimentare ca urmare a obstrucţionării de către Rusia a libertăţii de navigaţie în Marea Neagră şi Marea Azov.

Punctele cheie ale strategiei includ: dezvoltarea capacităţilor de apărare maritimă pentru a descuraja şi respinge agresiunea, restabilirea controlului asupra teritoriilor şi rutelor maritime ocupate de Rusia, obţinerea de compensaţii şi reconstruirea infrastructurii deteriorate, restabilirea păcii şi securităţii internaţionale în Marea Azov, Marea Neagră, Marea Mediterană şi Marea Baltică, abordarea problemelor de mediu, inclusiv prevenirea poluării şi îmbunătăţirea condiţiilor ecologice ale mărilor şi râurilor.

Turcia încearcă să îşi întărească statutul de putere regională, iar în ultima perioadă acţionează în consecinţă, subliniind tot mai mult ambiţiile sale de a deveni un actor internaţional, cu propria sa agendă regională adesea diferită de cea a SUA, UE şi a NATO, dacă nu chiar contrară. Expertul turc Sinan Ciddi, membru al Fundaţiei pentru Apărarea Democraţiilor (FDD), scria că sub preşedintele Erdogan „Ankara nu doar că se distanţează de Occident, dar lucrează conştient pentru a submina interesele sale de securitate.”²

În susţinerea intereselor Turciei, Cem Gürdeniz, în prezent amiral în rezervă. dar la vremea respectivă director al Diviziei de Planificare şi Politici a Comandamentului Forţelor Navale Turceşti, a propus în 2006 aşa-numita doctrină a „Patriei Albastre / Mavi Vatan”, care se referea la „zonele noastre de jurisdicţie – declarate şi nedeclarate”, mai exact Marea Neagră, Marea Egee şi Mediterana de Est. Doctrina propusă de amiralul Gürdeniz a fost preluată de regimul Erdogan şi se află la baza mişcărilor făcute în ultima perioadă de Turcia în Mediterana.

Dacă la Marea Neagră delimitarea zonelor, realizată cu fosta URSS, este clară, situaţia este mult mai complicată în celelalte regiuni. În esenţă, Turcia este nemulţumită de actuala delimitare, recunoscută internaţional şi asumată prin tratate, a platoului continental şi a zonelor economice exclusive, în Marea Egee şi în Mediterana de Est. Doctrina „Patriei Albastre” (Mavi Vatan) privind revendicările maritime ale Ankarei în Marea Egee şi în Mediterana de Est va fi inclusă în manualele şcolare. Mai exact, materia Geografie pentru elevii de clasa a noua (14 ani) va sublinia, potrivit noului program, „importanţa caracteristicilor de localizare a Turciei”³, în timp ce vor avea loc discuţii pe hărţi legate de „Patria Albastră”.

Este important de subliniat faptul că pentru Turcia Marea Neagră nu reprezintă un obiectiv principal privind securitatea maritimă. Menţinerea statu quo-ului în Marea Neagră ajută Turcia să-şi concentreze mai mult atenţia şi resursele în alte regiuni. Iar acest aspect evidenţiază interesul Turciei de a se opune oricărei încercări de a modifica echilibrul de putere din regiune. Iar în acest context Turcia şi Rusia, în special în scopul gestionării concurenţei regionale şi pentru stabilirea echilibrului de putere, au ales să realizeze o convergenţă a opiniilor cu privire la neacceptarea implicării în regiune a statelor, care nu sunt riverane Mării Negre.

