dr. Corneliu BOCAI

Abstract. Power in all its aspects undoubtedly remains one, perhaps the most important, element of a state’s national interest. At the same time, power constitutes an essential element of international relations and is fundamental to the behavior of actors in the international environment. It is always the geopolitical reality that confirms and imposes the need to achieve an interest through the will and power of one or more states.

Cuvinte cheie: geopolitică, interes, putere, război

A vorbi despre PUTERE şi INTERES naşte de cele mai multe ori temeri. Mă întreb de ce? Probabil asociem puterea cu forţa, cea care ne induce teamă şi de cele mai multe ori conduce la conflicte şi nenorociri (exemple avem destule). De regulă interesul îl asociem cu scopul, obiectivul de atins şi uneori cu gândurile ascunse şi obscure. Puterea constituie un element esenţial al relaţiilor internaţionale şi este fundamental în comportamentul actorilor în mediul internaţional. În funcţie de propria putere, îndeosebi cea militară, actorii îşi promovează şi proclamă interesul. Puterea nu este măsurabilă, cuantificabilă, nu este palpabilă (în adevăratul sens al cuvântului), ci este practic o exprimare a unor relaţii între doi sau mai mulţi actori. Puterea sub toate aspectele ei (politică, economică, financiară, militară, demografică, spirituală, etc.) a fascinat dintotdeauna, indiferent cine a aspirat la ea şi prin ce modalităţi a făcut-o. La început, probabil, puterea era indispensabilă şi necesară în sensul că, inconştient, din ea deriva interesul, deşi nu întotdeauna era evident. Mai târziu, interesul a fost mascat şi ascuns, iar uneori identificat cu aspiraţiile unui actor sau ale mai multora, dar nu ale celor mulţi, ci ale celor ce deţineau puterea. Astăzi se pare – sau poate e chiar aşa, raportul s-a schimbat, în sensul că interesul îl determină pe actor să fie puternic, să-şi dorească mai mult, oriunde şi oricum, acţionând conştient în detrimentul altora. Se poate pune întrebarea, când celelalte forme ale puterii devin ineficiente? Răspunsul nu poate fi categoric. Abordarea unei forme sau a alteia depinde de interesul urmărit, de necesitatea şi importanţa atingerii obiectivului, de timpul avut la dispoziţie, de contextul politic, de cel căruia trebuie să i se impună un anumit comportament, o conduită, pentru a-l determina să acţioneze în „interesul meu”, sau cel puţin să nu se opună.

Privind din alt unghi, PUTEREA are şi alte conotaţii şi este interpretată diferit pe cele două maluri ale Atlanticului. În vreme ce americanii, mai pragmatici, traduc puterea prin forţa militară (susţinută economic), argumentând democraţia avansată, europenii, mai docili, văd puterea mai mult din punct de vedere diplomatic, economic, istoric şi deocamdată mai puţin militar. De cele mai multe ori jocul de interese sau compromisul sunt cele care imprimă puterii militare rolul determinant. Europenilor nu oricine li se pare a fi ameninţător şi rău intenţionat aşa cum cred americanii. Doza

de naivitate, i-aş putea spune, de care americanii suferă, îi face uneori vulnerabili chiar acolo unde ei se simt în siguranţă şi mai stăpâni. Mai mult, americanii preferă să se apere cât mai departe de teritoriul lor, de regulă în Europa, sau mai departe (deocamdată în Asia, dar poate în curând şi în Africa!). De ce fac asta? De teamă, din prudenţă sau din incapacitatea de a da o replică chiar de pe teritoriul lor? Nicidecum, probabil există un interes bine fundamentat şi argumentat de ei, dar bine camuflat şi de ce nu greu de sesizat de cei din jurul lor. Din acest motiv, la americani interesele geostrategice intră uneori în conflict cu cele financiare, cu urmări nedorite şi neprevăzute, cărora le fac faţă uneori cu mari sacrificii. Toate marile conflicte au avut loc în Europa, Asia sau Africa şi nu pe teritoriul SUA (excepţie atacul japonez de la Pearl Harbour din 7 decembrie 1941). De cele mai multe ori americanii încearcă să transmită acest comportament şi europenilor, însă nu prea reuşesc, deoarece aceştia sunt mai puţin preocupaţi de ameninţările externe, cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, statele ce se poziţionează în afara legii, şi mai mult de provocări de tipul conflictelor etnice, separatiste, migraţie (legală sau mai puţin), crima organizată, sărăcia, degradarea mediului, excepţie războiul din Ucraina. Europenii se simt mai puţin deranjaţi de „axe ale răului” sau de state rebele, eşuate. Pentru americani securitatea şi prosperitatea se bazează pe forţa lor militară şi pe capacitatea proiecţiei acesteia pe toate meridianele lumii, acolo unde interesele lor o cer şi o impun.

