Dr. Abdelhak AZZOUZI^

Cei cunoscători în domeniul relaţiilor internaţionale ştiu că şeful statului, în virtutea poziţiei sale constituţionale, ţine frâile diplomaţiei şi politicii externe, conduce afacerile externe ale statului cu ţările străine şi stabileşte metodele de a trata cu acestea. De asemenea, el coordonează activitatea diplomaţilor, inclusiv a ministrului de externe al ţării sale şi a ambasadorilor acreditaţi în ţări străine. Aceştia sunt reprezentanţii şi implementatorii directivelor deciziilor externe ale statului. Şeful statului, dacă pot spune, întreprinde procesul de teoretizare şi strategie, iar diplomaţii devin planificatori prin excelenţă pentru implementarea deciziilor externe ale statului.

Cu alte cuvinte, şeful statului formulează strategia în concordanţă cu totalul de forţe, mize şi capacităţi disponibile. De asemenea, trebuie să aibă un sistem intelectual avansat şi cunoştinţe suficiente care să-i permită să deducă cele mai importante componente ale etapei incerte şi ale viitorului aproape necunoscut, pentru a atinge scopurile dorite şi obiectivele cerute.

Munca strategului este, de asemenea, diferită de cea a planificatorului. În domeniul intervenţiei militare, de exemplu, rolul planificatorului se învârte în jurul modului de utilizare a armelor în luptă pentru a obţine rentabilitatea maximă, aşa cum este preconizată de strategi, ceea ce înseamnă că sfera intervenţiei sale rămâne legată de diferitele proceduri şi măsuri pe care comanda de teren trebuie să le ia în locul operaţiunilor militare; Dacă acesta este rolul său, este asemănător cu rolul unui diplomat care trebuie să efectueze un set de măsuri de teren în locul operaţiunilor diplomatice pentru atingerea obiectivelor superioare stabilite de preşedintele ţării.

Mai mult, miniştrii de externe şi diplomaţii sunt obligaţi să pună în aplicare deciziile externe ale şefului statului, fie că sunt convinşi sau nu de ele. Acest lucru îmi aminteşte de ceea ce a făcut generalul-diplomat Colin Powell în războiul Americii împotriva Irakului, unde a fost unul dintre implementatorii literali ai politicii lui Bush în Irak, fără a fi de acord cu el şi cu consilierii neoconservatori ai preşedintelui, care erau printre bătrânii Casei Albe la acel moment. Toate acestea sunt scrise în memoriile lui Colin Powell, pe care le-a publicat înainte de moartea sa.

Colin Powell, adept al sincretismului, a condus eforturile de promovare a războiului din Irak atunci când şi-a asumat funcţia de secretar de stat şi a contribuit la crearea unui decalaj între legitimitatea internaţională, bazată pe păstrarea ordinii mondiale, şi viziunea strategică cvasilegală, care nu se bazează pe optici pur juridice şi filozofice. Astfel, s-a produs intervenţia militară americano-britanică, în ciuda respingerii franco-occidentale şi a diferitelor obstacole juridice din cadrul Naţiunilor Unite, iar restul este cunoscut.

Colin Powell nu poartă singur responsabilitatea; maeştrii calificaţi ai artei strategice, în epoca preşedintelui Bush jr., au fost neoconservatorii, iar politica lor externă în acea perioadă şi intervenţia lor militară, fără înţelepciune strategică, cântăresc încă foarte mult asupra politicii externe a Americii producând confuzie în munca strategică, deoarece membrii echipei diplomatice şi de securitate naţională lucrează la diferite niveluri şi au roluri distincte în stat şi în structurile organizatorice ierarhice, iar fiecare trebuie să-şi respecte rolul şi munca, de la planificare, strategie şi politică, pentru a comunica eficient şi pentru a face schimb de informaţii între ei, şi cu poporul american, în cele din urmă. Această confuzie este cea care a dus la devierea unor roluri ale unor instituţii americane şi, în consecinţă, la o slăbiciune în producţie şi productivitate, iar aceasta ne trimite la valoarea rolului consultanţilor în formularea strategiei. Politica americană este plină de lecţii în acest sens.

Slăbiciunea în producţie şi productivitate este rezultatul a ceea ce putem concluziona din cerinţele unui discurs rostit recent de preşedintele francez Emmanuel Macron, cu ocazia întâlnirii anuale a ambasadorilor francezi la Paris, în cadrul căreia a atins o serie de subiecte, în special relaţiile franco-africane.

Ani de zile, înţelepciunea strategică a lipsit în stabilirea relaţiilor franco-africane, iar diplomaţii de planificare nu au reuşit să producă rezultate pozitive în favoarea Franţei; Cu un fel de reproş, preşedintele Macron a criticat ingratitudinea ţărilor din regiunea Sahelului, care, a spus el, au uitat să-i mulţumească Parisului pentru că le-a ajutat să nu cadă în mâinile extremiştilor, respingând insinuarea că ţara sa a fost forţată să iasă din regiune, adică eşecul strategiei şi planificării franceze.

În ultimii ani, forţele franceze s-au retras din Mali, Niger şi Burkina Faso după lovituri de stat militare succesive, iar acum sunt în proces de retragere din Ciad, Senegal şi Côte d’Ivoire. Răspunsul şefului consiliului militar din Burkina Faso, căpitanul Ibrahim Traore, la discursul preşedintelui francez a fost răsunător când a spus, cuvânt cu cuvânt: „Aşa vede omul acesta Africa, aşa vede el africanii. Nu suntem fiinţe umane în ochii lui”, a spus el, acuzându-l pe preşedintele francez Emmanuel Macron că „i-a insultat pe toţi africanii” şi a cerut ţărilor africane să anuleze toate acordurile cu Franţa şi nu doar să ceară să părăsească bazele militare din acele ţări.

Când strategia centrală eşuează în realizarea înţelepciunii diplomatice, apare confuzie în întreaga activitate diplomatică, ceea ce duce la o producţie şi productivitate slabe, iar aceasta este latura ascunsă în explicarea eşecului multor politici externe.

Sursa: ziarul Asharq Al-awsat – 19 ian. 2025

Traducerea din l. arabă, dr. Isam MAHGOUB