Totuşi, în această vară, Turcia a acceptat activarea Grupului de Luptă Contra Minelor din Marea Neagră (MCM Black Sea) împreună cu Bulgaria şi România, din dorinţa de a sublinia „responsabilitatea sa regională” în abordarea problemelor de securitate maritimă din Marea Neagră. Dar Turcia consideră constituirea acestei grupări ca o soluţie de compromis între statele riverane Mării Negre şi cele care nu sunt riverane. În primul rând, aspectul NATO este mult mai puţin pronunţat decât ar fi preferat Bulgaria şi România, dar mai mult decât Turcia ar fi acceptat în alte condiţii. De altfel, în cadrul ceremoniei de activare, a fost evidentă absenţa însemnelor NATO. Singurul compromis făcut de Turcia a fost reprezentat de acceptarea unei posibile extinderi în viitor prin includerea unor state membre NATO, care nu sunt riverane Mării Negre.

La răcirea relaţiilor dintre Turcia şi NATO putem adăuga şi relaţiile relativ tensionate cu Uniunea Europeană, mai ales din cauza recentelor dispute bilaterale cu Grecia şi Cipru şi a negocierilor complicate privind eventuala aderare a Turciei la UE.

Bulgaria nu are o strategie la Marea Neagră, deşi regiunea este extrem de importantă pentru economia sa, nu în ultimul rând pentru industria transporturilor, rutele energetice, materiile prime şi turismul. Iar Sofia pune un accent substanţial pe securitatea din regiune, dar îşi propune să evite confruntarea inutilă cu Rusia. Acest lucru ilustrează un fel de abordare dublă a Bulgariei, pe termen mediu şi lung privind dinamica securităţii Mării Negre – să menţină relaţii pragmatice cu Rusia, care, în mare măsură, sunt conduse şi de sentimentele pro-ruse ale multor bulgari şi, de asemenea, să intensifice cooperarea cu NATO şi UE. În 2016, premierul bulgar de atunci, Boiko Borisov, a declarat că „vrea să vadă în Marea Neagră veliere, iahturi, nave mari cu turişti” şi, astfel, a respins propunerea României de a crea un grup naval regional NATO în Marea Neagră, ca răspuns la anexarea Crimeei.

Cu toate acestea, războiul Rusiei împotriva Ucrainei a determinat Bulgaria să-şi regândească agenda politică şi de securitate. Astfel în mai 2024 premierul bulgar Dimitar Glavchev a cerut extinderea prezenţei NATO în regiunea Mării Negre şi în Balcanii de Vest; oficialul a declarat că nicio altă regiune din NATO şi din Uniunea Europeană nu a fost atât de grav afectată de războiul Rusiei împotriva Ucrainei precum regiunea Mării Negre.⁴

În calitate de membru NATO şi UE, Bulgaria are posibilitatea de a juca un rol important în securitatea Mării Negre, însă relaţia complexă cu Rusia poate reduce rolul Bulgariei.

Georgia consideră prioritară dezvoltarea cooperării în domeniul securităţii maritime, având în vedere vulnerabilităţile şi poziţia sa geostrategică, dar nu are o strategie la Marea Neagră. Ca în cazul altor ţări din regiune, securitatea Georgiei este influenţată de ameninţările Rusiei. Pe măsură ce Occidentul taie legăturile cu Rusia, iar situaţia din Marea Roşie devine tot mai instabilă, rutele alternative către pieţele occidentale pentru comerţ, transport şi energie prin Marea Neagră şi Caucazul de Sud devin din ce în ce mai importante. Georgia se poate poziţiona ca o rută cheie de tranzit şi un hub de conectivitate.

Privind acest proiect Federaţia Rusă s-a opus construcţiei portului Anaklia considerând că investiţia ar concura cu porturile sale de la Marea Neagră Anapa, Novorossiysk, Gelendzhik, Tuapse şi Soci. Cu toate acestea, când China s-a implicat în proiect, partea rusă a încetat să mai obiecteze. Acest lucru se datorează războiului din Ucraina şi dependenţei Rusiei faţă de China, cursului anti-occidental al autorităţilor georgiene şi şansei Rusiei de a folosi portul pentru a importa mărfuri occidentale, ocolind sancţiunile occidentale.