INTERESUL, ca o paradigmă a geopoliticii, se manifestă pretutindeni, în special la statele puternice, conform dictonului „puternicii conduc unde se poate şi slabii suferă unde trebuie”. Diferă instrumentele, oportunitatea întrebuinţării acestora, momentul şi modalitatea de aplicare. Nu poţi fi dezinteresat de ceva, ci mai puţin interesat, probabil proporţional cu puterea, care susţine acel interes. Pe de altă parte e mult mai greu să coalizezi un număr de state către un singur interes, deoarece în spatele fiecărui stat stă o putere şi în spatele acesteia un alt interes, care nu coincide cu al vecinului. Acesta este cazul Uniunii Europene (comparativ cu Statele Unite ale Americii), care încă se află în procesul de implementare a statutului său. În acelaşi timp europenii nu au încă o putere militară coagulată şi clar definită, care să le permită să întreprindă o acţiune militară, impusă de un anumit interes. Preferă să se alăture SUA şi numai la solicitarea şi pentru îndeplinirea scopului acestora. Europenii nu au deocamdată forţa şi voinţa de a contrabalansa puterea americanilor, ci doar să o susţină, probabil interesaţi în a-şi asigura securitatea propriilor state membre. În schimb au dorit tot timpul să-i concureze economic, sperând că în timp va apare şi o componentă militară a puterii. Uneori au încercat să limiteze puterea americană, dar nu din punct de vedere militar, ci în principal diplomatic sau economic. Întotdeauna puterea, militară, economică, politică şi diplomatică este percepută mai evident, pe când interesul apare pentru cei mai mulţi, după o acţiune, după ce s-a întâmplat ceva, deşi problema pare a fi invers, adică interesul a dictat şi a determinat ceva anume. Este exact ce afirma remarcabilul diplomat şi analist politic american Henry Kissinger, anume că ceea ce pune în mişcare un stat este printre altele şi preocuparea acestuia de a-şi rezolva interesul naţional. Aşadar interesul are întotdeauna un caracter concret, realist, bazat şi determinat în sensul că se referă la o acţiune şi aşteaptă un rezultat.

În realizarea intereselor de către un stat (mai ales în domeniul militar), făcând aluzie la noţiunea de putere, apreciez că se poate vorbi de mai multe etape, ce pot fi parcurse progresiv sau nu, în funcţie de voinţa şi puterea militară a actorului. Acestea ar putea fi:

– stabilirea intereselor;

– declararea (proclamarea) intereselor;

– promovarea intereselor;

– impunerea intereselor;

– protejarea intereselor.

În parcurgerea etapelor, pentru atingerea intereselor, este nevoie de utilizarea aspectelor puterii, începând cu cea politică, diplomatică, economică şi în final cea militară sau o combinare a acestora în funcţie de capabilităţile actorului.

Prima etapă – stabilirea intereselor – stă la baza politicii externe şi interne a actorilor, este cea de la care se pleacă, cea care constituie momentul de referinţă pentru acţiunile ulterioare. Apreciez că este o etapă accesibilă tuturor, dar ascunde multe elemente legate de voinţa actorului şi mai ales de puterea militară a acestuia şi a capacităţii de proiecţie a puterii lui.