Opoziţia georgiană avertizează că selectarea unor firme din China va adânci influenţa chineză în Georgia prin controlul infrastructurii cruciale. De asemenea avertizează că lipsa de transparenţă în selecţia consorţiului şi secretul în detaliile contractului ar putea duce la practici de corupţie şi la dependenţa financiară a Georgiei de China, împiedicând în consecinţă integrarea acesteia în structurile occidentale.

China nu a acordat prioritate regiunii, putem considera că nu are o abordare specifică privind Marea Neagră, iar în prezent nu este un jucător major în regiune. Pe de altă parte China încearcă să-şi promoveze puterea blândă / „soft power”, subliniind rolul de jucător neutru în regiune.

Acest lucru s-ar putea schimba, dar deocamdată China are alte priorităţi mai mari. Ca o extensie a iniţiativei Belt and Road (BRI), China şi-a aprofundat investiţiile şi prezenţa diplomatică în regiunea Mării Negre în ultimii ani, deschiderea de noi pieţe şi construirea infrastructurii pentru a se conecta cu Europa şi Orientul Mijlociu.

Construcţia portului de mare adâncime Anaklia, o investiţie estimată la 2,5 miliarde de dolari, este cea mai mare investiţie în infrastructură din istoria Georgiei. Se preconizează că va contribui la dezvoltarea Coridorului Mijlociu, o rută de transport, care leagă China de Europa. Selectarea unei companii chineze pentru construcţia portului indică rolul tot mai mare al Chinei în Caucazul de Sud.

Un fost ministru georgian al Apărării, Dmitri Şaşkin, în prezent membru al partidului de opoziţie Mişcarea Naţională Unită, susţine că „odată cu sosirea unei companii chineze în Georgia apare o nouă realitate geopolitică, întrucât apare un actor complet nou la Marea Neagră”. „China se află în confruntare cu Europa, SUA şi Turcia. Singura ţară cu care China nu are contradicţii este Rusia. Aceste două ţări, China şi Rusia, doresc să controleze „coridorul intermediar” de tranzit al transporturilor şi Georgia devine un ostatic al intereselor marilor actori”⁵.

SUA a elaborat o strategie pentru Marea Neagră, „Black Sea Security Act”, document, care era de mult aşteptat. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei şi implicarea SUA, UE, Iranului şi Coreei de Nord au creat noi realităţi geopolitice în zonă. Astfel prin elaborarea şi aprobarea „Black Sea Security Act of 2023 / Strategia de securitate la Marea Neagră”, chiar dacă vorbim mai mult despre un set de principii, o viziune, SUA a transmis un puternic mesaj politic, privind interesul faţă de această regiune. Documentul va facilita creşterea asistenţei militare şi coordonarea cu NATO şi UE, aprofundarea legăturilor economice, consolidarea democraţiei şi securităţii economice şi sporirea asistenţei de securitate cu ţările din Marea Neagră. Viitoarea administraţie Trump este de aşteptat să continue abordarea sa anterioară privind regiunea Mării Negre, în care a avut un angajament bilateral puternic cu mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est, inclusiv cu România.

Statele riverane Mării Negre, la rândul lor, sunt esenţiale în contracararea agresiunii Federaţiei Ruse şi contribuie la securitatea colectivă a NATO, arată documentul. Schimbarea de atitudine a SUA a apărut sub presiunea războiului declanşat de Rusia şi a evoluţiilor din regiune. Pe de altă parte acest semnal politic trebuie privit cu limitele lui. Slăbiciunile Federaţiei Ruse, scoase în evidenţă de modul, în care a acţionat în războiul declanşat împotriva Ucrainei, şi de faptul că aceste slăbiciuni determină ca preşedintele Putin să schimbe periodic, începând cu februarie 2022, obiectivele strategice stabilite pentru acest război, pot determina o accelerare a orientării SUA spre Asia-Pacific.

SUA este interesată de securitatea Regiunii Mării Negre, dar trebuie să înţelegem că în acest moment principalul interes geostrategic al SUA este reprezentat de regiunea Asia-Pacific. De asemenea implicarea SUA în regiune înseamnă şi resurse, care sunt şi acestea limitate, de aceea sunt încurajate colaborările regionale şi iniţiativele, care favorizează îndeplinirea obiectivelor. Iar, nu în ultimul rând, politica Turciei, care pune în prim plan dorinţa de a deveni o putere regională, influenţează orice iniţiativă.

Uniunea Europeană are un interes strategic în securitatea regiunii. Viitoarea strategie privind Marea Neagră iniţiată de Consiliul Europei în iunie 2024 trebuie să fie ancorată în nevoile de securitate ale regiunii. În cadrul reuniunii sale din iunie, Consiliul Europei a făcut următoarea declaraţie: „Consiliul European reafirmă importanţa securităţii şi stabilităţii în Marea Neagră şi invită Comisia şi Înaltul Reprezentant să pregătească o comunicare comună privind elaborarea unei abordări strategice a UE cu privire la Marea Neagră.”⁶

Regiunea se confruntă cu o militarizare sporită, în timp ce mecanismele regionale de gestionare a securităţii slăbesc. Între timp, aceasta constituie un nod crucial atât pentru sistemele de conectivitate existente, cât şi pentru cele potenţiale, cum ar fi ‘Middle Corridor’. Coridorul Mijlociu / Middle Corridor sau Ruta Internaţională de Transport Trans-Caspică / Trans-Caspian International Transport Route, lansată în noiembrie 2013 ca parte a „Astana New Silk Road Business Forum”; coridorul este conceput ca o rută de transport multimodal, care începe în zona de coastă a Chinei până în Polonia şi România, trecând prin Kazahstan, Marea Caspică, Azerbaidjan, Georgia, Marea Neagră.

Securitatea maritimă se confruntă cu provocări în multe regiuni, inclusiv din cauza disputelor teritoriale şi maritime, a concurenţei pentru resursele naturale şi a ameninţărilor la adresa libertăţii de navigaţie şi a drepturilor de trecere inofensivă şi de tranzit. Aceste provocări creează tensiuni în bazinele maritime din jurul UE, cum ar fi Marea Mediterană, Marea Neagră şi Marea Baltică, fiind exacerbate de agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei.

Protejarea infrastructurii critice în domeniul maritim rămâne, de asemenea, o prioritate-cheie. UE ar trebui să completeze rolul statelor membre în consolidarea rezilienţei infrastructurii maritime critice, cum ar fi conductele sau cablurile submarine, care traversează frontierele maritime naţionale.

Noua strategie contribuie, de asemenea, la promovarea unei guvernanţe pe mare bazate pe norme, în conformitate cu dreptul internaţional. Aceasta schiţează acţiunile, pe care UE şi statele sale membre le pot întreprinde pentru a consolida poziţia de lider a UE şi pentru a gestiona riscurile şi ameninţările, inclusiv prin cooperarea cu parteneri şi cu agenţiile relevante ale UE, prin dezvoltarea capacităţilor şi prin cercetare şi educaţie.⁷

Strategia revizuită în materie de securitate maritimă vizează consolidarea autonomiei şi a capacităţii UE: de a răspunde la ameninţări; de a-şi apăra interesele pe mare; de a-şi proteja cetăţenii, valorile şi economia.

NATO a considerat regiunea mai puţin importantă, iar în aceste condiţii nu au fost dezvoltate iniţiative de securitate viabile pentru regiune, iar războiul din Ucraina a forţat NATO să acorde o mai mare atenţie regiunii.

NATO şi-a sporit prezenţa militară în regiune ca urmare a acţiunilor desfăşurate de Rusia. NATO s-a arătat pregătită să extindă grupurile de luptă la nivel brigadă, inclusiv în Bulgaria şi România, ţări care s-au angajat, de asemenea, să-şi modernizeze armata. Dar acţiunile Turciei complică implicarea NATO prin ambiţiile sale regionale, care în mai multe situaţii nu sunt conform cerinţelor NATO.