Etapa a doua – declararea intereselor – absolut necesară, dar nu totdeauna la vedere. Uneori declararea trebuie intuită, alteori justificată sau afirmată deschis, mai ales de cei care „îşi permit” să facă acest lucru şi au forţa militară de a o susţine. De regulă, marile puteri, deşi uneori voalat, nu ezită să-şi declare interesul într-un anumit domeniu, într-o zonă sau faţă de un obiectiv şi nu oricând, ci într-o anumită conjunctură geopolitică favorabilă. Uneori o fac ostentativ în scop de intimidare sau ameninţare. Nu acelaşi lucru se întâmplă unor state cu posibilităţi reduse, deşi au şi ele interese şi aspiraţii, dar nu au forţa să le declare, mulţumindu-se cu ce le oferă jocul intereselor celor puternici.

Etapa a treia – promovarea intereselor – ţine deja de modalitatea de a le face cunoscute, operabile, iar uneori şi ca „armă” de intimidare a celor mai slabi. Campania de promovare a unor interese poate căpăta conotaţii şi aspecte diferite, în sensul că în spatele unora se pot ascunde alte interese, uneori dubioase, cu implicaţii majore într-o anumită regiune a lumii. Exemple pot fi multe, cele mai clare sunt din zona Orientului Mijlociu, unde de fapt petrolul – ca sursă vitală de energie, constituie interesul ascuns, după opinia mea. Niciun actor global (gen SUA sau vreo ţară din coaliţia anti irakiană) nu a declarat deschis adevăratul interes în zona respectivă. De ce oare? Nu cumva aici se ciocnesc interesele mai multor actori (chiar ale celor din coaliţie), fiecare dorindu-şi o modalitate cât mai subtilă şi eficientă de a-şi impune interesele? Cred că aşa stau lucrurile! Promovarea unui interes se poate realiza prin mai multe forme şi modalităţi în funcţie de zonă şi contextul situaţiei de moment. Dacă variantele – economică, financiară, politică, nu dau rezultate, se recurge la cea militară, mai costisitoare, dar mai rapidă! Odată interesul exprimat el trebuie impus (chiar cu forţa), lucru mai greu de realizat şi cu eforturi mari, dar absolut necesar.

Etapa a patra – impunerea intereselor – ţine de voinţa de a impune ceva, cuiva, a obţine ce doreşte, de necesitatea de a-l face să renunţe la ceva vital, de puterea de a-şi impune voinţa prin forţa militară, de contextul geopolitic de moment, de valoarea actorilor cărora se doreşte a le impune ceva anume. Impunerea unui interes se materializează, la început, prin presiuni de toate tipurile: economice (sancţiuni, embargou, blocadă), diplomatice (ruperea relaţiilor, expulzarea persoanelor oficiale acreditate), ameninţări militare (demonstraţii de forţă, intimidări, provocări, atragerea în diferite dispute) şi în final folosirea forţei militare ca ultimă soluţie.

Etapa a cincea – protejarea intereselor – cuprinde forma de putere, cu toate componentele ei, modalitatea de aplicare şi conjunctura de moment. Uneori are loc o protejare directă şi relativ uşor de realizat, alteori se adoptă soluţii de durată, cu eforturi mai mari şi mai greu de realizat. De regulă interesele vitale ale unui actor sunt protejate cu orice risc şi sacrificii, deoarece sunt legate de securitatea, independenţa şi suveranitatea sa. Interesele vitale, zic eu, nu pot fi negociate prin discuţii şi compromise. Întotdeauna marile puteri nu îşi negociază propriile interese, dar participă la negocierea intereselor celor slabi. Încălcarea intereselor vitale duce de cele mai multe ori la războaie. De regulă compromisul îl acceptă cel slab, determinat şi forţat de interesul celui puternic şi neavând altă soluţie salvatoare. Se vorbeşte chiar de o artă a compromisului şi istoria e plină de astfel de exemple.