Marea Neagră este menţionată în Conceptul Strategic al NATO şi în Busola Strategică a UE, însă o abordare coerentă a acestor organizaţii pe termen lung, care ţine cont de imprevizibilitatea şi agresivitatea Rusiei, încă lipseşte.

NEVOIA UNEI STRATEGII MARITIME A ROMÂNIEI

După cum vedem, unele ţări din regiune, dar şi organizaţiile internaţionale interesate de securitatea regională au elaborat documente strategice pentru prezentarea viziunii şi intereselor proprii privind modelul de securitate la nivel regional, respectiv în domeniul maritim.

România trebuie să iniţieze realizarea unor proiecte strategice pentru diferite domenii, concentrându-se pe creşterea securităţii şi apărare, economie, securitate energetică şi rezilienţă democratică, aprofundarea cooperării în domeniul securităţii între aliaţi şi partenerii regionali, iar o strategie maritimă a României la Marea Neagră poate reprezenta un astfel de document.

În contextul regional destul de complex consider că alegerea noului preşedinte – şi elaborarea noii strategii naţionale de apărare a ţării – reprezintă un moment favorabil pentru definirea noilor direcţii de acţiune necesare implementării şi promovării intereselor naţionale şi pentru asigurarea securităţii naţionale, iar regiunea Mării Negre şi strategia maritimă a României poate reprezenta un domeniu important.

În afară de aceste aspecte o să subliniez şi alte consecinţele ale lipsei unei Strategii Maritime a României. Consiliul Europei, aşa cum am amintit, intenţionează elaborarea unei abordări strategice a UE cu privire la Marea Neagră. Consider că pentru elaborarea documentului vor fi analizate documentele strategice ale statelor din regiune pentru a sprijini unele proiecte sau pentru a contracara altele. Aşa cum am prezentat anterior, statele şi instituţiile, care au astfel de documente strategice, sunt Federaţia Rusă, Turcia, Ucraina, SUA şi nişte linii directoare de la NATO. În cazul României, lipsa unei strategii la Marea Neagră va duce după finalizarea documentului la nivelul UE la bine cunoscuta justificare „aşa vrea UE”. Practic lipsa acestor documente strategice, pentru diferite domenii, determină ca România să nu poată avea iniţiative şi o menţine în postura de a fi reactivă.

De asemenea personal consider că există indicii că UE ar putea avea în vedere o strategie a Mării Negre fără a ţine prea mult cont de Turcia şi de preocupările sale. Această abordare se poate bucura de sprijinul membrilor UE, cum ar fi Franţa, Grecia, iar în acest context România şi Bulgaria pot solicita o prezenţă mai mare a UE în regiune pentru a sprijini asigurarea unui mediu de securitate stabil împreună cu Turcia, în condiţiile în care stabilitatea regională bazată pe echilibrul Turcia, Federaţia Rusă nu mai funcţionează. Având în vedere aceste aspecte România trebuie să îşi definească poziţia prin promovarea nevoii de echilibru la nivel regional, dar în acelaşi timp să menţină relaţiile bune cu Turcia.

Mai putem analiza un aspect: Ucraina a declarat că implementează Strategia de Securitate Maritimă împreună cu partenerii săi, iar preşedintele Zelenski la rândul său spunea că „În viitorul apropiat, voi discuta cu ei detaliile acestei strategii. Cu cei care, la fel ca noi, doresc o securitate stabilă pentru regiunile lor şi pentru întreaga lume”. România o să fie invitată să participe la aceste discuţii şi să negocieze detaliile prezentate de partea ucraineană. În condiţiile în care noi nu avem elaborată o Strategie Maritimă o să fie foarte greu pentru reprezentantul nostru să promoveze interesele naţionale şi să evite susţinerea unor direcţii promovate de partea ucraineană în interes propriu.

România trebuie să îşi definească şi strategia privind dezvoltarea exploatării rezervelor de combustibili fosili în Marea Neagră, care ar reduce în mod eficient dependenţa regiunii de aprovizionarea din Rusia şi ar submina presiunea energetică a Moscovei faţă de UE. Trebuie identificate pe lângă aspectele tehnologice sau economice şi modalităţile de răspuns la tacticile hibride ale Rusiei folosite pentru a împiedica implementarea acestor proiecte energetice offshore în România. De la presiuni ale organizaţiilor neguvernamentale de mediu, care cer interzicerea exploatării datorită posibilităţii poluării mediului marin, de parcă exploatarea executată deja de Turcia, la o sută kilometri în sud, sau platformele foste ucrainene, acum ocupate de ruşi, nu ar fi tot în Marea Neagră, sau poate numai aceştia trebuie să exploateze. Strategia privind securitatea maritimă trebuie să identifice de asemenea ameninţările de securitate la adresa instalaţiilor offshore şi modalităţile de răspuns în astfel de situaţii, în condiţiile în care zona economică exclusivă (EEZ), spre deosebire de apele teritoriale, nu este acoperită de articolul 5 al NATO.

Privind domeniul securităţii maritime, România trebuie să dezvolte în cadrul NATO, UE, cu aliaţii şi partenerii din regiune, o strategie pe termen lung, pentru a spori securitatea (asigurarea libertăţii de navigaţie în Marea Neagră, protejarea infrastructurii critice), asigurarea unui răspuns eficient la ameninţările la adresa securităţii maritime şi a infrastructurii critice maritime şi fluviale, pentru a stabili o prezenţă permanentă şi durabilă de-a lungul flancului estic al NATO. Poate un prim pas poate fi reprezentat de acordul de cooperare în domeniul apărării semnat pe 13 noiembrie 2024, între ministrul Apărării Naţionale al României şi secretarul apărării din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, menit să întărească parteneriatul de lungă durată dintre România şi Marea Britanie şi să răspundă provocărilor actuale de securitate. Astfel James Rogers şi George Scutaru prezentau, în „The case for a British task force in the Black Sea”: „Astfel, a venit timpul ca Guvernul Marii Britanii şi Irlandei de Nord să dea dovadă de un leadership decisiv. O modalitate prin care ar putea remodela geopolitica Mării Negre se poate realiza prin aprofundarea angajamentului cu România – un aliat NATO cu care Londra ar putea face mai mult.”⁸ România poate coagula interesele ţărilor NATO din regiune şi ale altor ţări interesate în asigurarea securităţii în regiune pentru a se implica în realizarea controlului comun al Mării Negre formând un serviciu de „poliţie navală” după modelul „poliţiei aeriene”. Propunere făcută de premierul polonez Donald Tusk privind securitatea în Marea Baltică: „Voi convinge partenerii noştri de necesitatea de a crea imediat o formulă analogă atunci când vine vorba de controlul şi securitatea apelor baltice, de poliţie navală, o acţiune comună a ţărilor care se află la Marea Baltică şi care au acelaşi sentiment de ameninţare când vine vorba de Rusia”⁹.

Cu toate acestea, pentru ca România să aibă o voce mai puternică în securitatea regională, politicienii trebuie să acorde prioritate acestui lucru pe plan intern. Aceasta înseamnă să vorbim despre proiecte regionale pentru a atrage investitorii români şi străini, investiţii în regiune, dar şi în apărare şi să definim rolul ţării noastre în regiune.

De asemenea trebuie promovat la nivel internaţional cât de important este ca Marea Neagră să fie liberă şi deschisă, lucru care facilitează realizarea securităţii şi stabilităţii regionale, dar reprezintă un element esenţial pentru dezvoltarea economică şi realizarea prosperităţii. În acelaşi timp un mediu de securitate stabil favorizează plasarea investiţiilor în regiune, transportul şi schimburile comerciale. Promovând beneficiile regionale şi un model de securitate la Marea Neagră, ţările foste parte a URSS din Asia, India şi de ce nu China vor fi interesate de susţinerea proiectului şi se vor implica în realizarea stabilităţii regionale.