Apreciez că elementul esenţial în a-şi impune voinţa şi prin intermediul acesteia un anume interes este PUTEREA, sub toate aspectele ei. Spun aceasta pentru că un actor, dacă nu are puterea să-şi materializeze interesul, atunci vorbim doar de aspiraţii, năzuinţe, dorinţe, elemente, care pot fi la îndemâna oricărui actor indiferent de mărimea sa. În dimensionarea şi precizarea naturii intereselor, pe lângă tipul actorilor, puterea acestora şi valoarea geopolitică a spaţiului în dispută, aş adăuga conjunctura sau contextul de moment. De multe ori contextul a jucat un rol aproape determinant, hotărând de multe ori soarta unei acţiuni. Într-un context favorabil nu toţi actorii reuşesc să îşi promoveze interesele. În majoritatea situaţiilor probabil că le lipsesc curajul, strategia, modalităţile şi puterea (sub toate aspectele ei) de a o face. Situaţiile de criză sunt unele din momentele favorabile, dar trebuie acţionat rapid şi cu obiective clare şi precise. În orice criză, gradul de implicare în rezolvarea ei diferă în funcţie de:

• interesul actorilor implicaţi (adică evaluarea corectă a situaţiei);

• puterea militară, economică, diplomatică, politică a acestora;

• importanţa rezolvării, în timp scurt, a crizei, pentru fiecare actor participant;

• contextul geopolitic şi momentul ales spre rezolvarea crizei;

• capacitatea actorilor de a vedea în perspectivă derularea fenomenului (evoluţia ulterioară şi implicaţiile);

• dorinţa de a nu implica în rezolvarea crizei şi actori nonstatali.

Aşadar se observă clar că cele două elemente – INTERESUL şi PUTEREA sunt fundamentale în rezolvarea unei crize. De-a lungul timpului şi mai ales în situaţiile de criză interesele unui actor sunt condiţionate de:

– necesitatea exploatării unor resurse energetice, vitale statului respectiv;

– poziţionarea din punct de vedere al zonei în discuţie;

– nevoia controlului traficului naval (în special al rutelor de transport al resurselor energetice şi al bunurilor materiale în general);

– necesitatea îngrădirii sau blocării accesului unui actor la anumite resurse naturale sau la anumite poziţii, ce i-ar asigura dominarea unei zone;

– limitarea sferei de influenţă a unui actor într-un anumit spaţiu şi implicit a interesului acestuia.

Aşa cum se cunoaşte, interesele actorilor diferă după priorităţile, pe care aceştia şi le stabilesc, şi ar putea fi categorisite în: vitale, secundare, de conjunctură, sau declarate, nedeclarate, permanente, apropiate, pe termen lung.

CONCLUZII

• cele două noţiuni – PUTERE şi INTERES – se condiţionează reciproc, ele nu se pot delimita sau separa strict, este aşa cum afirma Hans I. Morgenthau „interesul ca putere”;

• actorii mai puternici îşi ating interesele mai repede, indiferent de modalitatea, prin care o fac (diplomatic, economic, politic, militar), datorită puterii, pe care nu ezită să o folosească, când situaţia o cere. Actorii mai mici, care nu beneficiază de „sprijinul” propriei puteri, se mulţumesc să rămână în umbra marilor puteri, la al căror adăpost speră să îşi atingă micile interese, dar fără a „deranja” pe cei mari, acceptând de cele mai multe ori compromisul;

• întotdeauna realitatea geopolitică este cea care confirmă şi impune necesitatea atingerii unui interes, doar prin intermediul voinţei şi a puterii unui stat (sub toate formele ei);

• puterea militară rămâne fără îndoială unul din elementele de susţinere a interesului naţional (cel care poate asigura prosperitatea unei naţiuni sau aşa cum spunea Ernst Jünger – „nimic nu-i mai primejdios decât bogăţia fără putere”).

Bibliografie

1. Filip Adrian, Puterea Navală – componentă a geopoliticii maritime şi universale; Atlantism vs. Eurasianism, Editura SINTECH Publishing House, Craiova, 2013.

2. Freedman Lawrence, Strategia – o istorie completă, Editura Litera, Bucureşti, 2018.

3. Junger Ernst, Cartea ceasului de nisip, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

4. Kershaw Ian, Personalitate şi putere, Editura Litera, Bucureşti, 2022.

5. Hans J., Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2013.

6. Paul Vasile, Coşcodaru Ion, Centrele de putere ale lumii, Editura Ştiinţelor Sociale Politice, Bucureşti, 2003.

7. Toffler Alvin, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995.