CONCLUZII

Indiferent de modul în care se va finaliza războiul declanşat de Federaţia Rusă, prin atacul asupra Ucrainei, securitatea regională, respectiv securitatea Mării Negre, se va complica. Arhitectura de securitate a regiunii se va redefini, iar România trebuie să-şi intensifice eforturile pentru a fi un furnizor de securitate, mai degrabă decât doar un beneficiar. În acest context România trebuie să iniţieze un proces de elaborare a unei Strategii Maritime, un plan cuprinzător, care să includă securitatea maritimă, militară, economică şi energetică, ameninţările hibride, conflictele prelungite şi concurenţa strategică în Marea Neagră.

Politica românească a demonstrat o deconectare aproape completă de la tot ceea ce se întâmplă dincolo de graniţe, în regiunea Mării Negre, completată din păcate cu o lipsă de viziune privind modul de soluţionare a problemelor complexe de securitate din regiune.

În această perioadă când au loc profunde schimbări privind structura de securitate la nivel mondial, România nu mai poate continua cu această abordare, iar una dintre priorităţi este reprezentată de necesitatea definirii propriei poziţii privind modelul de securitate regională. Astfel ţara noastră va continua să accepte modelul de securitate promovat de Turcia şi Federaţia Rusă bazat pe echilibrul de putere dintre cele două ţări, care s-a dovedit falimentar, sau va propune altceva. Modelul existent a permis atacarea Georgiei de către Federaţia Rusă în anul 2008, atacarea Armeniei de către Azerbaidjan în anul 2020 şi nu în ultimul rând anexarea Crimeii în 2014 şi atacarea Ucrainei de către Federaţia Rusă în anul 2022, toate aceste acţiuni au fost facilitate de promovarea intereselor regionale ale Turciei şi Federaţiei Ruse, dar şi de lipsa unor angajamente de securitate regionale viabile. Deci modelul propus nu asigură de fapt securitatea regională, ci facilitează realizarea împărţirii influenţei între cele două ţări.

De aceea acum este unul din acele momente, în care se poate iniţia o construcţie de securitate regională, chiar dacă va necesita costuri deosebite. Pentru succesul iniţiativei trebuie coagulate eforturile tuturor celor care pot susţine un astfel de proiect, începând cu NATO, care a iniţiat o serie de acţiuni, apoi SUA şi Franţa, care de asemenea şi-au declarat interesul deschis pentru această regiune, dar şi UE care poate juca un rol important. România trebuie să acţioneze pentru descurajarea Rusiei, limitarea influenţei echilibrului de putere la nivel regional susţinut de Turcia şi Federaţia Rusă şi să promoveze prezenţa UE, a NATO şi SUA în regiune. Această abordare multidimensională în proiectul de securitate la Marea Neagră poate atrage ţările partenere şi candidate, dar poate determina şi Turcia să colaboreze la nivel regional. În lipsa unor documente strategice pentru diferite domenii, România poate deveni un ostatic al intereselor marilor actori economici sau statali.

Bibliografie

1. Carafano, James Jay; “The US perspective on Black Sea security”;
   https://www.gisreportsonline.com/r/u-s-black-sea/

2. Drăghici, Lucian; 1946. „Criza Strâmtorilor” reflectată în rapoartele informative ale secretarului biroului ataşatului militar român în republica Turcia; Arhivele Militare Naţionale Române, Bucureşti; DOI: 10.55535/GMR.2023.1.11;
   https://gmr.mapn.ro/webroot/fileslib/upload/files/arhiva%20GMR/2023%20gmr/gmr%201/DRAGHICI.pdf

3. Gaber, Yevgeniya; “A New Security Reality: Strategic Approaches for the Wider Black Sea Region”;
   https://www.marshallcenter.org/en/publications/clock-tower-series/new-security-reality-strategic-approaches-wider-black-sea-region/new-security-reality-strategic-approaches-wider

4. Macron, Emmanuel – in his own words / The French president’s interview with The Economist; https://www.economist.com/europe/2024/05/02/emmanuel-macron-in-his-own-words-englishI

5. Mandel, Eric R.; “Why Erdogan’s Turkey undermines US and NATO security interests – opinion”;
   https://www.jpost.com/opinion/article-830560

6. Romney, Mitt; “Romney, Shaheen Unveil Bipartisan Bill to Establish US Strategy Toward Black Sea Region,” Senator Mitt Romney, July 12, 2022;
   https://www.romney.senate.gov/romney-shaheen-unveil-bipartisan-bill-to-establish-u-s-strategy-toward-black-sea-region/

7. ***; “The case for a British task force in the Black Sea”;
   https://www.britainsworld.org.uk/p/the-memorandum-21-2024

8. https://www.gmfus.org/news/romania-has-raise-its-game-especially-if-trump-wins

9. https://www.consilium.europa.eu/media/d3aphetf/euco-conclusions-27062024-ro.pdf/ Art.33

10. https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/maritime-security/

11. https://bnr.bg/ro/post/102021789/kremlinul-vede-in-bulgaria-si-romania-o-amenintare-la-adresa-securitatii-sale-in-marea-neagra

12. https://euromaidanpress.com/2024/07/18/ukraine-implements-new-maritime-security-strategy-to-boost-naval-defenses/

13. https://unn.ua/en/news/a-new-strategy-for-maritime-security-ukraine-initiates-creation-of-international-platform-safe-black-sea

14. https://united24media.com/war-in-ukraine/ukraine-launches-new-maritime-security-strategy-to-safeguard-economic-future-1893

15. https://mil.in.ua/en/news/zelensky-enacts-new-maritime-security-strategy-of-ukraine/

16. https://www.atlanticcouncil.org/in-depth-research-reports/report/a-sea-of-opportunities-exploring-cooperation-between-turkey-and-the-west-in-the-black-sea/#all-chapters

17. https://www.atlanticcouncil.org/in-depth-research-reports/report/part-2-maritime-security-redefining-regional-order-in-a-new-security-environment/

18. https://www.atlanticcouncil.org/in-depth-research-reports/report/a-sea-of-opportunities-exploring-cooperation-between-turkey-and-the-west-in-the-black-sea/

19. https://www.swp-berlin.org/10.18449/2024C39/

20. https://www.gmfus.org/news/bulgaria-needs-stronger-voice-black-sea-security

21. https://hotnews.ro/cand-romania-a-cerut-in-2016-un-grup-nato-la-marea-neagra-bulgaria-a-spus-ca-vrea-iahturi-cu-turisti-cum-lucreaza-acum-impreuna-sa-curete-marea-de-mine-1523305

22. https://www.defenseromania.ro/bulgaria-a-cerut-o-extindere-a-prezentei-nato-in-regiunea-marii-negre-si-in-balcani_628471.html

23. https://www.brookings.edu/articles/black-sea-mine-sweeping-aids-a-subtle-convergence-of-turkish-us-policies/

24. https://www.atlanticcouncil.org/in-depth-research-reports/report/part-2-maritime-security-redefining-regional-order-in-a-new-security-environment/

25. https://www.consilium.europa.eu/media/d3aphetf/euco-conclusions-27062024-ro.pdf

26. https://www.cdep.ro/afaceri_europene/CE/2023/JOIN_2023_8_RO_ACT_part1_v2.pdf

27. https://www.iss.europa.eu/sites/default/files/EUISSFiles/Brief_2024-13_Black-Sea_web.pdf

28. https://www.rnbo.gov.ua/en/Diialnist/6936.html